Capitolul XXXVII Ispăşirea

Domnul de Villefort văzu deschizându-se în faţa lui rândurile gloatei, oricât de compactă era aceasta. Durerile mari sunt într-atâta de venerabile, încât nu există exemplu, chiar în epocile cele mai nefericite, ca mişcarea dintâi a maselor să nu fi fost o mişcare de simpatie pentru o mare catastrofă. Mulţi oameni duşmăniţi au fost asasinaţi într-o răscoală; rareori pe un nenorocit, chiar de ar fi fost criminal, l-au insultat oamenii care asistau la condamnarea lui la moarte.

Villefort străbătu, deci, şirul de spectatori, de soldaţi, de oameni de serviciu şi se depărtă, recunoscut vinovat prin propria-i mărturie, dar ocrotit de durerea sa.

Sunt situaţii pe care oamenii le sesizează cu instinctul, dar pe care nu le pot comenta cu spiritul; cel mai mare poet, în acest caz, e cel care scoate strigătul cel mai vehement şi mai natural. Mulţimea ia strigătul acesta drept o povestire întreagă şi are dreptate că se mulţumeşte cu el şi are mai multă dreptate că-l găseşte sublim când e adevărat.

De altminteri ar fi greu să arătăm starea de buimăcire în care Villefort se găsea, ieşind din palatul justiţiei, să descriem febra care făcea să-i zvâcnească fiecare arteră, să-i înţepenească fiecare fibră, să-i umfle fiecare venă şi să-i disece fiecare punct al trupului în milioane de dureri.

Villefort se târî de-a lungul coridoarelor, călăuzit numai de obişnuinţă; zvârli de pe umeri toga de magistrat, nu pentru că se gândea s-o părăsească din convenienţă, ci pentru că ea era pe umerii săi o povară copleşitoare, o cămaşă a lui Nessus, fecundă în torturi.

Ajunse, clătinându-se, până în curtea Dauphine, zări trăsura sa, îl trezi pe vizitiu deschizând singur uşa şi se trânti pe perne arătând cu degetul direcţia foburgului Saint-Honoré. Vizitiul porni.

Întreaga povară a carierei sale năruite îi căzuse pe cap; povara îl zdrobea, nu-i cunoştea consecinţele; nu le măsurase; le simţea.

Îl avea pe Dumnezeu în adâncul inimii.

— Doamne! Doamne! Doamne! Murmura el fără să-şi dea seama ce spunea.

Nu-l vedea decât pe Dumnezeu înapoia năruirii sale.

Trăsura gonea cu viteză; agitându-se pe perne, Villefort simţi că-l jenează ceva.

Duse mâna la obiect; era un evantai uitat de doamna de Villefort între pernă şi spatele trăsurii; evantaiul trezi o amintire şi amintirea fu un fulger în noapte.

Villefort se gândi la nevastă…

— O! Exclamă el ca şi cum un fier roşu îi străpungea inima.

Într-adevăr, de un ceas nu mai avea sub ochi decât o faţă a mizeriei sale şi iată că deodată se oferea alta, nu mai puţin grozavă.

Făcuse, faţă de femeie, pe judecătorul neînduplecat, o condamnase la moarte, iar ea, îngrozită, zdrobită de remuşcări, prăbuşită sub ruşinea pe care el i-o arătase cu elocvenţa virtuţii sale fără cusur – ea, biată femeie slabă şi fără apărare împotriva unei puteri absolute, supreme, se pregătea poate în momentul acesta să moară!

Trecuse un ceas de la condamnarea ei; fără îndoială, în momentul de faţă ea trecea în revistă toate crimele săvârşite, cerea iertare lui Dumnezeu, scria o scrisoare implorând în genunchi iertare virtuosului ei soţ, iertare pe care o plătea cu moartea.

Villefort scoase un al doilea muget de durere şi furie.

„Femeia asta nu a devenit criminală decât pentru că m-a atins pe mine! Strigă el frământându-se pe perna cupeului. Din mine musteşte crima şi ea a căpătat-o, aşa cum se capătă tifosul, holera, ciuma. Iar eu o pedepsesc. Am îndrăznit să-i spun: căieşte-te şi mori… O, nu, nu, va trăi!… Mă va urma…

Vom fugi împreună, vom părăsi Franţa, vom merge încotro vom vedea cu ochii, câtă vreme pământul va putea să ne ţină. Îi vorbeam de eşafod… Dumnezeule mare, cum de am cutezat să rostesc cuvântul acesta? Dar şi pe mine mă aşteaptă eşafodul… Vom fugi… Da, mă voi destăinui ei; da, îi voi spune în fiecare zi, umilindu-mă, că şi eu am săvârşit o crimă… O, alianţa tigrului cu şarpele! O, vrednică soţie a unui soţ ca mine!… Trebuie să trăiască, trebuie ca infamia mea să o facă pe a ei să pălească!”

Şi Villefort lasă cu violenţă, în jos, geamul din faţa cupeului.

— Repede! Mai repede! Strigă el cu un glas care îl făcu pe vizitiu să tresară pe capră.

Caii, purtaţi de frică, zburară până acasă.

„Da, da, îşi repetă Villefort pe măsură ce se apropia de casă; da, trebuie ca femeia să trăiască, să se pocăiască şi să-l crească pe fiul meu, pe bietul meu copil, singurul care, dimpreună cu indestructibilul bătrân, a supravieţuit nimicirii familiei. Ea îl iubea; pentru el a făcut totul. Să nu deznădăjduim niciodată de inima unei mame care îşi iubeşte copilul; se va pocăi; nu va şti nimeni că a fost vinovată; crimele săvârşite la mine şi de care toată lumea se nelinişteşte, vor fi uitate cu timpul, sau dacă îşi mai amintesc de ele câţiva duşmani, ei bine, le voi lua asupra mea. Una, două, trei în plus, ce-are a face? Soţia mea va fugi, luând banii şi mai cu seamă pe fiul ei, departe de abisul unde am impresia că lumea va cădea cu mine. Va trăi, va mai fi fericită, deoarece toată iubirea ei este în fiul ei şi fiul nu o va părăsi. Voi fi făcut o faptă bună; şi fapta bună uşurează inima.”

Procurorul regal respiră mai în voie, aşa cum nu mai respirase de mult.

Trăsura se opri în curtea palatului.

Villefort sări de pe scara trăsurii pe peron; observă că servitorii sunt surprinşi văzându-l înapoindu-se aşa de repede. Altceva nu citi pe fizionomia lor; nu-i spuse unul, un cuvânt; se opriră în faţa lui, ca de obicei, pentru a-i face loc să treacă; atâta tot.

Trecu pe dinaintea camerei lui Noirtier şi i se păru că zăreşte prin uşa întredeschisă două umbre, dar nu se nelinişti de persoana care era cu părintele lui; îl sfâşia neliniştea sa proprie.

— Uite, spuse el urcând scara mică ce ducea la palierul unde se găseau apartamentul soţiei sale şi camera goală a Velentinei, uite, nu s-a schimbat nimic aci.

Închise în primul rând uşa palierului.

— Nu trebuie să ne deranjeze nimeni, spuse el; trebuie să pot vorbi în voie, să mă acuz în faţa ei, să-i spun totul…

Se apropie de uşă, puse mâna pe butonul de cristal, uşa cedă.

— Nu e închisă, murmură el; bine, foarte bine!

Şi intră în salonaşul unde, seara, se punea un pat pentru Edouard; căci, deşi în pension, Edouard venea acasă în fiecare seară: mama nu vrusese să se despartă niciodată de el.

Îmbrăţişă salonaşul dintr-o ochire.

— Nimeni, glăsui el; fără îndoială e în dormitorul ei. Se năpusti spre uşă. Aci zăvorul era pus. Se opri înfiorat.

— Heloïse! Strigă el.

I se păru că aude mişcându-se o mobilă.

— Heloïse! Repetă el.

— Cine-i acolo? Întrebă glasul celei pe care o striga.

I se păru că glasul era mai slab decât de obicei.

— Deschide! Deschide! Strigă Villefort; sunt eu!

Dar, în ciuda acestui ordin, în ciuda tonului neliniştit cu care era dat, uşa nu se deschise.

Villefort zvârli uşa în lături cu o lovitură de picior.

În fata camerei care dădea în budoarul ei, doamna de Villefort stătea în picioare, palidă, cu trăsăturile contractate, privindu-l cu ochi de o fixitate înfricoşătoare.

— Heloïse! Heloïse! Spuse el. Ce ai? Vorbeşte!

Tânăra femeie întinse spre el mâna-i ţeapănă şi lividă.

— M-am executat, domnule, spuse ea cu un horcăit care păru că îi sfâşie gâtlejul; ce mai vrei?

Şi se prăbuşi pe covor.

Villefort alergă la ea, îi luă mâna. Mâna strângea convulsiv un flacon de cristal cu dop auriu.

Doamna de Villefort era moartă.

Ameţit de groază, Villefort se trase înapoi, până în pragul camerei şi privi cadavrul.

— Fiul meu! Strigă el deodată; unde e fiul meu? Edouard! Edouard!

Numele era rostit cu un atare accent de nelinişte încât servitorii alergară.

— Fiul meu! Unde e fiul meu? Întrebă Villefort. Să fie scos din casă, să nu vadă…

— Domnul Edouard nu e jos, domnule.

— Desigur că se joacă în grădină; vedeţi! Vedeţi!

— Nu, domnule, doamna l-a chemat pe fiul ei acum o jumătate de ceas; domnul Edouard a intrat la doamna şi n-a mai coborât.

O sudoare îngheţată năpădi fruntea lui Villefort, picioarele lui se împleticiră pe lespezi, ideile începură să se învârtească în capu-i ca resorturile dezordonate ale unui ceasornic care se sparge.

— La doamna? Murmură el: la doamna?

Şi se apropie încetişor, ştergându-şi cu o mână fruntea, sprijinindu-se cu cealaltă de pereţi.

Reintrând în cameră, trebuia să revadă corpul nefericitei femei.

Ca să-l strige pe Edouard, trebuia să trezească ecoul apartamentului schimbat în sicriu; a vorbi însemna a viola tăcerea mormântului.

Villefort îşi simţi limba paralizată în gâtlej.

— Edouard! Edouard! Îngăimă el.

Copilul nu răspundea; unde era copilul care, după spusele servitorilor, intrase la mama lui şi nu mai ieşise?

Villefort făcu un pas înainte.

Cadavrul doamnei de Villefort stătea lungit de-a curmezişul uşii budoarului în care, cu siguranţă, se găsea Edouard; cadavrul părea că veghează în prag, cu ochii ficşi şi deschişi, cu o ironie înspăimântătoare şi misterioasă pe buze.

Dinapoia cadavrului, prin perdeaua ridicată, se vedea o parte din budoar, un pian drept şi capătul unui divan de satin albastru.

Villefort mai înaintă câţiva paşi şi îşi zări copilul culcat pe canapea.

Fără îndoială, copilul dormea.

Nefericitul avu un elan de bucurie de negrăit; o rază de lumină curată coborî în infernul în care se zbătea.

Nu-i rămânea deci decât să treacă peste cadavru, să intre în budoar, să ia copilul în braţe şi să fugă cu el departe, cât mai departe.

Villefort nu mai era omul a cărui rafinată corupţie îl făcea să pară tipul civilizatului; era un tigru rănit de moarte care îşi lasă colţii frânţi în ultima-i rană.

Nu-i mai era frică de prejudecăţi şi de fantome. Îşi făcu vânt şi sări peste cadavru, ca şi cum ar fi fost vorba să treacă peste un jar mistuitor.

Ridică copilul în braţe, strângându-l, zgâlţâindu-l, strigându-l; copilul nu răspundea. Îşi lipi buzele lacome de obrajii lui: obrajii erau livizi şi îngheţaţi; îi pipăi mădularele ţepene; îşi puse mâna pe inima lui. Inima nu mai bătea.

Copilul era mort.

O hârtie păturită în patru căzu de pe pieptul lui Edouard.

Villefort lunecă fulgerător în genunchi; copilul îi scăpă din braţele inerte şi se rostogoli spre mama lui.

Villefort ridică hârtia, recunoscu scrisul nevestei sale şi o parcurse cu aviditate.

Iată ce conţinea hârtia:

„Ştii că eram mamă bună deoarece pentru fiul meu am devenit criminală. O mamă bună nu pleacă fără fiul ei”.

Villefort nu-şi putea crede ochilor; Villefort nu-şi putea crede minţii. Se târî spre trupul lui Edouard, examinându-l încă o dată cu atenţia minuţioasă a leoaicei care îşi priveşte puiul mort.

Apoi un strigăt sfâşietor scăpă din pieptul său.

— Dumnezeu! Murmură el; mâna lui Dumnezeu!

Cele două victime îl înspăimântau; simţea urcând în el grozăvia singurătăţii, populată de două cadavre.

Adineauri era susţinut de furie, imensa facultate a oamenilor tari; de deznădejde, virtutea supremă a agoniei care împingea titanii să escaladeze cerul şi pe Ajax să arate zeilor pumnul.

Villefort îşi încovoie capul sub povara durerilor; se ridică în genunchi, îşi scutură părul umezit de sudoare, zbârlit de spaimă – şi omul care n-avusese niciodată milă de cineva se duse la bătrân, la părintele său, ca să aibă în slăbiciunea sa pe cineva căruia să-i povestească nenorocirea, pe cineva lângă care să plângă.

Coborî scara pe care o cunoaştem şi intră la Noirtier.

Când Villefort intră, Noirtier părea că ascultă cu atenţia şi cu afecţiunea pe care nemişcarea sa i le permitea, pe abatele Busoni, care era calm şi rece ca de obicei.

Zărindu-l pe abate, Villefort duse mâna la frunte. În minte îi reveni trecutul, ca unul din acele valuri a căror furie stârneşte mai multă spumă decât altele.

Îşi aminti de vizita pe care o făcuse abatelui a treia zi după dineul de la Auteuil şi de vizita pe care i-o făcuse abatele în chiar ziua morţii Valentinei.

— Dumneavoastră aci, domnule? Întrebă el; dar dumneavoastră nu vă arătaţi decât pentru a escorta moartea?

Busoni se ridică; văzând alterarea figurii magistratului, strălucirea sălbatică a ochilor lui, înţelese, sau i se păru că înţelege, că scena de la juraţi a avut loc; ignora restul.

— Am venit aci să mă rog lângă corpul fiicei dumitale! Răspunse Busoni.

— Dar azi ce căutaţi?

— Am venit să-ţi spun că mi-ai plătit îndeajuns datoria şi că, începând din momentul acesta, îl voi ruga pe Dumnezeu să se mulţumească, aşa cum mă mulţumesc eu.

— Dumnezeule! Exclamă Villefort dându-se înapoi cu înfricoşarea zugrăvită pe frunte; glasul acesta nu mai e al abatelui Busoni!

— Nu.

Abatele îşi smulse falsa tonsură, scutură capul şi păru-i lung, negru recăzu pe umeri şi îi încadră chipul viguros.

— E figura domnului de Monte-Cristo! Exclamă Villefort cu ochi buimaci.

— Nu e încă nici ea, domnule procuror regal; caută mai bine şi mai departe.

— Glasul! Glasul acesta.

— Unde l-am auzit eu pentru întâia dată?

— L-ai auzit pentru întâia dată la Marsilia, acum 23 de ani, în ziua căsătoriei dumitale cu domnişoara de Saint-Méran. Cercetează în dosar.

— Nu eşti Busoni? Nu eşti Monte-Cristo? Doamne, eşti duşmanul acela tăinuit, neîndurător, ucigător! Am făcut ceva împotriva dumitale, la Marsilia – o, nenorocitul de mine!

— Da, ai dreptate, aşa este, spuse contele încrucişându-şi braţele pe pieptu-i lat; cercetează! Cercetează!

— Dar ce ţi-am făcut? Exclamă Villefort a cărui minte începea să plutească pe limita unde mintea se confundă cu demenţa, în negura care nu mai e vis şi care nu e încă trezire. Ce ţi-am făcut? Spune! Vorbeşte.

— M-ai condamnat la moarte înceată şi hidoasă, l-ai ucis pe părintele meu, mi-ai răpit iubirea dimpreună cu libertatea şi fericirea dimpreună cu iubirea.

— Cine eşti dumneata? Cine eşti?

— Eu sunt spectrul unui nenorocit pe care l-ai înmormântat în carcerile castelului If. Acestui spectru, scăpat în sfârşit din mormânt, Dumnezeu i-a pus masca lui Monte-Cristo şi l-a acoperit cu diamante şi aur ca să nu-l recunoşti decât astăzi.

— O, te recunosc! Te recunosc! Spuse procurorul regal; tu eşti…

— Sunt Edmond Dantès.

— Eşti Edmond Dantès? Strigă procurorul regal apucându-l pe conte de mână. Atunci, vino!

Şi-l trase pe scara pe care Monte-Cristo îl însoţi, uimit, neştiind unde îl ducea procurorul regal şi presimţind o nouă catastrofă.

— Uite, Edmond Dantès, spuse acesta arătând contelui cadavrul nevestei şi trupul fiului; uite, priveşte: eşti răzbunat?

Monte-Cristo se îngălbeni în faţa năpraznicei privelişti; înţelese că a depăşit drepturile răzbunării; înţelese că nu mai putea spune:

— Dumnezeu este de partea mea şi cu mine.

Se zvârli, cu un sentiment de nelinişte extraordinară peste corpul copilului, îi redeschise ochii, îi pipăi pulsul şi fugi cu el în camera Valentinei, pe care o încuie de două ori.

— Copilul meu! Strigă Villefort. A luat cadavrul copilului meu! O, blestem! Nenorocire! Moarte ţie!

Şi vru să se năpustească pe urma lui Monte-Cristo, dar simţi, ca într-un vis, că picioarele sale capătă rădăcini, ochii i se dilatară de aproape să-i zdrobească orbitele, degetele înfipte în carnea pieptului se afundară treptat până când sângele îi înroşi unghiile; vinele tâmplelor se umflară de duhuri clocotitoare care ridicară bolta prea strâmtă a craniului înecându-i creierul într-un potop de foc.

Fixitatea dură câteva minute până când năpraznică zdruncinare a minţii se desăvârşi.

Scoase atunci un strigăt puternic, urmat de o lungă hohotire de râs şi se repezi pe scări.

Peste un sfert de ceas camera Valentinei se redeschise şi contele de Monte-Cristo se arătă din nou.

Palid, cu ochi posomorâţi, cu pieptul sugrumat – trăsăturile chipului său, de obicei aşa de calm şi nobil, erau descompuse de durere.

Ţinea în braţe copilul, căruia nici un ajutor n-a putut să-i redea viaţa.

Puse un genunchi pe parchet şi-l aşeză cu religiozitate lângă mama lui, cu capul pe pieptul ei.

Apoi, ridicându-se, ieşi şi întâlnind un servitor pe scară, îl întrebă:

— Unde e domnul de Villefort?

Fără să răspundă, servitorul întinse mâna în direcţia grădinii.

Monte-Cristo coborî peronul, înaintă spre locul arătat şi-l văzu pe Villefort, în mijlocul servitorilor săi, cu o cazma în mână săpând pământul cu înverşunare.

— Nu e încă aici, spunea el, nu e încă aci!

Şi săpa mai departe.

Monte-Cristo se apropie de el şi spuse în şoaptă, cu tonul aproape umil:

— Domnule, ai pierdut un fiu, dar…

Villefort îl întrerupse; nici nu ascultase, nici nu auzise.

— O, îl voi regăsi! Spuse el; oricât ai pretinde că nu e aci, îl voi regăsi, chiar de ar trebui să-l caut până în ziua judecăţii din urmă.

Monte-Cristo se trase înapoi cu groază.

— E nebun! Spuse el.

Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca zidurile casei blestemate să nu se prăbuşească peste el, fugi în stradă, îndoindu-se pentru prima oară că avusese dreptul să facă ce-a făcut.

— Destul! Destul! Spuse el; să-l salvăm pe cel din urmă.

Înapoindu-se acasă, Monte-Cristo îl întâlni pe Morrel care rătăcea prin palatul de la Champs-Elysées, tăcut ca o umbră ce aşteaptă momentul hotărât de Dumnezeu pentru a reintra în mormânt.

— Pregăteşte-te, Maximilien, îi spuse el zâmbind; mâine părăsim Parisul.

— Nu mai aveţi nimic de făcut aci? Întrebă Morrel.

— Nu, răspunse Monte-Cristo şi să dea Domnul să nu fi făcut prea mult.