Capitolul XXXV Juraţii
Afacerea Benedetto, cum se spunea pe atunci la tribunal şi în societate, stârnise o enormă senzaţie. Cunoscut la Café de Paris, pe bulevardul de Grand şi la Bois de Boulogne, falsul Cavalcanti făcuse numeroase relaţii cât stătuse la Paris în cele două-trei luni de splendoare. Ziarele istorisiseră diversele popasuri ale parvenitului în viaţa elegantă şi în viaţa de ocnă; rezulta de aci cea mai vie curiozitate, în special printre cei care îl cunoscuseră personal pe prinţul Andrea Cavalcanti; de aceea, în special aceştia erau hotărâţi să înfrunte orice pentru a-l vedea pe banca acuzaţilor pe domnul Benedetto, asasinul tovarăşului său de lanţ.
Pentru mulţi oameni Benedetto era, dacă nu o victimă, cel puţin o eroare a justiţiei: domnul Cavalcanti-tatăl fusese văzut la Paris şi se aşteptau toţi să-l vadă arătându-se din nou pentru a-şi reclama ilustrul vlăstar. Numeroase persoane care nu auziseră niciodată vorbindu-se despre faimoasa îmbrăcăminte cu care el debarcase la contele de Monte-Cristo, se simţiseră izbiţi de aerul demn, de nobleţea şi de ştiinţa într-ale lumii, pe care le arătase bătrânul patrician care – trebuie spus – părea un senior desăvârşit din toate punctele de vedere ori de câte ori nu vorbea şi nu făcea aritmetică.
În ce-l priveşte pe acuzat, mulţi îşi aminteau că l-au văzut aşa de simpatic, de frumos, încât preferau să creadă că la mijloc e maşinaţia vreunui duşman, aşa cum se găsesc atâţia în lumea asta unde marile averi ridică mijloacele de a face răul şi binele la înălţimea minunii şi puterea la înălţimea extraordinarului.
Alergară deci cu toţii la şedinţa curţii cu juri, unii să guste spectacolul, alţii să-l comenteze. De la şapte dimineaţa se făcea coadă la poartă şi, cu un ceas înainte de deschiderea şedinţei, sala era plină de privilegiaţi.
Înainte de intrarea curţii – şi de multe ori chiar după – o sală de şedinţe seamănă, în zilele marilor procese, cu un salon unde multe persoane se recunosc, se abordează când se găsesc unele lângă altele ca să nu-şi piardă locurile, îşi fac semne când sunt despărţite de un prea mare număr de asistenţi, avocaţi şi jandarmi.
Era una din acele splendide zile de toamnă care ne despăgubesc uneori de o vară absentă sau scurtă; norii pe care domnul de Villefort îi văzuse de dimineaţă brăzdând soarele se risipiseră ca prin farmec, îngăduind să strălucească în puritatea ei una din ultimele şi din cele mai plăcute zile de septembrie.
Beauchamp, unul din regii presei şi în consecinţă avându-şi pretutindeni tronul, privea când în dreapta, când în stânga. Zări pe Château-Renaud şi pe Debray care câştigaseră favorurile unui gardist şi care-l convinseseră să se aşeze dinapoia lor în loc să-i mascheze. Vrednicul agent mirosise pe secretarul ministrului şi pe milionar; se arată plin de atenţiuni pentru nobilii săi vecini, ba chiar le dădu voie să facă o vizită lui Beauchamp, făgăduind că le va păstra locurile.
— Ei, ce zici? Îl vedem pe prietenul nostru? Întrebă Beauchamp.
— O, da! Răspunse Debray; straşnic prinţ! Să ia dracu pe prinţii ăştia italieni!
— Un om despre a cărui spiţă a scris Dante şi care se înălţa la Divina Comedie!
— Nobleţe de frânghie! Spuse Château-Renaud flegmatic.
— Va fi condamnat, nu-i aşa? Îl întrebă Debray pe Beauchamp.
— Dragul meu, răspunse ziaristul, cred că întrebarea ar trebui să ţi se pună dumitale: cunoşti mai bine decât noi acrul biroului; l-ai văzut pe prezident la ultima serată a ministrului dumitale?
— Da.
— Ce ţi-a spus?
— Un lucru care vă va uimi.
— Haide, vorbeşte repede, dragă prietene; e aşa de mult de când nu mi se mai spune ceva care să-mi stârnească mirarea!
— Ei bine, mi-a spus că Benedetto, care e privit ca un Phénix de subtilitate, ca un gigant al şireteniei, nu e decât un şnapan inferior, foarte nerod şi absolut nevrednic de experienţele care se vor face după moarte cu organele lui frenologice.
— Juca totuşi cât se poate de bine rolul unui prinţ! Spuse Beauchamp.
— Pentru dumneata, Beauchamp, care îi deteşti pe nenorociţii de prinţi şi care eşti încântat să găseşti pete în soare; nu însă pentru mine care îl simt pe gentilom din instinct şi care recunosc o familie aristocrată, oricare ar fi ea, ca un adevărat copoi al blazonului.
— Aşadar, n-ai crezut niciodată în nobleţea lui?
— Te asigur totuşi, spuse Debray, că pentru oricine altul părea să treacă drept prinţ… L-am văzut la miniştri.
— A, da! Glăsui Château-Renaud, straşnic se mai pricep miniştrii voştri în materie de prinţi!
— Dacă eu am vorbit cu prezidentul, spuse Debray lui Beauchamp, dumneata ai vorbit, desigur, cu procurorul regal.
— Cu neputinţă; de opt zile domnul de Villefort se zăvoreşte în casă; e foarte natural: şirul ciudat de necazuri domestice, încoronat prin moartea ciudată a fiicei sale…
— Moarte ciudată? Ce tot spui, Beauchamp?
— O, da, fă pe neştiutorul sub pretextul că toate acestea se petrec în rândurile magistraturii înalte! Spuse Beauchamp, punându-şi lornionul la ochi şi silindu-l să stea acolo.
— Scumpe domn, spuse Château-Renaud, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia că, în ce priveşte lornionul nu eşti pe măsura lui Debray. Debray, dă-i o lecţie domnului de Beauchamp.
— Ia uite, nu mă înşel! Exclamă Beauchamp.
— Dar ce e?
— Ea e.
— Care ea?
— Se spunea că-i plecată.
— Domnişoara Eugénie? Întrebă Château-Renaud; s-a şi înapoiat?
— Nu, dar mama ei.
— Doamna Danglars?
— Cu neputinţă! Exclamă Château-Renaud; la zece zile după fuga fiicei ei, la trei zile după falimentul soţului ei!
Debray se îmbujoră uşor şi urmări direcţia privirii lui Beauchamp.
— Haida-de! Spuse el; este o femeie voalată, o doamnă necunoscută, vreo prinţesă străină, poate că mama prinţului Cavalcanti; dar spuneai sau, mai bine-zis, vroiai să spui lucruri foarte interesante, Beauchamp, dacă nu mă înşel.
— Eu?
— Da. Vorbeai despre moartea ciudată a Valentinei.
— A, da, adevărat; dar de ce nu-i aici doamna de Villefort?
— Biata femeie! Spuse Debray; ea este fără îndoială ocupată să distileze apa de melisă pentru spitale şi să compună cosmetice pentru ea şi pentru prietenele ei. După cât se spune, cheltuieşte cu distracţia asta două-trei mii de taleri pe an. În definitiv, ai dreptate: de ce nu e aici doamna de Villefort? Mi-ar fi făcut multă plăcere s-o văd; ţin mult la femeia asta.
— Iar eu o detest, glăsui Château-Renaud.
— De ce?
— Habar nu am. De ce iubim? De ce urâm? O detest din antipatie.
— Sau din instinct.
— Poate… Dar să revenim la ce spuneai.
— Ei bine, reluă Beauchamp, nu sunteţi curioşi să ştiţi, domnilor, de ce se moare aşa de des în casa Villefort?
— Des, e bine zis, spuse Château-Renaud.
— Dragul meu, cuvântul se găseşte în Saint-Simon.
— Dar lucrul se găseşte la domnul de Villefort; să revenim la el.
— Întrucât mă priveşte, spuse Debray, mărturisesc că nu pierd din vedere casa aceasta tapetată de trei luni de zile cu doliu şi chiar alaltăieri doamna îmi vorbea în legătură cu Valentine.
— Care doamnă? Întrebă Château-Renaud.
— Ei, nevasta ministrului!
— A, iartă-mă, spuse Château-Renaud, eu nu merg pe la miniştri; las cinstea aceasta prinţilor.
— Nu erai decât frumos, baroane; acum devii scânteietor; fie-ţi milă de noi că altminteri ne pârjoleşti ca un alt Jupiter.
— N-am să mai spun nimic, glăsui Château-Renaud; dar, la naiba, fie-ţi milă de mine şi nu-mi da replica!
— Mai bine să încercăm să ajungem la ţelul dialogului nostru, Beauchamp; îţi spuneam deci că doamna îmi cerea alaltăieri informaţii; lămureşte-mă, ca s-o lămuresc şi eu.
— Domnilor, dacă în casa Villefort se moare aşa de des – menţin cuvântul – este pentru că în casă se găseşte un asasin.
Tinerii tresăriră, căci ideea le venise şi lor în mai multe rânduri.
— Şi cine-i asasinul? Întrebară ei.
— Tânărul Edouard.
Hohotul de râs al celor doi ascultători nu-l derută câtuşi de puţin pe vorbitor, care continuă:
— Da, domnilor, tânărul Edouard, copil fenomenal care ucide de pe acuma ca un om mare.
— E o glumă?
— Câtuşi de puţin; am angajat ieri un servitor care a plecat de la domnul de Villefort: ascultaţi cu luare-aminte.
— Ascultăm.
— Şi pe care îl voi concedia mâine, deoarece mănâncă enorm pentru a-şi scoate paguba postului pe care şi-l impunea acolo din pricina groazei. Se pare că adorabilul copil a pus mâna pe un flacon de care se foloseşte din când în când împotriva celor ce îi displac. Mai întâi i-au displăcut bunicuţul şi bunicuţa de Saint-Méran şi le-a turnat câte trei picături din elixirul său: trei picături ajung; apoi a venit rândul bunului Barrois, bătrânul servitor al bunicului Noirtier, care îl bruftuia din când în când pe simpaticul ştrengar. Simpaticul ştrengar i-a turnat trei picături din elixirul său. La fel a făcut cu biata Valentine, care nu-l bruftuia, dar pe care el o pizmuia: i-a turnat trei picături din elixirul său şi ea ca şi ceilalţi s-a dus.
— Dar ce afurisită de braşoavă ne tot îndrugi? Exclamă Château-Renaud.
— Da, spuse Beauchamp, o poveste de pe lumea cealaltă, nu-i aşa?
— E absurdă! Spuse Debray.
— Aha! Reluă Beauchamp. Începeţi să aveţi îndoieli. Întrebaţi-l pe servitorul meu sau, mai bine zis, pe cel care mâine nu va mai fi servitorul meu: el era zvonul casei.
— Dar elixirul? Unde e? Ce fel e?
— Copilul îl ascunde.
— Şi de unde l-a luat?
— Din laboratorul mamei sale.
— Dar ce? Mama lui are otrăvuri în laboratorul ei?
— Parcă eu ştiu? Îmi pui nişte întrebări de procuror regal. Repet ce mi s-a spus, atâta tot; vi-l citez pe autor: mai mult nu pot să fac. Nenorocitul nu mai mânca de spaimă.
— De necrezut!
— Ba nu, dragul meu, nu e câtuşi de puţin de necrezut; l-aţi văzut anul trecut pe copilul din strada Richelieu care se amuza să-şi ucidă fraţii şi surorile, înfigându-le un ac în ureche în timp ce ei dormeau. Generaţia care ne urmează este foarte precoce, dragul meu.
— Dragul meu, mă prind că nu crezi o iotă din ce ne povesteşti, spuse Château-Renaud. Dar nu-l văd pe contele de Monte-Cristo; cum de nu e aci?
— El e blazat, spuse Debray; şi apoi n-o să vrea să se arate în faţa lumii, el care a fost păcălit de toţi Cavalcantii veniţi, după câte se pare, la el cu scrisori false de credit; a fost păgubit cu vreo sută de mii de franci.
— Apropo, domnule de Château-Renaud, întrebă Beauchamp, ce face Morrel?
— Am fost de trei ori la el şi nu l-am găsit. Cu toate acestea sora lui, nu mi s-a părut deloc neliniştită şi mi-a spus cu o figură foarte senină că nici ea nu l-a văzut de două-trei zile, însă că e sigură că e bine.
— Aha, înţeleg acum de ce contele de Monte-Cristo nu poate să vină în sală, spuse Beauchamp.
— De ce?
— Pentru că e actor în dramă.
— Ce, a asasinat şi el pe cineva? Întrebă Debray.
— Dimpotrivă, au vrut să-l asasineze pe el. Ştii bine că bunul domn Caderousse a fost asasinat de micul lui prieten Benedetto când ieşea de la conte. Ştii bine că la el s-a găsit faimoasa vestă cu scrisoarea care a deranjat semnarea contractului. Uite, vezi faimoasa vestă? E colo, însângerată, pe birou, ca piesă doveditoare.
— Aha!
— Ssst! Domnilor, uite curtea; la locurile noastre!
Într-adevăr, se produse un zgomot mare în pretoriu; gardistul îşi chemă protejaţii printr-un hm! Energic, iar uşierul, arătându-se în pragul sălii de deliberare, strigă cu glasul chelălăitor pe care uşierii îl aveau de pe vremea lui Beaumarchais:
— Domnilor, curtea!
