Capitolul XXIII Telegraful

Domnul şi doamna de Villefort aflară, intrând în apartamentul lor, că domnul conte de Monte-Cristo venise în vizită şi că fusese introdus în salon, unde îi aştepta; prea emoţionată ca să intre imediat, doamna de Villefort trecu prin camera sa de culcare, în timp ce procurorul regal, mai sigur de sine, înaintă direct spre salon.

Dar, oricât de stăpân pe senzaţiile sale, oricât de bine se pricepu să-şi compună figura, domnul de Villefort nu putu să înlăture cu totul norii de pe frunte pentru ca Monte-Cristo, al cărui zâmbet scânteia radios, să nu remarce aerul lui sumbru şi visător.

— O, Doamne, dar ce aveţi, domnule de Villefort? Întrebă Monte-Cristo după primele complimente, nu cumva am sosit în momentul în care rosteaţi vreo acuzare oarecum capitală?

Villefort încercă să zâmbească.

— Nu, domnule conte, spuse el, nu e nici o altă victimă aici în afară de mine. Procesul îl pierd eu, iar rechizitoriul a fost rostit de hazard, de încăpăţânare, de nebunie.

— Ce vreţi să spuneţi? Întreabă Monte-Cristo, cu un interes afectat admirabil. Vi s-a întâmplat într-adevăr vreo nenorocire gravă?

— O, domnule, spuse Villefort cu un calm plin de amărăciune, nu merită să vorbim despre ea; aproape nimic, o simplă pierdere de bani.

— La drept vorbind, răspunse Monte-Cristo, o pierdere de bani înseamnă puţin lucru pentru o avere ca aceea pe care o posedaţi şi pentru spiritul filosofic superior pe care îl aveţi.

— De aceea, răspunse Villefort, nu chestiunea banilor mă preocupă, deşi în definitiv nouă sute de mii de franci merită un regret sau, cel puţin, o pornire de ciudă. Mă mâhneşte însă hotărârea soartei, a hazardului, a fatalităţii, nu ştiu cum să numesc puterea care îndreaptă lovitura în contra mea şi care-mi răstoarnă speranţele de bogăţie şi distruge, poate, viitorul fiicei mele prin capriciul unui bătrân căzut în mintea copilului.

— Dar ce este? Exclamă contele. Aţi spus nouă sute de mii de franci? Într-adevăr, suma merită să fie regretată chiar de un filosof. Şi cine vă pricinuieşte mâhnirea?

— Părintele meu despre care v-am vorbit.

— Serios? Domnul Noirtier? Dar mi-aţi spus, mi se pare, că el este paralizat complet şi că toate facultăţile lui sunt distruse.

— Da, facultăţile lui fizice, căci nu poate să se mişte, nu poate să vorbească şi cu toate acestea gândeşte, vrea, acţionează, precum vedeţi. Am plecat de la el acum cinci minute şi, în momentul acesta, e ocupat cu dictarea unui testament faţă de doi notari.

— Dar în cazul acesta a vorbit?

— Mai mult decât atât: s-a făcut înţeles.

— Cum?

— Ajutându-se cu privirea, ochii lui au continuat să trăiască, şi, vedeţi, ei ucid.

— Dragul meu, poate că exagerezi situaţia, spuse doamna de Villefort, care tocmai intrase.

— Doamnă… Glăsui contele, înclinându-se.

Doamna de Villefort răspunse cu cel mai graţios zâmbet.

— Dar ce îmi spuse domnul de Villefort şi cum se explică dizgraţia aceasta de neînţeles? Întreabă Monte-Cristo.

— Într-adevăr de neînţeles, un capriciu de bătrân, reluă procurorul regal înălţând din umeri.

— Şi nu există mijlocul de a-l face să revină asupra hotărârii?

— Ba da, spuse doamna de Villefort; şi depinde chiar de soţul meu ca testamentul, în loc de a fi făcut în detrimentul Valentinei, să fie făcut, dimpotrivă, în favoarea ei.

Văzând că soţii începeau să vorbească în parabole, contele luă un aer distrat şi privi cu atenţia cea mai profundă şi cu aprobarea cea mai vădită pe Edouard, care turna cerneală în vasul de băut al păsărilor.

— Draga mea, glăsui Villefort răspunzând soţiei sale, ştii că nu prea ţin să pozez la mine acasă în patriarh şi că nu mi-am închipuit niciodată că soarta universului depinde de un semn făcut de mine. Cu toate acestea e necesar ca hotărârile mele să fie respectate în familia mea şi ca nebunia unui bătrân şi capriciul unui copil să nu zădărnicească un proiect hotărât în mintea mea de mulţi ani. Baronul d'Épinay mi-era prieten, ştii şi o alianţă cu fiul lui era cât se poate de convenabilă.

— Crezi că Valentine e de acord cu el? Întrebă doamna de Villefort. Într-adevăr, ea s-a împotrivit totdeauna acestei căsătorii şi nu m-aş mira dacă cele ce am văzut şi am auzit nu sunt decât executarea unui plan stabilit între ei.

— Doamnă, spuse Villefort, nu se renunţă aşa de lesne, crede-mă, la o avere de nouă sute de mii de franci.

— Ea ar renunţa şi la lume, domnule, deoarece acum un an voia să intre într-o mânăstire.

— N-are a face, reluă de Villefort, spun că această căsătorie trebuie să se facă, doamnă!

— Împotriva voinţei părintelui dumitale? Întrebă doamna de Villefort, atacând altă coardă; e grav.

Monte-Cristo se prefăcea că nu ascultă, dar nu pierdea o iotă.

— Doamnă, continuă Villefort, pot spune că l-am respectat totdeauna pe părintele meu, deoarece simţământului natural al descendenţei se alătura, la mine, conştiinţa superiorităţii lui morale; pentru că, în sfârşit, un părinte e sacru din două motive: sacru ca făuritor al nostru, sacru ca dascăl al nostru; astăzi însă sunt nevoit să renunţ a recunoaşte o inteligenţă în bătrânul care, pentru o simplă amintire de ură faţă de părinte, urmăreşte astfel pe fiu; ar fi deci ridicol să-mi adaptez conduita după toanele lui. Voi continua să am cel mai mare respect pentru domnul Noirtier, voi suferi, fără să mă plâng, pedeapsa pecuniară cu care mă loveşte; dar voi rămâne neclintit în voinţa mea şi lumea va aprecia de care parte este raţiunea sănătoasă. În consecinţă, o voi căsători pe fiica mea cu baronul Franz d'Épinay, pentru că această căsătorie este, după părerea mea, bună şi onorabilă şi pentru că, în definitiv, vreau să-mi căsătoresc fata cu cine îmi place.

— Dar cum, întrebă contele, a cărui aprobare procurorul regal o solicitase mereu din ochi, spuneţi că domnul Noirtier o dezmoşteneşte pe domnişoara Valentine fiindcă ea se va căsători cu domnul Franz d'Épinay?

— Da, domnule; poftim motiv! Spuse Villefort, înălţând din umeri.

— Motiv cel puţin vizibil, adăugă doamna de Villefort.

— Motiv real, doamnă; crede-mă, îl cunosc pe părintele meu.

— Se poate concepe aşa ceva? Răspunse tânăra femeie; pentru ce domnul d'Épinay îi displace domnului Noirtier mai mult decât altcineva?

— Eu l-am cunoscut pe domnul Franz d'Épinay, fiul generalului de Quesnel – nu-i aşa? —, care a fost făcut baron d'Épinay de regele Charles X, glăsui contele.

— Exact, declară Villefort.

— Bine, dar e un tânăr încântător, îmi pare.

— De aceea nu e vorba decât de un pretext, sunt sigură, spuse doamna de Villefort; bătrânii sunt tirani cu afecţiunile lor; domnul Noirtier nu vrea ca nepoata lui să se mărite.

— Dar nu cunoaşteţi vreo explicaţie a acestei duşmănii? Întrebă Mon-te-Cristo.

— Ei, Doamne, cine poate să ştie?

— Vreo antipatie politică, poate?

— Într-adevăr, părintele meu şi părintele domnului d'Épinay au trăit în timpuri furtunoase pe care eu nu le-am cunoscut decât atunci când ele erau pe sfârşite, spuse Villefort.

— Părintele dumneavoastră nu era bonapartist? Întrebă Monte-Cristo. Îmi amintesc, îmi pare, că mi-aţi spus ceva în privinţa aceasta.

— Tata a fost în primul rând iacobin, glăsui Villefort, împins de emoţia sa dincolo de limitele prudenţei, iar roba de senator pe care Napoleon i o zvârlise pe umeri nu făcea decât să deghizeze omul de altădată, fără să l schimbe însă. Când părintele meu conspira, nu conspira pentru împărat, ci contra Bourbonilor; căci tatăl meu avea această trăsătură caracteristică; el n-a luptat niciodată pentru utopii irealizabile, ci pentru lucruri posibile şi a aplicat izbânzii acestor lucruri posibile cumplitele teorii ale celor care nu dădeau înapoi în faţa nici unui mijloc.

— Ei, vedeţi, asta e! Spuse Monte-Cristo; domnul Noirtier şi domnul d'Épinay se vor fi întâlnit pe terenul politicii. Domnul general d'Épinay, deşi servise sub Napoleon, nu păstrase cumva în adâncul inimii sentimentele regaliste şi nu a fost asasinat într-o seară când ieşea de la un club napoleonian, unde fusese atras în speranţa că se va găsi într-însul un frate?

Villefort îl privi pe conte aproape cu groază.

— Mă înşel, oare? Întrebă Monte-Cristo.

— Nu, domnule, glăsui doamna de Villefort; dimpotrivă, chiar aşa este; şi tocmai din cauza aceasta, pentru a stinge vrăjmăşii vechi, domnul de Villefort s-a gândit să insufle iubire celor doi copii ai căror părinţi se urâseră.

— Idee sublimă, idee plină de caritate şi pe care lumea ar trebui s-o aplaude! Exclamă Monte-Cristo. Într-adevăr, e frumos s-o vezi pe domnişoara Noirtier de Villefort numindu-se doamna Franz d'Épinay.

Villefort tresări şi se uită la Monte-Cristo ca şi cum ar fi vrut să-i citească în adâncul inimii intenţia care-i dictase cuvintele.

Dar contele păstră pe buze binevoitoru-i surâs şi, din nou, în ciuda privirii sale iscoditoare, procurorul regal nu văzu dincolo de epidermă.

— De aceea, reluă Villefort, măcar că pentru Valentine e o mare nenorocire să piardă averea bunicului, nu cred că, din această cauză, căsătoria trebuie zădărnicită. Nu-mi închipui că domnul d'Épinay, va da înapoi din faţa unui eşec pecuniar. Va vedea că eu preţuiesc poate mai mult decât banii, eu care îi sacrific dorinţei de a-mi ţine cuvântul, va calcula că, de altminteri, Valentine posedă bunurile mamei sale, administrate de domnul şi doamna de Saint-Méran, bunicii ei materni care o adoră.

— Şi care merită să fie iubiţi şi îngrijiţi aşa cum Valentine a făcut cu domnul Noirtier, spuse doamna de Villefort. De altminteri, ei vor veni ia Paris peste cel mult o lună şi, după un atare afront, Valentine va fi scutită să se îngroape alături de domnul Noirtier, aşa cum a făcut până acum.

Contele asculta amuzat glasul discordant al orgoliilor rănite şi al intereselor lovite.

— Mi se pare însă, glăsui Monte-Cristo, după o clipă de tăcere şi vă rog dinainte să mă iertaţi pentru cele ce voi spune, mi se pare însă că dacă domnul Noirtier o dezmoşteneşte pe domnişoara de Villefort, care e vinovată că vrea să se mărite cu un tânăr pe al cărui părinte l-a duşmănit, nu are aceleaşi motive de reproşat scumpului Edouard.

— Nu-i aşa, domnule? Exclamă doamna de Villefort, cu o intonaţie care nu se poate descrie, nu-i aşa că e nedrept, odios de nedrept? Bietul Edouard este deopotrivă, ca şi Valentine, nepotul domnului Noirtier şi, cu toate acestea, dacă Valentine n-ar fi trebuit să se mărite cu domnul Franz, domnul Noirtier i-ar fi lăsat ei toată averea; mai mult decât atât, Edouard poartă numele familiei şi, cu toate acestea, chiar în ipoteza că Valentine e, într-adevăr, dezmoştenită de bunicul ei, ea va fi totuşi de trei ori mai bogată decât fratele.

Contele ascultă şi nu mai vorbi.

— Domnule conte, interveni Villefort, să nu ne mai ocupăm, vă rog, de aceste mizerii de familie. Da, într-adevăr, averea mea va îngroşa venitul săracilor care sunt astăzi adevăraţii bogaţi. Da, tatăl meu îmi va fi răpit o speranţă legitimă şi asta fără motiv, eu însă voi proceda ca un om chibzuit, ca un om cu inimă. Domnul d'Épinay, căruia îi făgăduisem venitul acestei sume, îl va primi chiar dacă ar trebui să-mi impun cele mai crude lipsuri.

— Cu toate acestea, reluă doamna de Villefort, revenind la singura idee care murmura neîncetat în taina inimii ei, poate că ar fi mai bine să se destăinuiască domnului d'Épinay întâmplarea aceasta neplăcută şi să-şi retragă singur cuvântul.

— O, ar fi o mare nenorocire! Exclamă Villefort.

— O mare nenorocire! Repetă Monte-Cristo.

— Fără îndoială, reluă Villefort potolindu-se, o căsătorie zădărnicită, chiar pentru motive băneşti, aruncă discreditul asupra unei fete; apoi zvonurile vechi, pe care voiam să le sting, ar recăpăta consistenţă. Nu, nu! Domnul d'Épinay, dacă este cinstit, se va simţi şi mai mult obligat decât înainte, prin dezmoştenirea Valentinei, altminteri înseamnă că s-a condus numai după interese materiale. Nu, e cu neputinţă.

— Sunt de părerea domnului de Villefort, spuse Monte-Cristo, aţintindu-şi privirea asupra doamnei de Villefort, iar dacă aş fi cu domnia sa în legătură de prietenie, care să-mi permită să-i dau un sfat, l-aş povăţui – întrucât domnul d'Épinay urmează să sosească, după câte mi s-a spus – să lege aşa de strâns proiectul, încât el să nu se mai poată desface.

Domnul de Villefort se ridică, transportat de o bucurie vizibilă, în timp ce nevasta lui pălea uşor.

— Bine, glăsui el, nu ceream decât asta şi mă voi prevala de opinia unui sfetnic ca dumneavoastră, adăugă Villefort, întinzând lui Monte-Cristo mâna. Aşadar, toată lumea de aici să considere ca neavenit incidentul de astăzi, proiectele noastre nu s-au schimbat.

— Domnule, spuse contele, lumea – oricât de nedreaptă – vă va mulţumi, vă asigur, pentru hotărârea ce aţi luat, prietenii vor fi mândri, iar domnul d'Épinay, chiar de va trebui s-o ia pe domnişoara de Villefort fără zestre, ceea ce nu e cazul, se va simţi încântat să intre într-o familie unde sacrificiile sunt ridicate la o atare înălţime de dragul cuvântului şi al împlinirii datoriei.

Rostind cuvintele acestea, contele se sculase şi se pregătea de plecare.

— Ne părăsiţi, domnule conte? Întrebă doamna de Villefort.

— Sunt obligat, doamnă, venisem numai să vă reamintesc promisiunea pentru sâmbătă.

— Vă temeţi că am uitat-o?

— Sunteţi prea bună, doamnă, dar domnul de Villefort are ocupaţiuni aşa de grave şi uneori aşa de urgente…

— Soţul meu şi-a dat cuvântul, domnule, spuse doamna de Villefort, aţi văzut că îl ţine atunci când are totul de pierdut, cu atât mai mult când are totul de câştigat.

— Reuniunea are loc în casa dumneavoastră de pe Champs-Elisées? Întrebă Villefort.

— Nu, spuse Monte-Cristo şi aceasta face ca devotamentul dumneavoastră să fie mai vrednic de laudă: la ţară.

— La ţară?

— Da.

— Şi unde, în apropiere de Paris, nu-i aşa?

— La porţile lui, la o jumătate de oră de barieră, la Auteuil.

— La Auteuil? Exclamă Villefort. A, da, doamna mi-a spus că locuiţi la Auteuil, deoarece a fost transportată în casa dumneavoastră. Şi în ce loc la Auteuil?

— Rue de la Fontaine.

— Rue de la Fontaine? Stărui Villefort, cu o voce sugrumată; şi la ce număr?

— La numărul 28.

— Va să zică, dumneavoastră v-a fost vândută casa domnului de Saint-Méran?

— A domnului de Saint-Méran? Întreabă Monte-Cristo. Casa aparţinea deci domnului de Saint-Méran?

— Da, glăsui doamna de Villefort şi vă puteţi închipui un lucru, domnule conte?

— Care?

— Casa vi se pare frumoasă, nu-i aşa?

— Încântătoare.

— Ei bine, soţul meu n-a vrut niciodată să stea într-însa.

— Vă mărturisesc, domnule, declară Monte-Cristo, că nu înţeleg motivul dumneavoastră.

— Nu-mi place Auteuil-ul, domnule, răspunse procurorul regal cu o sforţare.

— Nădăjduiesc însă, spuse Monte-Cristo cu nelinişte, că nu voi avea nenorocul ca acea-stă antipatie să mă lipsească de fericirea de-a vă primi.

— Nu, domnule conte… Nădăjduiesc… Credeţi-mă că-mi voi da toată silinţa, îngăimă Villefort.

— O, nu admit scuze, răspunse Monte-Cristo. Sâmbătă la şase vă aştept, iar dacă nu veniţi, îmi voi închipui că aspura acestei case, nelocuită de mai bine de douăzeci de ani, planează cine ştie ce lugubră tradiţie, cine ştie ce sângeroasă legendă.

— Voi veni, domnule conte, voi veni, spuse cu repeziciune Villefort.

— Mulţumesc, glăsui Monte-Cristo. Îngăduiţi-mi acum să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră.

— Într-adevăr, domnule conte, aţi spus că sunteţi nevoit să ne părăsiţi, spuse doamna de Villefort şi eraţi, îmi pare, pe punctul de a ne împărtăşi motivul, când v-aţi întrerupt pentru a trece la altă idee.

— Doamnă, nu ştiu dacă voi îndrăzni să vă spun unde merg.

— Hai, spuneţi.

— Mă duc, ca un adevărat cască-gură ce sunt, să vizitez un lucru care m-a pus de multe ori pe gânduri ceasuri întregi.

— Anume?

— Un telegraf. Hait, am scăpat cuvântul!

— Un telegraf? Repetă doamna de Villefort.

— Da, un telegraf. Am văzut adesea, la capătul unui drum, pe o movilă, sub un soare frumos, înălţându-se braţele acelea negre, încovoiate ca nişte labe de imensă coleopteră şi întotdeauna ele mi-au trezit emoţia, vă jur, căci mă gândeam că semnele acestea bizare, spintecând aerul cu precizie şi ducând la trei sute de leghe voinţa necunoscută a unui om ce stă dinaintea unei mese, altui om aşezat la extremitatea liniei, în faţa altei mese, se schiţau pe cenuşiul norului sau pe azurul cerului prin singura forţă a acestui conducător atotputernic. Credeam atunci în duhuri, în silfe, în puteri oculte şi râdeam. Niciodată nu-mi venise însă ideea de a vedea de aproape insectele mari, cu pântec alb, cu labe negre şi subţiri, căci mă te-meam că voi găsi sub aripa lor de piatră micul geniu uman, înţelept, pedant, ghiftuit de ştiinţă, de cabală şi de vrăjitorie. Dar, într-o bună dimineaţă, am aflat că motorul fiecărui telegraf era un nenorocit de slujbaş plătit cu 1.200 de franci pe an, ocupat toată ziua să privească nu cerul, ca un astronom, nu apa, ca un pescar, nu peisajul, ca un creier sterp, ci insecta cu pântec alb, cu labe negre, corespondentul său plasat la patru sau cinci leghe de el. Am simţit atunci dorinţa curioasă de a vedea de aproape crisalida aceasta vie şi de a asista la comedia pe care, din adâncul carapacei ei, o dă celeilalte crisalide, trăgând unele după altele câteva crâmpeie de sfoară.

— Şi vă duceţi acolo?

— Mă duc.

— La care telegraf, la al Ministerului de interne sau al Observatorului?

— O, nu. Voi găsi acolo oameni care vor vrea să mă silească să înţeleg lucruri pe care ţin să le ignorez şi care îmi vor explica, fără să vreau, un mister pe care nu îl cunosc nici ei. Nu, vreau să păstrez iluziile pe care încă le am asupra insectelor, mi-e deajuns că le-am pierdut pe acelea pe care le aveam asupra oamenilor. Nu mă voi duce deci nici la telegraful Ministerului de interne, nici la telegraful Observatorului. Ţin să văd telegraful din câmp, ca să găsesc acolo pe slujbaşul candid, împietrit în turnul lui.

— Sunteţi un senior ciudat, spuse Villefort.

— Ce linie mă sfătuiţi să studiez?

— Cea mai ocupată la ora aceasta.

— Aceea a Spaniei?

— Exact. Vreţi o scrisoare din partea Ministerului ca să vi se explice…

— A, nu, glăsui Monte-Cristo, deoarece, dimpotrivă, v-am spus că nu vreau să înţeleg nimic. Din momentul în care voi înţelege ceva, nu va mai exista pentru mine telegraf, nu va mai fi decât un semn al domnului Duchâtel, sau al domnului de Montalivet, transmis prefectului din Bayonne şi travestit în două cuvinte greceşti. Vreau să păstrez, în toată puritatea ei şi în toată veneraţia mea, gângania cu labe neagre şi cuvântul înfricoşător.

— Atunci duceţi-vă, căci peste două ore va fi întuneric şi nu veţi mai vedea nimic.

— La naiba, mă înfricoşaţi! Care e cel mai apropiat?

— Pe drumul Bayonne?

— Da, pe drumul Bayonne.

— E cel de la Châtillon.

— Şi după cel de la Châtillon?

— Cel din turnul de la Montlhéry, mi se pare.

— Vă mulţumesc, la revedere! Sâmbătă vă voi istorisi impresiile mele.

La poartă, contele se întâlni cu cei doi notari care o dezmoşteniseră pe Valentine şi care se retrăgeau încântaţi că încheiaseră un act care desigur le va face onoare.