Capitolul VI Acuzarea

Domnul d'Avrigny fu nevoit să-l trezească pe magistrat, care părea un al doilea cadavru în camera funebră.

— Oh, în casa mea este moartea! Strigă Villefort.

— Spune mai bine crimă! Răspunse doctorul.

— Domnule d'Avrigny, exclamă Villefort, nu pot să-ţi exprim tot ce se petrece în mine în momentul acesta; spaimă, durere, nebunie.

— Da, glăsui domnul d'Avrigny cu calm impunător: cred însă că e timpul să intrăm în acţiune; cred că e timpul să opunem o stavilă torentului de mortalitate. Întrucât mă priveşte, nu mă mai simt în stare să păstrez atari secrete fără speranţa de a prilejui în curând răzbunarea, pentru societate şi pentru victime.

Villefort aruncă în juru-i o privire posacă.

— În casa mea? Murmură el; în casa mea?

— Haide, magistratule, fii bărbat! Spuse d'Avrigny; interpret al legii, onorează-te printr-o jertfire completă.

— Doctore, mă înfiori; o jertfire?

— Am spus.

— Bănuieşti pe cineva?

— Nu bănuiesc pe nimeni; moartea bate la uşa dumitale, intră, pleacă, dar nu ca o oarbă, ci inteligentă, din cameră în cameră. Sunt pe urma ei, îi recunosc drumul; adopt înţelepciunea celor vechi: dibuiesc; căci prietenia mea pentru familia dumitale, căci respectul meu pentru dumneata sunt două legături puse pe ochii mei; ei bine…

— O, vorbeşte, vorbeşte, doctore; voi avea curaj!

— Domnule, ai la dumneata, în casa dumitale, în familia dumitale poate, unul din acele groaznice fenomene care se produc o dată la un secol. Locusta şi Agrippina, trăind în acelaşi timp, sunt o excepţie ce dovedeşte furia Providenţei în a prăbuşi imperiul roman pângărit de atâtea crime. Brunchaut şi Frédégonde sunt rezultatele muncii penibile a unei civilizaţii la geneza sa, când omul învăţa să domine spiritul chiar prin trimisul beznelor. Ei bine, toate aceste femei fuseseră, sau erau încă, tinere şi frumoase. Înflorise pe fruntea lor, sau încă înflorea, aceeaşi floare a nevinovăţiei ce se găseşte şi pe fruntea vinovatei din casa dumitale.

Villefort scoase un strigăt, îşi împreună mâinile şi-l privi pe doctor cu un gest implorator.

Dar acesta continuă fără milă:

— Caută cui foloseşte crima, spune o axiomă de jurisprudenţă.

— Doctore, exclamă Villefort, doctore, de câte ori nu s-a înşelat justiţia omenească cu cuvintele acestea funeste. Nu ştiu, dar cred că crima…

— Vasăzică, mărturiseşti, în sfârşit, că crima există?

— Da, recunosc. Ce vrei? Se impune: dar lasă-mă să continui. Cred, spun, că această crimă cade numai asupra mea şi nu asupra victimelor. Bănuiesc un dezastru pentru mine sub toate aceste ciudate dezastre.

— O, omul! Murmură d'Avrigny; cel mai egoist dintre toate animalele, cea mai egocentrică dintre toate făpturile, care crede totdeauna că pământul se învârteşte, că soarele străluceşte, că moartea coseşte doar pentru el; furnică ce adresează blesteme lui Dumnezeu, de pe un fir de iarbă. Dar cei care şi-au pierdut viaţa nu au pierdut nimic? Domnul de Saint-Méran, doamna de Saint-Méran, domnul Noirtier…

— Cum? Domnul Noirtier?

— Ei, da! Crezi oare că i se purta pică servitorului ăsta nenorocit? Nu, nu: ca şi Polonius al lui Shakespeare, a murit pentru altul. Limonada urma să fie băută de Noirtier; potrivit ordinii logice a lucrurilor, Noirtier a băut-o: n-a băut-o altcineva decât din întâmplare; şi, cu toate că Barrois a murit, trebuia să moară Noirtier.

— În cazul acesta cum de nu a sucombat tatăl meu?

— Ţi-am mai spus într-o seară, în grădină, după moartea doamnei de Saint-Méran; pentru că trupul său e învăţat cu otrava aceasta; pentru că doza, neînsemnată pentru el, era ucigătoare pentru altcineva; pentru că, în sfârşit, nu ştie nimeni, nici măcar asasinul, că de un an de zile eu tratez cu brucină paralizia domnului Noirtier, în timp ce asasinul ştie şi s-a convins prin experienţă că brucina este o otravă violentă.

— Doamne! Doamne! Murmură Villefort frământându-şi mâinile.

— Urmează drumul criminalului: îl ucide pe domnul de Saint-Méran.

— O, Doamne!

— Aş jura; simptomele care mi-au fost descrise se potrivesc cât se poate de bine cu cele ce am văzut personal.

Villefort nu se mai împotrivi, ci scoase un geamăt.

— Îl ucide pe domnul de Saint-Méran, repetă doctorul, o ucide pe doamna de Saint-Méran: o dublă moştenire.

Villefort îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— Ascultă bine.

— Nu-mi scapă un cuvânt, unul singur, îngăimă Villefort.

— Domnul Noirtier, reluă domnul d'Avrigny cu glas neînduplecat, domnul Noirtier făcuse altădată un testament împotriva dumitale, împotriva familiei dumitale, în sfârşit, în favoarea săracilor; domnul Noirtier e cruţat, nu se mai aşteaptă nimic de la el. Dar abia şi-a distrus primul testament, abia a făcut un al doilea şi de teamă să nu facă, probabil, un al treilea, e lovit. Testamentul datează de alaltăieri, mi se pare; precum vezi nu e timp de pierdut.

— O, fie-ţi milă, domnule d'Avrigny!

— Nici o milă, domnule; medicul are o misiune sfântă pe pământ; de aceea, ca să şi-o îndeplinească, el a mers până la izvoarele vieţii şi a coborât în tenebrele misterioase ale morţii. Când crima a fost săvârşită şi când Dumnezeu, înspăimântat desigur, îşi abate privirea de la criminal, medicul are datoria să spună; uite-l!

— Fie-ţi milă de fiica mea, domnule! Murmură Villefort.

— Vezi bine că ai numit-o chiar dumneata, părintele ei!

— Îndură-te de Valentine! Ascultă, este cu neputinţă; aş prefera de o mie de ori să mă acuzi pe mine. Valentine, o inimă de aur, un crin al inocenţei…

— Nici o îndurare, domnule procuror regal; crima este flagrantă: domnişoara de Villefort a împachetat singură medicamentele care au fost trimise domnului de Saint-Méran şi domnul Saint-Méran a murit.

Domnişoara de Villefort a preparat ceaiurile doamnei de Saint-Méran şi doamna de Saint-Méran a murit.

Domnişoara de Villefort a luat din mâinile lui Barrois, trimis afară, carafa cu limonadă pe care bătrânul o bea de obicei dimineaţa şi bătrânul n-a scăpat decât ca prin minune.

Domnişoara de Villefort e vinovată, e otrăvitoare. Domnule procuror regal, v-o denunţ pe domnişoara de Villefort; faceţi-vă datoria!

— Doctore, nu mai rezist, nu mă mai împotrivesc, te cred; dar fie-ţi milă, cruţă-mi viaţa, onoarea!

— Domnule de Villefort, declară doctorul cu putere crescândă, sunt împrejurări când trec peste toate limitele neroadei circumspecţii umane. Dacă fiica dumneavoastră ar fi săvârşit numai prima crimă şi aş fi văzut-o plănuind-o pe a doua, v-aş fi spus: Avertizaţi-o, pedepsiţi-o, să-şi petreacă restul vieţii în vreo mănăstire, plângând, rugându-se! Dacă ar fi săvârşit a doua crimă, v-aş fi spus: „Domnule de Villefort, iată aici o otravă care n-are antidot cunoscut, promptă ca gândul, repede ca fulgerul, ucigătoare ca trăsnetul; daţi-i otrava asta, recomandându-i sufletul în seama lui Dumnezeu şi salvaţi-vă astfel onoarea şi zilele, căci şi pe dumneavoastră vă urmăreşte. Şi o văd apropiindu-se de căpătâiul dumneavoastră cu zâmbete făţarnice, cu vorbele-i dulci! Nenorocire dumneavoastră, domnule de Villefort, dacă nu vă grăbiţi să loviţi cel dintâi!” Iată ce v-aş spune dacă ea n-ar fi ucis decât două persoane; dar a văzut trei agonii, a contemplat trei muribunzi, a îngenuncheat lângă trei cadavre; otrăvitoarea să fie predată călăului! Călăului! Vorbiţi despre onoare; faceţi ce vă spun şi nemurirea vă aşteaptă!

Villefort căzu în genunchi.

— Ascultaţi, spuse el; n-am puterea pe care o aveţi dumneavoastră sau, mai bine zis, pe care n-aţi avea-o dacă în loc de fiica mea Valentine, ar fi vorba de fiica dumneavoastră, Madeleine.

Doctorul se îngălbeni.

— Doctore, orice om e născut pentru suferinţă şi moarte; doctore, voi suferi şi voi aştepta moartea.

— Luaţi seama, spuse domnul d'Avrigny, moartea aceasta va fi lentă; o veţi vedea apropiindu-se după ce a lovit pe părinte, pe femeia, pe fiul dumneavoastră, poate.

Villefort strânse, înăbuşindu-se, braţul doctorului.

— Ascultaţi-mă! Strigă el; deplângeţi-mă, ajutaţi-mă… Nu, fiica mea nu e vinovată… Târâţi-mă în faţa unui tribunal, voi repeta; nu, fiica mea nu e vinovată… Nu e nici o crimă în casa mea… Nu vreau – auziţi?

— Să fie vreo crimă în casa mea; căci când crima intră pe undeva, ca este ca şi moartea, nu vine singură!… Îmi sunteţi prieten? Sunteţi un om? Aveţi o inimă? Nu; sunteţi medic! Ei bine, vă spun: fiica mea nu va fi târâtă de mine în mâinile călăului… Mă mistuie însă o idee, mă îndeamnă să-mi sfâşii pieptul ca un nebun, cu unghiile… Dar dacă te înşeli, doctore? Dacă altcineva e de vină? Dacă, într-o zi, aş veni, palid ca un spectru, să-ţi spun: „Asasinule, tu ai ucis-o pe fiica mea?” Domnule d'Avrigny, sunt creştin, dar dacă s-ar întâmpla asta, m-aş omorî.

— Bine, glăsui doctorul după o clipă de tăcere. Voi aştepta.

Villefort îl privi ca şi cum s-ar fi îndoit încă de cuvintele lui.

— Dar, continuă d'Avrigny cu glas tărăgănat şi solemn, dacă cineva din casa dumitale se îmbolnăveşte, dacă dumneata însuţi te simţi lovit, să nu mă chemi, căci nu voi mai veni. Vreau să împărtăşesc cu dumneata secretul cumplit, dar nu vreau ca ruşinea şi remuşcarea să sporească în conştiinţa mea, aşa cum crima şi nenorocirea vor spori în casa dumitale.

— Aşadar, mă părăseşti, doctore?

— Da, căci nu pot să te urmez mai departe şi nu mă opresc decât la piciorul eşafodului. O altă revelaţie va veni, aducând după sine sfârşitul grozavei tragedii. Adio!

— Doctore, te implor!

— Toate ororile care îmi pângăresc cugetul fac să-mi pară casa dumitale odioasă şi fatală. Adio, domnule!

— Un cuvânt, numai un cuvânt, doctore! Pleci lăsându-mi toată grozăvia situaţiei, grozăvie pe care ai sporit-o prin cele ce mi-ai destăinuit. Ce să spun însă despre moartea instantanee, subită, a bietului servitor bătrân?

— Adevărat, glăsui domnul d'Avrigny; însoţiţi-mă.

Doctorul ieşi cel dintâi, domnul de Villefort îl urmă; servitorii stăteau, neliniştiţi, pe coridoare şi pe scările pe unde urma să treacă medicul.

— Domnule, spuse d'Avrigny lui Villefort vorbind cu glas tare pentru ca toată lumea să-l audă, bietul Barrois era prea sedentar în ultimii ani; el, căruia îi plăcea atâta, ca şi stăpânului său, să alerge călare sau cu trăsura, prin cele patru colţuri ale Europei, a murit din cauza serviciului monoton, îndeplinit în jurul unui jilţ. Sângele a devenit greoi. Era prea gras, avea gâtul gros şi scurt, a fost lovit de o apoplexie fulgerătoare şi mi s-a dat de veste prea târziu.

„Ai grijă să arunci ceaşca cu violete în cenuşă”, adăugă el în şoaptă.

Şi, fără să atingă mâna lui Villefort, fără să revină o singură clipă asupra spuselor sale, doctorul ieşi escortat de lacrimile şi de tânguirile oamenilor casei.

În seara aceea toţi servitorii lui Villefort, care se adunaseră în bucătărie discutând îndelung între ei, veniră să ceară doamnei de Villefort îngăduinţa de a pleca. Nici o stăruinţă, nici o propunere de sporire a salariului nu-i putu reţine: la toate cuvintele răspundeau:

— Vrem să plecăm pentru că moartea şi-a făcut cuib în casă.

Plecară deci, în ciuda rugăminţilor, mărturisind că le venea greu să se despartă de nişte stăpâni aşa de buni şi în special de domnişoara Valentine, care era aşa de bună, de milostivă şi de blândă.

La auzul cuvintelor acestea, Villefort o privi pe Valentine.

Ea plângea.

Ciudat! În emoţia pe care i-o stârniră lacrimile ei, el se uită şi la doamna de Villefort şi i se păru că un zâmbet fugar, posomorât, trecuse peste buzele ei subţiri, asemeni meteorilor pe care îi vedem lunecând siniştri printre doi nori, pe fondul unui cer furtunos.