Capitolul XXXVI Actul de acuzare

Judecătorii luară loc în mijlocul celei mai profunde tăceri; juraţii se aşezară la locurile lor; domnul de Villefort, obiectul atenţiei şi aproape, am putea să spunem, al admiraţiei generale, se aşeză în fotoliul său, plimbând o privire liniştită în juru-i.

Toţi se uitau cu mirare la figura gravă şi severă pe a cărei neclintire durerile paterne păreau că nu au lăsat nici o urmă, şi-l priveau cu un fel de groază pe omul acesta străin de emoţiile omenirii.

— Jandarmi, aduceţi acuzatul! Spuse prezidentul.

Atenţia publicului deveni atunci mai încordată şi toţi ochii se fixară asupra uşii prin care urma să intre Benedetto.

Uşa se deschise curând şi acuzatul apăru.

Impresia fu aceeaşi asupra tuturora; pe nimeni nu-l înşelă expresia fizionomiei lui.

Trăsăturile sale nu aveau întipărită emoţia profundă care alungă sângele în inimă şi decolorează fruntea şi obrazul. Mâinile puse graţios, una pe pălărie, alta în deschizătura vestei de pichet alb, nu erau zgâlţâite de nici un fior: ochii lui erau calmi şi chiar strălucitori. De cum intră în sală, privirea tânărului începu să parcurgă rândurile judecătorilor şi ale asistenţilor, oprindu-se mai îndelung asupra prezidentului şi în special asupra procurorului regal.

Lângă Andrea se plasă avocatul său, avocat numit din oficiu (căci Andrea nu vrusese să se ocupe de aceste detalii cărora nu le-a dat, pare-se, nici o importanţă), un tânăr cu păr blond, fad, cu figura îmbujorată de o emoţie mai sensibilă de o sută de ori decât a prevenitului.

Prezidentul ceru să se citească actul de acuzare, întocmit, după cum ştiţi, de condeiul aşa de iscusit şi de neîndurător al lui Villefort.

În decursul lecturii, care dură îndelung şi ar fi fost pentru oricine altul copleşitoare, atenţia publică stătu îndreptată tot timpul asupra lui Andrea, care îi suportă povara cu voioşia sufletească a unui spartan.

Niciodată Villefort nu fusese poate mai concis şi mai elocvent; crima era înfăţişată în culorile cele mai vii; antecedentele acuzatului, transfigurarea lui, filiaţia actelor sale de la o vârstă destul de fragedă erau deduse cu talentul pe care practica vieţii şi cunoaşterea inimii omeneşti puteau să-l ofere unui spirit superior cum era acela al procurorului regal.

Numai după această introducere Benedetto era pierdut pentru de-a pururi în opinia publică, urmând să fie pedepsit în chip mai material şi de lege.

Andrea nu dădu cea mai neînsemnată atenţie şarjelor succesive care se ridicau şi cădeau asupra lui: domnul de Villefort, care îl examina deseori şi care, fără îndoială, continua asupra lui studiile psihologice pe care de atâtea ori avusese prilejul să le facă asupra acuzaţilor, nu-l putu sili măcar o dată să-şi plece ochii, oricât de aţintită şi de adâncă i-ar fi fost privirea.

În sfârşit, lectura se termină.

— Acuzat, numele şi prenumele dumitale! Spuse prezidentul.

Andrea se ridică.

— Iertaţi-mă, domnule prezident, spuse el cu o voce al cărui timbru vibra perfect curat, dar văd că adoptaţi o ordine în întrebări pe care nu o pot accepta. Am pretenţia că mie îmi revine rolul să justific mai târziu că sunt o excepţie faţă de acuzaţii de rând. Vă rog deci să-mi îngăduiţi a răspunde, urmând o altă ordine; voi răspunde cu toate acestea la toate întrebările.

Prezidentul se uită cu mirare la juraţi care, la rându-le, îl priviră pe procurorul regal.

O mare uimire se manifestă în toată adunarea. Andrea nu păru însă câtuşi de puţin tulburat.

— Vârsta dumitale? Spuse prezidentul. La întrebarea aceasta ai să răspunzi?

— La întrebarea aceasta ca şi la altele, am să răspund, domnule prezident, dar pe rând.

— Vârsta dumitale? Repetă magistratul.

— Am douăzeci şi unu de ani sau, mai bine zis, îi voi avea peste câteva zile, deoarece sunt născut în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817.

Domnul de Villefort, care lua o notă, înălţă la auzul acestei date capul.

— Unde eşti născut? Continuă prezidentul.

— La Auteuil, lângă Paris, răspunse Benedetto.

Domnul de Villefort ridică pentru a doua oară capul, îl privi pe Benedetto aşa cum ar fi privit capul Meduzei şi deveni livid.

Benedetto îşi trecu în chip graţios, pe buze, colţul brodat al unei batiste de mătase fină.

— Profesia dumitale? Întrebă prezidentul.

— La început eram falsificator, spuse Andrea în chipul cel mai liniştit; apoi am fost hoţ şi, de curând, am devenit asasin.

Un murmur sau, mai bine zis, o furtună de indignare şi de surpriză izbucni în toate părţile sălii: judecătorii se priviră stupefiaţi, juraţii manifestară cel mai mare dezgust pentru cinismul la care se aşteptau aşa de puţin din partea unui om elegant.

Domnul de Villefort îşi puse o mână pe fruntea care, la început palidă, devenise roşie şi clocotitoare; deodată se ridică, privind în juru-i ca un om rătăcit: se înăbuşea.

— Căutaţi ceva, domnule procuror regal? Întrebă Benedetto cu zâmbetul cel mai îndatoritor.

Domnul de Villefort nu răspunse nimic şi se aşeză la loc sau, mai bine zis, recăzu în fotoliu.

— Acuzat, eşti de acord acum să-ţi spui numele? Întrebă prezidentul. Afectarea brutală cu care ţi-ai enumerat crimele şi pe care le califici drept profesiune, orgoliul pe care îl manifeşti şi pentru care curtea e îndreptăţită să te blameze cu severitate, în numele moralei şi al respectului datorate umanităţii, explică poate întârzierea dumitale în a-ţi spune numele. Vrei ca numele să reiasă din titlurile care îl preced.

— E de neînchipuit, domnule prezident, cum aţi citit în taina cugetului meu! Spuse Benedetto cu cea mai graţioasă intonaţie şi cu cele mai politicoase maniere; într-adevăr, în scopul acesta v-am rugat să schimbaţi ordinea întrebărilor.

Stupoarea atingea culmea; în cuvintele acuzatului nu mai era nici fanfaronadă, nici cinism; auditoriul, emoţionat, presimţea un trăsnet zguduitor în norul mohorât.

— Ei, numele dumitale! Spuse prezidentul.

— Nu vă pot spune numele meu, căci nu-l cunosc; îl ştiu însă pe al părintelui meu şi vi-l pot spune.

O fulgerare dureroasă îl orbi pe Villefort; de pe obrajii săi căzură picături de sudoare pe hârtiile răsfoite de el cu o mână convulsivă, năucă.

— Spune atunci numele părintelui dumitale, reluă prezidentul.

Nici un suflu, nici o respiraţie nu tulburau liniştea imensei adunări: toată lumea aştepta.

— Tatăl meu e procuror regal, răspunse Andrea liniştit.

— Procuror regal? Exclamă prezidentul cu stupefacţie, fără să remarce tulburarea figurii lui Villefort; procuror regal?

— Da şi deoarece vreţi să ştiţi numele său, vi-l voi spune: se numeşte Villefort!

Explozia, aşa de îndelung reţinută de respectul datorat justiţiei în şedinţă, îşi făcu drum ca un tunet din adâncul tuturor piepturilor; însă curtea uită să înfrâneze mişcarea aceasta a mulţimii. Interjecţiile, injuriile adresate lui Benedetto, care rămânea netulburat, gesturi energice, pornirea jandarmilor, rânjetul acelei părţi mocirloase care, în orice adunare, urcă la suprafaţă în momentele de tulburare şi de scandal durară cinci minute, până când magistraţii şi uşierii izbutiră să restabilească liniştea.

În mijlocul vacarmului se auzea glasul prezidentului, strigând:

— Acuzat, îţi baţi joc de justiţie şi îndrăzneşti să dai concetăţenilor dumitale spectacolul unei ticăloşii care, într-o epocă ce nu lasă totuşi nimic de dorit sub raportul acesta, n-are încă egal!

Zece persoane se îmbulzeau în jurul domnului procuror regal, pe jumătate zdrobit în scaunul său, oferindu-i consolări, încurajări, asigurări de zel şi simpatie.

Calmul se restabilise în sală, cu excepţia totuşi a unui punct unde un grup destul de numeros se agita şi murmura.

Se spunea că a leşinat o femeie; i s-au dat să respire săruri şi ca şi-a revenit.

În tot timpul tumultului, Andrea îşi îndreptase figura zâmbitoare spre adunare; apoi, sprijinindu-se cu o mână pe rampa de stejar a băncii, în atitudinea cea mai graţioasă:

— Domnilor, spuse el, să mă ferească Dumnezeu de a căuta să insult curtea şi de a face în prezenţa onorabilei adunări un scandal inutil! Sunt întrebat ce vârstă am, o spun; sunt întrebat unde m-am născut, răspund; sunt întrebat cum mă cheamă, nu pot spune deoarece părinţii mei m-au părăsit. Pot spune, însă, nu numele meu, deoarece nu-l am, ci pe al părintelui meu; repet, părintele meu se numeşte domnul de Villefort şi sunt gata să dovedesc.

În accentul tânărului erau o certitudine, o convingere, o energie, care reduseră tumultul la tăcere. Privirile se îndreptară un moment asupra procurorului regal ce păstra, în scaunul său, imobilitatea unui om pe care trăsnetul l-a schimbat în cadavru.

— Domnilor, continuă Andrea impunând tăcere cu gestul şi cu glasul, vă datorez dovada şi explicaţia cuvintelor mele!

— Dar ai declarat la instrucţie că te numeşti Benedetto! Strigă prezidentul iritat; ai spus că eşti orfan şi că patria dumitale e Corsica.

— Am spus instrucţiei ce mi-a convenit, căci nu vroiam să se slăbească sau să se oprească – ceea ce cu siguranţă s-ar fi întâmplat – răsunetul solemn al cuvintelor mele.

Acum vă repet că sunt născut la Auteuil, în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817 şi că sunt fiul domnului procuror regal de Villefort. Vreţi amănunte? Vi le voi da.

M-am născut la primul etaj al casei cu No.28 din strada Fontaine, într-o cameră tapetată cu damasc roşu. Tata m-a luat în braţe, spunând mamei că am murit, m-a înfăşurat într-un şervet cu iniţialele H. şi N. şi m-a dus în grădină unde m-a îngropat de viu.

Un fior străbătu întreaga asistenţă când se văzu că siguranţa acuzatului sporea pe măsura înfricoşării domnului de Villefort.

— Dar de unde cunoşti toate amănuntele acestea? Întrebă prezidentul.

— Vă voi spune, domnule prezident. În grădina unde tatăl meu m-a îngropat se furişase, în noaptea aceea, un om care îl duşmănea de moarte şi-l pândea de multă vreme, pentru a săvârşi o răzbunare corsicană. Omul stătea ascuns printre copaci; l-a văzut pe părintele meu astupând un obiect în pământ şi l-a izbit cu o lovitură de cuţit în timpul acestei operaţii; apoi, închipuindu-şi că obiectul era o comoară, a destupat groapa şi m-a găsit încă în viaţă. Omul m-a dus la Azilul copiilor găsiţi, unde am fost înscris sub numărul 57. Peste trei luni, cumnata lui a venit de la Rogliano la Paris să mă caute, m-a reclamat ca pe fiul ei şi m-a luat.

Iată cum, deşi născut la Auteuil, am fost crescut în Corsica.

Urmă o clipă de tăcere, dar o tăcere aşa de profundă încât, dacă nu era respiraţia încordată a piepturilor, ai fi crezut că sala este goală.

— Continuă, rosti prezidentul.

— Desigur, continuă Benedetto, că puteam să fiu fericit la oamenii aceia cumsecade, care mă adorau; dar firea mea perversă a fost mai tare decât virtuţile pe care mama mea adoptivă încerca să mi le infiltreze în inimă. Am crescut în păcat şi am ajuns la crimă. În sfârşit, într-o, zi când îl blestemam pe Dumnezeu că m-a făcut aşa de rău şi mi-a dat un destin aşa de hidos, părintele meu adoptiv a venit la mine, spunându-mi: „Nenorocitule, nu blestema, căci Dumnezeu te-a adus pe lume fără mânie. Crima vine de la tatăl tău, nu de la tine; de la tatăl tău care te-a sortit iadului dacă mureai şi mizeriei dacă o minune te aducea la lumină!”

N-am mai blestemat din momentul acela pe Dumnezeu, ci pe părintele meu; şi de aceea am rostit aci cuvintele pe care mi le-aţi reproşat, domnule prezident; de aceea am stârnit scandalul de care freamătă încă această adunare. Dacă am săvârşit o crimă în plus pedepsiţi-mă; dar dacă v-am convins că, din ziua naşterii mele, destinul meu era fatal, dureros, amar, jalnic deplângeţi-mă!

— Dar mama dumitale? Întrebă prezidentul.

— Mama mă credea mort; mama nu-i vinovată. N-am vrut să aflu numele mamei mele; nu o cunosc.

În momentul acela un strigăt ascuţit, care se sfârşi printr-un hohot, răsună în mijlocul grupului ce înconjura, după cum am mai spus, o femeie.

Femeia căzu într-un violent atac de nervi şi fu scoasă din sală; în timp ce o luau, voalul des care-i ascundea chipul se dădu în lături şi fu recunoscută doamna Danglars.

În ciuda nervilor întinşi la maximum, în ciuda vâjâiturilor din urechi, în ciuda nebuniei care-i răscolea creierul, Villefort o recunoscu şi se ridică.

— Dovezile! Dovezile! Spuse prezidentul. Prevenit, nu uita că ţesătura aceasta de grozăvii are nevoie să fie susţinută prin dovezile cele mai grăitoare.

— Dovezi? Întrebă Benedetto râzând. Vreţi dovezi?

— Da.

— Ei bine, priviţi-l pe domnul de Villefort şi mai cereţi-mi, de vreţi, dovezi!

Toate privirile se îndreptară spre procurorul regal care, sub povara nenumăraţilor ochi aţintiţi asupra lui, înaintă în incinta tribunalului, clătinându-se, cu părul în dezordine şi cu figura învineţită de apăsarea unghiilor.

Întreaga adunare scoase un murmur prelungit de uimire.

— Tată, mi se cer dovezi! Glăsui Benedetto; vrei să le dau?

— Nu, nu, îngăimă domnul de Villefort cu voce sugrumată, nu; este de prisos.

— Cum de prisos? Exclamă prezidentul; ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun, strigă procurorul regal, că m-aş zbate zadarnic sub încleştarea mortală care mă striveşte, domnule; mă aflu, recunosc, în mâna Dumnezeului răzbunător. Nu e nevoie de dovezi; tot ce tânărul acesta a spus este adevărat!

O linişte mohorâtă şi apăsătoare, ca aceea din preajma catastrofelor naturii, învălui în mantia-i de plumb pe asistenţi, cărora, li se zbârlea părul pe cap.

— Domnule de Villefort, exclamă prezidentul, nu sunteţi cumva prada unei halucinaţii? Vă bucuraţi de plenitudinea facultăţilor dumneavoastră? Nu cumva o acuzaţie aşa de ciudată, de neprevăzută, de cumplită, v-a tulburat mintea? Haide, veniţi-vă în fire.

Procurorul regal clătină din cap. Dinţii îi clănţăneau cu violenţă, ca ai unui om mistuit de febră şi totuşi era de-o paloare mortală.

— Mă bucur de toate facultăţile mele, domnule, spuse el; suferă numai trupul meu şi este explicabil. Mă recunosc vinovat de tot ce tânărul acesta a rostit împotriva mea şi stau la mine acasă la dispoziţia domnului procuror regal, succesorul meu.

Pronunţând cuvintele acestea cu glas aproape înăbuşit, domnul de Villefort se îndreptă clătinându-se spre uşa pe care uşierul de serviciu i-o deschise cu o mişcare maşinală.

Întreaga adunare rămase mută şi consternată de revelaţie şi de mărturisire; ele formau un deznodământ cumplit al peripeţiilor care, de cincisprezece zile, agitaseră înalta societate pariziană.

— Să se mai spună acum că drama nu există în natură! Glăsui Beauchamp.

— Pe cuvântul meu, glăsui Château-Renaud, aş prefera să încheie ca domnul de Morcerf: un foc de pistol pare un sfârşit blând faţă de o astfel de catastrofă.

— Şi apoi focul de pistol ucide, spuse Beauchamp.

— Iar eu care mă gândisem o clipă să o iau pe fiica lui de soţie! Declară Debray. Biata copilă a făcut bine că a murit.

— Domnilor, şedinţa e ridicată – spuse prezidentul – şi procesul amânat pentru viitoarea sesiune! Afacerea urmează să fie instruită din nou şi încredinţată altui magistrat.

La fel de liniştit şi mult mai interesant, Andrea părăsi sala, escortat de jandarmii care se purtau, fără să vrea, cu menajamente faţă de el.

— Ce spui de toate astea, omule? Întrebă Debray pe gardist strecurându-i un ludovic în palmă.

— Au să fie circumstanţe atenuante, răspunse acesta.