Capitolul VII Camera brutarului retras din afaceri
În seara zilei când contele de Morcerf ieşise de la Danglars, cu un simţământ de ruşine şi furie explicat prin răceala bancherului, domnul Andrea Cavalcanti, cu părul încreţit şi lucios, cu mustăţile ascuţite, cu mănuşi albe prin care i se cunoşteau unghiile, intrase – stând aproape. În picioare în faetonul său – în curtea bancherului din Chaussée-d'Antin.
După o conversaţie de zece minute în salon, izbutise să-l conducă pe Danglars în intrândul ferestrei şi acolo, după o introducere abilă, istorisise necazurile vieţii sale de la plecarea nobilului părinte. După plecarea acestuia găsise, spunea el, în familia bancherului, unde a fost primit cu bunăvoinţă, ca un fiu, toate garanţiile de fericire pe care un bărbat e dator să le caute înaintea capriciilor pasiunii – iar în ce priveşte pasiunea, avusese norocul s-o constate în ochii frumoşi ai domnişoarei Danglars.
Danglars asculta cu cea mai profundă atenţie – aştepta de două sau trei zile această declaraţie – iar când ea se produse în sfârşit, ochii i se dilatară în măsura în care se acoperiseră şi se posomorâseră ascultându-l pe Morcerf.
Nu vru totuşi să primească propunerea tânărului fără a-i face câteva observaţii.
— Domnule Andrea, îi spuse el, nu eşti prea tânăr pentru a te gândi la căsătorie?
— O, nu, domnule! Declară Cavalcanti; cel puţin nu mi se pare; în Italia marii seniori se căsătoresc de obicei tineri; e un obicei logic. Viaţa e aşa de schimbătoare încât suntem datori să prindem norocul de îndată ce trece pe lângă noi.
— Acum, domnule, glăsui Danglars, admiţând că propunerile dumitale, care mă onorează, sunt acceptate de soţia şi de fiica mea, cu cine vom discuta chestiunile materiale? Tratativele sunt importante şi numai părinţii ştiu să discute cum trebuie, în interesul fericirii copiilor lor.
— Domnule, tatăl meu e un om înţelept. El a prevăzut împrejurarea probabilă că voi simţi dorinţa de a mă stabili în Franţa: mi-a lăsat deci, la plecare, o dată cu hârtiile care constată identitatea mea, o scrisoare prin care îmi asigură, în cazul când voi realiza o partidă pe placul său, un venit de o sută cincizeci de mii de lire, începând din ziua căsătoriei mele. Este, după câte îmi pot da seama, un sfert din venitul părintelui meu.
— Eu am avut totdeauna intenţia de a da fiicei mele cinci sute de mii de franci, măritând-o; ea e de altminteri singura mea moştenitoare.
— Chestiunea, precum vedeţi, este cât se poate de simplă, presupunând că cererea mea nu va fi respinsă de doamna baroană Danglars şi de domnişoara Eugénie. Dispunem de un venit de o sută şaptezeci şi cinci de mii de lire. Să presupunem un lucru: că obţin de la marchiz ca, în loc de rentă, să-mi dea capitalul (nu e lucru uşor, ştiu bine, dar s-ar putea); dumneavoastră aţi întrebuinţa aceste două sau trei milioane şi două sau trei milioane în mâini iscusite pot să producă totdeauna zece la sută.
— Eu nu iau niciodată decât cu patru şi chiar trei şi jumătate, spuse bancherul. Dar, de la ginerele meu aş lua cu cinci şi am împărţi beneficiile.
— De minune, tată socrule! Exclamă Cavalcanti lăsându-se târât de firea sa întrucâtva vulgară şi care, din când în când, în ciuda eforturilor ce depunea, izbucnea de sub lustrul aristocrat cu care încerca s-o acopere.
Dar, înfrânându-se numaidecât:
— O, iertaţi-mă, domnule, glăsui el; precum vedeţi, speranţa îmi ia aproape minţile; ce o să fie când va deveni realitate?
— Dar, spuse Danglars care, la rându-i, nu băga de seamă cât de repede intra în raza afacerilor conversaţia aceasta la început dezinteresată.
— Există desigur o parte din averea dumitale pe care părintele nu ţi-o poate refuza.
— Care? Întrebă tânărul.
— Aceea care vine de la mama dumitale.
— Desigur, aceea care vine de la mama mea Leonora Corsinari.
— Şi la cât poate să se urce partea aceasta de avere?
— O, vă asigur, domnule, că nu m-am gândit niciodată la chestia aceasta, dar o evaluez pe puţin la două milioane, spuse Andrea.
Danglars simţi sufocarea voioasă pe care o încearcă avarul când regăseşte o comoară pierdută, sau omul gata să se înece când întâlneşte sub picioare pământ solid în locul vidului.
— Aşadar, domnule, pot nădăjdui? Spuse Andrea salutându-l pe bancher cu un respect afectuos.
— Domnule Andrea, glăsui Danglars, nădăjduieşte şi fii sigur că, dacă dinspre partea dumitale vreun obstacol nu va opri mersul afacerii, ea va fi încheiată. Dar, întrebă Danglars aducându-şi aminte, cum se face că domnul conte de Monte-Cristo, patronul dumitale în lumea pariziană, nu a venit cu dumneata să ne facă cererea aceasta?
Andrea roşi uşor.
— Vin de la conte, domnule, spuse el; de netăgăduit, e un om fermecător, însă de o originalitate care nu se poate concepe; m-a aprobat din suflet, mi-a spus chiar că nu-şi închipuie că tatăl meu va şovăi o clipă să-mi dea capitalul în locul rentei; mi-a făgăduit influenţa sa pentru a mă ajuta să-l conving pe tata; dar mi-a declarat că, personal, nu a luat niciodată şi nu va lua asupră-i răspunderea unei cereri în căsătorie. Recunosc însă că el a binevoit să adauge că, dacă a avut vreodată motive să-şi deplângă repulsia aceasta, era în legătură cu mine, deoarece socotea că legătura proiectată va fi fericită şi potrivită. De altminteri, dacă nu vrea să facă nimic oficial, îşi rezervă dreptul de a vă răspunde.
— Mi-a spus el.
— Când îi veţi vorbi.
— A, foarte bine!
— Acum, spuse Andrea cu cel mai fermecător zâmbet, am terminat de vorbit socrului şi mă adresez bancherului.
— Ei, ce vrei cu el? Întrebă Danglars râzând.
— Poimâine urmează să ridic de la dumneavoastră patru mii de franci; contele a înţeles însă că prima lună de şedere la Paris va prilejui poate un spor de cheltuieli cărora micul meu venit de burlac nu va putea să le facă faţă şi de aceea n-aş putea să spun că mi-a dat, însă mi-a oferit un bon de douăzeci de mii de franci. Precum vedeţi, este semnat de mâna lui; sunteţi de acord?
— Adu-mi astfel de bonuri şi pentru un milion: le iau! Spuse Danglars băgând bonul în buzunar. Dă-mi o oră pentru mâine şi funcţionarul meu va trece pe la dumneata cu o chitanţă de douăzeci şi patru de mii de franci.
— La zece dimineaţa, dacă vreţi; cu cât mai devreme cu atât mai bine: aş vrea să merg mâine la ţară.
— Bine, la zece, la hotel des Princes, nu-i aşa?
— Da.
A doua zi, cu o exactitate care onora punctualitatea bancherului, cei douăzeci şi patru de mii de franci erau la tânăr, care plecă într-adevăr, lăsând două sute de franci pentru Caderousse.
Plecarea avea pentru Andrea scopul principal de a-l evita pe primejdiosul său prieten; de aceea se înapoie seara cât putu mai târziu.
Abia puse însă piciorul în curte şi se pomeni cu portarul hotelului care îl aştepta cu şapca în mână.
— Domnule, spuse el, a venit omul acela.
— Care om? Întrebă Andrea cu neglijenţă, ca şi cum l-ar fi uitat pe cel de care, dimpotrivă, îşi amintea prea bine.
— Cel căruia Excelenţa voastră îi dă un ajutor.
— A, da, spuse Andrea, fostul servitor al părintelui meu. Ei, i-ai dat cei două sute de franci pe care îi lăsasem pentru el?
— Da, Excelenţă.
Andrea pretindea să i se spună Excelenţă.
— Dar, continuă portarul, n-a vrut să le ia.
Andrea îngălbeni; pentru că însă era noapte, nu observă nimeni.
— Cum n-a vrut să-i ia? Întrebă el cu glasul uşor tulburat.
— Nu; vroia să vorbească cu Excelenţa voastră. I-am răspuns că aţi ieşit; a stăruit. În cele din urmă însă a părut că se lasă convins şi mi-a dat scrisoarea aceasta pe care o adusese pecetluită gata.
— Să vedem, spuse Andrea.
Citi la lanterna faetonului: „Ştii unde stau; te aştept mâine dimineaţă la nouă”.
Andrea cercetă pecetea ca să vadă dacă nu a fost ruptă şi dacă nu cumva priviri indiscrete au putut să pătrundă înlăuntrul scrisorii; ea însă era îndoită în aşa fel încât, pentru a o citi, trebuia să rupi pecetea, iar pecetea era perfect intactă.
— Foarte bine, spuse el. Bietul om! Este o fiinţă admirabilă.
Şi-l lăsă pe portar liniştit de aceste cuvinte, dar neştiind pe cine trebuia să admire mai mult: pe tânărul stăpân sau pe bătrânul servitor?
— Deshamă repede şi vino la mine, îi spuse Andrea groom-ului.
Din două sărituri tânărul intră în camera sa şi arse scrisoarea lui Caderousse, împrăştiind până şi cenuşa.
Mântuia operaţia aceasta când intră servitorul.
— Pierre, tu eşti de aceeaşi înălţime cu mine, îi spuse el.
— Am această onoare, Excelenţă, răspunse tânărul.
— Desigur că ai o livrea nouă, care ţi-a fost adusă ieri.
— Da, domnule.
— Am treabă cu o fetişcană căreia nu vreau să-i spun nici titlul, nici situaţia mea. Împrumută-mi livreaua şi adu-mi hârtiile tale ca să pot, la nevoie, să mă culc într-un han.
Pierre se supuse.
Peste cinci minute, complet deghizat, Andrea ieşea din hotel, fără să fie recunoscut, luă o cabrioletă şi cerea să fie dus la hanul „Calul Roşu” din Picpus.
A doua zi, ieşi de la hanul „Calul Roşu” aşa cum ieşise de la Hôtel des Princes, adică fără să fie remarcat; coborî în foburgul Saint-Antoine, o luă pe bulevard până în strada Ménilmontant şi se opri la poarta celei de a treia case, pe stânga, căutând pe cineva de la care, în absenţa portarului, să ceară informaţii.
— Pe cine cauţi, frumuşelule? Îl întrebă fructăreasa din faţă.
— Pe domnul Pailletin, băbuşco, răspunse Andrea.
— Un brutar retras din afaceri? Întrebă fructăreasa.
— Întocmai.
— În fundul curţii, pe stânga, a treia uşă.
Andrea merse pe drumul indicat şi, la a treia uşă, găsi un clopot pe care îl scutură cu un sentiment de indispoziţie, care se resimţi asupra mişcării precipitate a soneriei.
În clipa, următoare figura lui Caderousse apăru la zăbrelele fixate în uşă.
— A, eşti punctual! Glăsui acesta.
Şi trase zăbrelele.
— Bineînţeles, spuse Andrea intrând.
Şi zvârli şapca de valet care, greşind scaunul, căzu jos, rostogolindu-se în jurul camerei.
— Haide, haide, nu te supăra, micule! Spuse Caderousse. Uite, m-am gândit la tine, am preparat o gustare plăcută; numai lucruri care îţi plac ţie.
Andrea simţi într-adevăr, inspirând, un miros de bucătărie ale cărei arome grosolane nu erau lipsite de un anumit farmec pentru un stomac flămând. Era amestecul acela de grăsime proaspătă şi de usturoi care trădează bucătăria provensală, de calitate inferioară; mai era un miros de peşte şi apoi, mai presus de toate, parfumul aspru al tămâiosului şi al cui-şoarelor. Toate acestea se înălţau din două vase adânci şi acoperite, puse pe două ochiuri de plită şi dintr-o tingire care sfârâia în cuptorul unei sobe de tuci.
În camera alăturată Andrea văzu o masă destul de curată, împodobită cu două tacâmuri, cu două sticle de vin, având, una pecete verde, cealaltă pecete galbenă, cu o carafă cu rachiu şi cu amestec de fructe într-o frunză mare de varză, pusă cu artă pe o farfurie de faianţă.
— Ce zici de aroma asta plăcută, micule? Spuse Caderousse. Eh, tu ştii că eram bucătar bun: ţi-aminteşti cum îşi lingeau toţi degetele? Iar tu, cel dintâi ai gustat din sosurile mele şi, după câte îmi amintesc, nu le dispreţuiai.
Şi Caderousse începu să cureţe un supliment de cepe.
— Bun, bun! Glăsui Andrea îmbufnat; dar dacă m-ai deranjat ca să mănânc cu tine, atunci să te ia dracu!
— Fiul meu, rosti Caderousse cu ton sentenţios, oamenii discută când mănâncă; şi apoi, nerecunoscătorule, nu simţi plăcerea de a mai vedea pe prietenul tău? Mie îmi vine să plâng de bucurie.
Caderousse plângea într-adevăr; ar fi fost însă greu să se spună dacă bucuria sau cepele operau asupra glandei lacrimale a fostului hangiu de la Pont du Gard.
— Taci din gură, făţarnicule! Spuse Andrea; mă iubeşti?
— Da, să mă ia dracu dacă nu te iubesc; ştiu bine că e o slăbiciune, dar e mai puternică decât mine, spuse Caderousse.
— Ceea ce nu te împiedică să mă chemi pentru cine ştie ce perfidie.
— Haida-de! Glăsui Caderousse ştergându-şi cuţitul de şorţ; dacă nu te-aş iubi, aş îndura oare viaţa mizerabilă pe care mi-o faci? Ia te uită, porţi haina servitorului tău, ai prin urmare un servitor; eu n-am şi sunt silit să-mi curăţ singur legumele; îmi dispreţuieşti bucătăria pentru că tu cinezi la Hôtel des Princes sau la Café de Paris. Ei bine, aş putea să am şi eu un servitor; aş putea să am şi eu o trăsurică; aş putea să mănânc şi eu unde aş vrea; ei bine, de ce mă lipsesc de toate astea? Ca să nu fac greutăţi micului meu Benedetto. Haide, mărturiseşte că aş putea, nu-i aşa?
Şi o privire perfect limpede a lui Caderousse sublinie sensul frazei.
— Bine, spuse Andrea, să zicem că mă iubeşti: de ce pretinzi atunci să dejunez cu tine?
— Ca să te văd, micule.
— La ce bun să mă vezi, devreme ce am stabilit dinainte condiţiile noastre?
— Ei, dragul meu, există oare testamente fără codiciluri? Întrebă Caderousse. Dar ai venit să dejunezi mai întâi, nu-i aşa? Haide, ia loc şi să începem cu sardele şi cu unt proaspăt, pe care l-am pus pe foi de viţă pentru tine, răutăciosule! A, da; priveşte camera mea, aste patru scaune de paie, pozele cu ramă de trei franci. Ei, ce vrei? Aici nu e Hôtel des Princes.
— Văd că eşti dezgustat acum; nu mai eşti fericit, tu care nu cereai decât să pari un brutar retras din afaceri.
Caderousse oftă.
— Ei, ce ai de spus? Ţi-ai văzut visul realizat.
— Am de spus că totul e un vis; un brutar retras din afaceri, bietul meu Benedetto, e bogat, are venituri.
— Păi, ai şi tu venituri.
— Eu?
— Da, pentru că îţi aduc cele două sute de franci.
Caderousse înălţă din umeri.
— E umilitor, glăsui el, să primesc astfel bani, daţi fără tragere de inimă, bani trecători, care pot să-mi lipsească de la o zi la alta. Vezi bine că sunt obligat să fac economii pentru cazul când prosperitatea ta nu ar dura. Dragul meu, norocul e nestatornic, cum spunea duhovnicul… Regimentului. Ştiu că prosperitatea ta e imensă, ticălosule; te însori cu fata lui Danglars.
— Cum? A lui Danglars?
— Desigur, a lui Danglars! Sunt obligat să spun a baronului Danglars? E ca şi cum aş spune a contelui Benedetto. Danglars mi-era prieten şi, dacă n-ar avea memoria aşa de slabă, ar trebui să mă invite la nunta ta… dat fiind că şi el a venit la a mea… Da, da, da, la a mea! Eh, pe vremea aceea nu era aşa de mândru; era un funcţionar la bunul domn Morrel. Am mâncat de multe ori cu el şi cu contele de Morcerf… Precum vezi, am cunoştinţe frumoase. Şi, dacă aş vrea să le cultiv puţintel, ne-am întâlni în aceleaşi saloane.
— Invidia te face să vezi curcubee, Caderousse.
— Benedetto mio, ştim ceea ce spunem. Poate că, într-o zi, ne vom îmbrăca şi noi în veşminte de sărbătoare şi ne vom duce să spunem dinaintea unei porţi: „Deschideţi, vă rog”. Deocamdată ia loc şi să mâncăm.
Caderousse dădu exemplu şi începu să mănânce cu poftă, aducând laude tuturor bucatelor pe care le servea musafirului său.
Acesta păru că se resemnează, destupă cu bravură sticlele şi atacă bouillabaissa şi morunul prăjit cu usturoi şi undelemn.
— Camarade, s-ar părea că te împaci cu vechiul tău bucătar! Spuse Caderousse.
— Pe cuvântul meu, da, răspunse Andrea a cărui poftă – tânăr şi viguros cum era – punea pe al doilea plan pentru moment toate celelalte chestiuni.
— Îţi sunt pe plac, ticălosule?
— Aşa de mult încât nu înţeleg cum poate să i se pară viaţa rea unui om care pregăteşte şi mănâncă lucruri aşa de bune.
— Pentru că toată fericirea mea e zădărnicită de un singur gând, spuse Caderousse.
— Care?
— Că trăiesc pe contul unui prieten, eu care mi-am câştigat totdeauna cu vrednicie viaţa.
— O, n-are a face! Glăsui Andrea; nu te simţi stânjenit: am de ajuns pentru noi amândoi.
— Nu, crede-mă că am remuşcări la fiecare sfârşit de lună.
— Bunul meu Caderousse!
— Aşa de mult că, ieri, n-am vrut să iau cei două sute de franci.
— Da, vroiai să-mi vorbeşti; dar simţi, într-adevăr, remuşcări?
— Remuşcări sincere; şi apoi îmi venise o idee.
Andrea se înfioră; totdeauna îl înfiorau ideile lui Caderousse.
— E lucru jalnic, vezi tu – continuă acesta – să stai totdeauna în aşteptarea sfârşitului de lună.
— Eh, ce vrei, viaţa nu se lasă şi ea aşteptată? Glăsui Andrea cu ton filosofic, hotărât să vadă unde vrea să ajungă tovarăşul său. Parcă eu fac altceva? Aştept.
— Da, pentru că în loc să aştepţi două mizerabile sute de franci, aştepţi cinci sau şase mii, poate zece, poate chiar douăsprezece; căci tu eşti un viclean; aveai totdeauna mici economii, puşculiţe pe care încercai să le sustragi de ochii bietului tău prieten Caderousse. Noroc că prietenul Caderousse avea nasul fin.
— Începi iar să baţi câmpii pomenind întruna de trecut! Spuse Andrea. La ce bun să mai trăncănim despre asta, te întreb?
— Ei, tu ai douăzeci şi unu de ani şi poţi să uiţi trecutul; eu am cincizeci şi sunt silit să-mi amintesc de el. Dar n-are a face, să revenim la afaceri.
— Da.
— Vroiam să spun că dacă aş fi în locul tău…
— Ei?
— Aş realiza…
— Cum? Ai realiza…
— Da, aş cere venitul pe un semestru sub pretext că vreau să intru în politică, aşa că ar trebui să-mi cumpăr o moşie; apoi, cu banii pe un semestru, aş şterge-o.
— Da, da, poate că planul nu e aşa de prost.
— Dragă prietene, spuse Caderousse, ospătează-te din bucatele mele şi urmează-mi poveţele; n-ai să te simţi mai prost din punct de vedere fizic şi moral.
— De ce nu urmezi însă tu sfatul pe care îl dai? Întrebă Andrea. De ce nu iei înainte venitul pe un semestru, pe un an chiar şi nu te retragi la Bruxelles? În loc să ai aerul unui brutar retras din afaceri, ai avea aerul unui falit în exerciţiul funcţiunii.
— Dar cum dracu să mă retrag cu o mie două sute de franci?
— Ce pretenţios devii tu, Caderousse! Spuse Andrea. Acum două luni mureai de foame.
— Pofta vine mâncând, glăsui Caderousse arătându-şi colţii ca o maimuţă care râde, sau ca un tigru care mârâie. De aceea, adăugă el retezând cu aceiaşi colţi foarte albi şi foarte ascuţiţi, în ciuda vârstei, un dumicat enorm de pâine.
— Am făurit un plan.
Planurile lui Caderousse îl înspăimântau pe Andrea mai mult chiar decât ideile lui; ideile nu erau decât germenul, planul era realizarea.
— Să vedem planul, spuse el; e desigur frumos.
— De ce nu? De la cine venea planul, graţie căruia noi am părăsit stabilimentul domnului Cutare, dacă nu de la mine? Cred că nu era tocmai rău, din moment ce ne găsim aci.
— Nu zic ba, răspunse Andrea; ai câteodată idei bune; dar să-ţi vedem planul.
— Uite, urmă Caderousse, tu poţi, fără să dai un gologan, să-mi ajuţi ca să am cincisprezece mii de franci… Nu, cincisprezece mii de franci n-ajung, nu vreau să devin om cumsecade pentru mai puţin de treizeci de mii de franci.
— Nu, nu pot! Răspunse Andrea cu ton sec.
— Se pare că nu m-ai înţeles, răspunse Caderousse rece şi calm; ţi-am spus: fără să dai un gologan.
— Nu vrei cumva să fur ca să zădărnicesc toată afacerea şi pe a ta dimpreună cu a mea şi să ajungem iarăşi acolo?
— Mie mi-e egal dacă mă înhaţă; ştii bine că mă plictisesc uneori departe de oamenii mei; nu sunt ca tine, răule, care ai vrea să nu-i mai vezi niciodată.
De data aceasta Andrea nu se mai înfioră: se îngălbeni.
— Caderousse, nu mai spune prostii! Glăsui el.
— Haide, linişteşte-te, micul meu Benedetto; arată-mi un mijloc ca să câştig treizeci de mii de franci fără ca tu să ai vreun amestec; lasă-mă doar pe mine să mă descurc.
— Bine, am să văd, am să caut, spuse Andrea.
— Până atunci sporeşte-mi renta la cinci sute de franci; am o manie: aş vrea să iau o servitoare.
— Bine, o să capeţi cinci sute de franci, spuse Andrea. Dar îmi vine greu, bietul meu Caderousse… Abuzezi…
— Eh, din moment ce scoţi din cufere fără fund…
S-ar fi părut că Andrea se aştepta ca tovarăşul său să ajungă aici, căci ochii îi sclipiră într-o fulgerare care, e drept, se stinse numaidecât.
— Adevărat, răspunse Andrea, iar protectorul meu e foarte bun cu mine.
— Admirabil protector! Glăsui Caderousse; cât îţi dă pe lună?
— Cinci mii de franci, spuse Andrea.
— Atâtea mii câte sute îmi dai tu mie, reluă Caderousse; nu zău, numai bastarzii au noroc. Cinci mii de franci pe lună. Ce dracu poţi să faci cu atâţia bani?
— Ei, se cheltuiesc repede; şi apoi sunt ca tine: aş vrea să am şi eu un capital.
— Un capital… Da… Înţeleg… Toată lumea ar vrea să aibă un capital.
— Şi o să am.
— Dar cine o să ţi-l facă? Prinţul tău?
— Da, prinţul meu; din nenorocire trebuie să aştept.
— Ce să aştepţi? Întrebă Caderousse.
— Moartea lui.
— Moartea prinţului tău?
— Da.
— Cum adică?
— Pentru că m-a pus în testament.
— Adevărat?
— Pe cuvânt de onoare!
— Cu cât?
— Cu cinci sute de mii.
— Nu cred.
— E cum îţi spun.
— Haida-de! Nu se poate.
— Caderousse, îmi eşti prieten?
— Mai întrebi? Pe viaţă şi pe moarte.
— Uite, am să-ţi spun un secret.
— Spune.
— Dar ascultă.
— Ne-am înţeles: mut ca un peşte.
— Uite, eu cred…
Andrea se opri şi se uită juru-i.
— Ce crezi?… Haide nu-ţi fie frică, suntem singuri.
— Cred că l-am găsit pe părintele meu.
— Pe părintele tău adevărat?
— Da.
— Nu e Cavalcanti?
— Nu, pentru că acela a plecat; pe cel adevărat.
— Şi cine este el?
— Caderousse, e contele de Monte-Cristo.
— Eh!
— Da; înţelegi? Totul se explică acum. După cât se pare, el nu poate să-mi mărturisească cu glas tare, dar mă recunoaşte prin domnul Cavalcanti căruia îi dă cincizeci de mii de franci pentru asta.
— Cincizeci de mii de franci ca să fie părintele tău? Eu aş fi acceptat pentru cincisprezece mii. Cum de nu te-ai gândit la mine, ingratule?
— Parcă eu ştiam? Totul s-a pus la cale pe când noi ne aflam acolo.
— A, da! Şi zici că prin testamentul lui…
— Îmi lasă cinci sute de mii de lire.
— Eşti sigur?
— Mi l-a arătat; dar asta nu e totul.
— Există un codicil, cum spuneam adineauri.
— Probabil.
— Şi prin codicilul acela…
— Mă recunoaşte.
— Ce părinte bun, ce părinte de treabă! Glăsui Caderousse învârtind în aer o farfurie.
— Mai spune acum că am secrete faţă de tine!
— Nu şi încrederea ta te onorează în ochii mei. Aşadar, părintele tău princiar e bogat?
— Bineînţeles. Nici nu îşi cunoaşte averea.
— Să fie cu putinţă?
— Îmi dau seama, eu, care sunt primit la el în orice oră. Deunăzi un funcţionar de bancă îi aducea cincizeci de mii de franci într-o geantă cât şervetul tău; ieri, un bancher îi aducea o sută de mii de franci în aur.
Caderousse era năucit; i se părea că vorbele tânărului au sunetul metalului şi că aude rostogolindu-se cascade de ludovici.
— Şi te duci în casa aceea? Exclamă el cu naivitate.
— Oricând vreau.
Caderousse rămase îngândurat o clipă. Vedeai cu uşurinţă că frământa în minte un gând profund.
Apoi, deodată:
— Cât aş vrea să văd şi eu toate astea, exclamă el; ce frumoase or fi!
— Fapt e că este ceva măreţ, spuse Andrea.
— Şi nu locuieşte în avenue de Champs-Elysées?
— Da. No. 30.
— Aha, la No. 30? Întrebă Caderousse.
— Da, o casă frumoasă, izolată între curte şi grădină; tu nu cunoşti decât atât.
— Se poate. Dar nu exteriorul mă interesează, ci interiorul: mobilele frumoase. Spune-mi, are lucruri frumoase?
— Ai văzut vreodată Tuileries?
— Nu.
— Ei bine, e frumos.
— Ascultă, Andrea, merită să se aplece cineva când bunului Monte-Cristo îi cade punga?
— Nu face să aştepţi momentul acela, spuse Andrea; banii se găsesc în casa asta ca fructele într-o livadă.
— Ar trebui să mă iei într-o zi cu tine.
— Crezi că se poate? Şi cu ce titlu?
— Ai dreptate; dar vorbele tale m-au făcut să-mi lase gura apă; trebuie neapărat să văd; am să găsesc un mijloc.
— Să nu faci prostii, Caderousse!
— Mă voi prezenta ca lustruitor de parchete.
— Sunt peste tot covoare.
— În cazul ăsta trebuie să mă mulţumesc să văd totul cu mintea.
— Crede-mă, e mai bine.
— Caută cel puţin să mă faci să înţeleg cam cum e casa.
— În ce fel?
— Nimic mai uşor. E mare?
— Nici prea mare, nici prea mică.
— Dar cum e împărţită?
— Eh, aş avea nevoie de cerneală şi de hârtie ca să fac un plan.
— Iată, spuse Caderousse cu vioiciune.
Se duse şi luă de pe un scrin vechi o foaie de hârtie albă, cerneală şi o pană.
— Na, desenează-mi pe hârtie, fiul meu, spuse Caderousse.
Andrea luă pana cu un zâmbet imperceptibil şi începu.
— Casa, precum ţi-am spus, este între curte şi grădină; uite aşa.
Şi Andrea făcu schiţa grădinii, a curţii şi a casei.
— Ziduri înalte?
— Nu, opt sau cel mult zece picioare.
— Nu e lucru prudent, spuse Caderousse.
— În curte, portocali, peluze, răsaduri de flori.
— Şi nici o capcană?
— Nu.
— Grajdurile?
— Pe ambele părţi ale grilajului; uite aşa.
Şi Andrea continuă planul.
— Să vedem parterul, spuse Caderousse.
— La parter, sufrageria, două saloane, sala de biliard, scară în vestibul şi o scară mică, secretă.
— Ferestre?
— Ferestre minunate, aşa de frumoase, de mari, încât cred că un om de talia ta ar putea să treacă prin fiecare ochi.
— De ce dracu au scări când sunt astfel de ferestre?
— Ei, ce vrei: lux!
— Dar obloane?
— Da, obloane, însă nu se servesc niciodată de ele. Contele ăsta de Monte-Cristo e un original căruia îi place să vadă cerul chiar şi noaptea.
— Şi servitorii unde se culcă?
— Oh, ei au casa lor! Închipuieşte-ţi un şopron frumos, când intri pe dreapta, unde se strâng scările. Deasupra şopronului, un şir de camere pentru servitori, cu sonerii care răspund la odăi.
— Aha, sonerii!
— Ai spus ceva?
— Nu, nimic. Spun că punerea soneriilor costă foarte scump; şi la ce servesc ele?
— Altădată era un câine care se plimba noaptea prin curte, dar a fost dus la casa din Auteuil; ştii, aceea unde ai venit tu.
— Da.
— Îi spuneam, nu mai departe decât ieri; „E o imprudenţă din partea dumneavoastră, domnule conte; căci când vă duceţi la Auteuil şi luaţi servitorii cu dumneavoastră, casa rămâne singură. Ei, şi? A întrebat el. S-ar putea întâmpla ca, într-o bună zi, să fiţi jefuit”.
— Ce-a răspuns el?
— Ce-a răspuns?
— Da.
— A răspuns: „Ei, şi? Ce-mi pasă dacă sunt jefuit?”
— Andrea, e vreun scrin cu mecherezuri?
— Cum adică?
— Da, unul care îl înhaţă pe hoţ şi cântă o arie. Mi s-a spus că erau de astea la ultima expoziţie.
— Are un scrin de mahon a cărui cheie am văzut-o întotdeauna.
— Şi vizitatorii nu îl fură?
— Nu, oamenii care îl servesc îi sunt toţi devotaţi.
— De bună seamă că în dulapul acela este bănet.
— Ce zici?
— Poate că da… Cine ştie…
— Şi unde e?
— La întâiul.
— Ia fă-mi şi planul etajului întâi, micule, aşa cum mi l-ai făcut pe al parterului.
— Lucru uşor.
Şi Andrea reluă pana.
— La întâiul, vezi tu, e anticamera, salonul; la dreapta salonului, biblioteca şi cabinetul de lucru; la stânga salonului, o cameră de culcare şi un cabinet de toaletă. În cabinetul de toaletă este scrinul faimos.
— Şi e o fereastră la cabinetul de toaletă?
— Două, aici şi aici.
Şi Andrea desenă două ferestre la încăperea care, pe plan, se afla în colţ, închipuind un pătrat mai mic, adăugat pătratului mai mare al dormitorului.
Caderousse căzu pe gânduri.
— Şi se duce des la Auteuil? Întrebă el.
— De două-trei ori pe săptămână; mâine, bunăoară, urmează să petreacă acolo ziua şi noaptea.
— Eşti sigur?
— M-a poftit să vin la masă.
— Bravo, frumoasă existenţă! Glăsui Caderousse; casă la oraş, casă la ţară.
— Asta înseamnă să fii bogat.
— Şi te duci la masă?
— Probabil.
— Când cinezi acolo, te şi culci?
— Când îmi face plăcere. Mă simt la conte ca la mine acasă.
Caderousse îl privi pe tânăr ca pentru a-i smulge adevărul din inimă.
Dar Andrea scoase o cutie cu ţigări din buzunar, luă o havană, o aprinse liniştit şi începu s-o fumeze fără mofturi.
— Când vrei cei cinci sute de franci? Îl întrebă pe Caderousse.
— Chiar acu, dacă îi ai.
Andrea scoase douăzeci şi cinci de ludovici din buzunar.
— Gălbiori? Spuse Caderousse; nu, mulţumesc.
— Ce, îi dispreţuieşti?
— Dimpotrivă, îi preţuiesc; dar nu-i vreau.
— Ai să câştigi la schimb, nătărăule: aurul e cotat mai mult.
— Exact şi pe urmă agentul de schimb îl va pune în urmărire pe prietenul Caderousse şi după aceea îl va înhăţa şi apoi el va trebui să spună care sunt fermierii ce-i plătesc câştigurile în aur. Să nu facem prostii, micule: bani pur şi simplu, monede rotunde cu chipul unui monarh. Toată lumea poate să aibă o piesă de cinci franci.
— Înţeleg că nu am cinci sute de franci la mine: ar fi trebuit să iau un comisionar.
— Ei bine, lasă-i la tine la portar – e un om cumsecade – şi o să-i iau de la el.
— Astăzi?
— Nu, mâine; astăzi n-am timp.
— Bine, fie şi mâine; îi las înainte de a pleca la Auteuil.
— Pot să contez?
— Absolut.
— Pentru că, vezi tu, îmi angajez dinainte servitoarea.
— Angajeaz-o. Dar cu asta s-a isprăvit – nu-i aşa – n-o să-mi mai baţi capul?
— Niciodată.
Caderousse devenise aşa de mohorât încât Andrea se temu că va fi nevoit să remarce schimbarea. Se arătă deci mai voios şi mai nepăsător.
— Ce vesel eşti! Spuse Caderousse; s-ar zice că ai şi pus mâna pe moştenire.
— Nu, din nefericire. Dar în ziua când o să pun mâna pe ea…
— Ei?
— O să-mi amintesc de prieteni; te-asigur.
— Da, cu memoria ta bună…
— Ce vrei? Credeam că urmăreşti să mă sfănţuieşti.
— Eu? Ce idee! Eu care, dimpotrivă, vreau să-ţi mai dau un sfat prietenesc.
— Anume?
— Să laşi aici diamantul pe care îl porţi pe deget. Vrei să ne înhaţe pe amândoi? Vrei să dăm de dracu amândoi cu prostiile tale?
— De ce? Întrebă Andrea.
— Cum? Iei o livrea, te deghizezi ca servitor şi păstrezi în deget un diamant de patru-cinci mii de franci?
— Drace, îl evaluezi exact! De ce nu te faci agent la mezat?
— Mă pricep la diamante; le-am avut.
— Nu te mai lăuda, spuse Andrea care, fără să se burzuluiască aşa cum se temea Caderousse, din cauza noii jecmăneli, îi dădu inelul.
Caderousse îl privi cu atâta luare-aminte încât Andrea nu se îndoi că examina dacă e veritabil.
— Diamantul e fals, spuse Caderousse.
— Haida-de, glumeşti? Făcu Andrea.
— O, nu te supăra, se poate vedea.
Şi Andrea se duse la fereastră unde trecu diamantul pe geam; sticla se auzi scrâşnind.
— La naiba, mă înşelam, spuse Caderousse băgând diamantul în degetul mic; dar hoţii de bijutieri imită aşa de bine pietrele încât nu mai îndrăzneşti să furi ceva din dughenele lor. Încă o ramură de industrie paralizată!
— Ei, gata? Întrebă Andrea. Mai ai ceva să-mi ceri? Vrei vesta mea? Vrei şapca? Nu te jena.
— Nu, tu eşti un tovarăş bun în fond. Nu te mai ţin, am să caut să mă vindec de ambiţia mea.
— Ia seama însă ca, vânzând diamantul, să nu ţi se întâmple ceea ce te temeai că ţi s-ar putea întâmpla cu aurul.
— Nu-l vând, fii liniştit.
„Cel puţin de nu l-ai vinde poimâine”, gândi tânărul.
— Ticălosule norocos! Spuse Caderousse; tu te duci din nou la lacheii, la trăsura şi logodnica ta.
— Ei da, spuse Andrea.
— Nădăjduiesc că o să-mi faci un cadou frumos în ziua când ai să te însori cu fiica prietenului meu Danglars.
— Ţi-am mai spus că ţi-ai băgat în cap o închipuire.
— Ce zestre are?
— Dar îţi repet…
— Un milion?
Andrea înalţă din umeri.
— Fie şi un milion, glăsui Caderousse; n-o să ai niciodată atâta cât îţi doresc eu.
— Mulţumesc, spuse tânărul.
— O, e din inimă! Adăugă Caderousse hohotind. Stai să te însoţesc.
— Nu e nevoie.
— Ba da.
— De ce?
— Pentru că uşa are un mic secret, o măsură de precauţie pe care am socotit cu cale s-o adopt – broasca Huret şi Fichet, revăzută şi corijată de Gaspard Caderousse. O să-ţi confecţionez una la fel când ai să fii capitalist.
— Mulţumesc, spuse Andrea; am să-ţi dau de veste cu opt zile înainte.
Se despărţiră. Caderousse rămase pe palier până când îl văzu pe Andrea nu numai coborând cele trei etaje, dar străbătând şi curtea. Atunci se înapoie repede, încuie uşa cu grijă şi începu să studieze ca un arhitect expert planul lăsat de Andrea.
— Cred că scumpul meu Benedetto, glăsui el, n-o să se supere de moştenire şi că cel care va grăbi ziua când el va pipăi cele cinci sute de mii franci nu va fi prietenul său cel mai rău!
