Capitolul XXV Legea

Aţi văzut cu câtă linişte putuseră îndeplini domnişoara Danglars şi domnişoara d'Armilly transformarea şi fuga lor: fiecare din casă era prea ocupat cu treburile-i proprii ca să se mai gândească la ale lor.

Îl vom lăsa pe bancher, cu sudoarea pe frunte, să înşire, în faţa fantomei bancrutei, coloanele enorme ale pasivului şi o vom însoţi pe baroana care, după ce a rămas zdrobită un moment, sub violenţa loviturii, se dusese la consilierul ei obişnuit, adică la Lucien Debray.

Baroana îşi pusese, într-adevăr, speranţe în căsătoria fetei, pentru a scăpa în sfârşit de o tutelă care, având de-a face cu un caracter ca al Eugéniei, era cât se poate de stânjenitoare; în contractele tacite care menţin linia ierarhică a familiei, mama nefiind, la drept vorbind, stăpâna fiicei sale decât cu condiţia de a fi în permanenţă pentru ca un exemplu de cuminţenie şi un model de perfecţiune.

Iar doamna Danglars se temea de pătrunderea Eugéniei şi de sfaturile domnişoarei d'Armilly; surprinse anumite priviri dispreţuitoare zvârlite de fiica ei lui Debray, priviri care păreau să arate că fata cunoştea întregul mister al relaţiilor amoroase şi pecuniare cu secretarul intim. Dar o interpretare mai pătrunzătoare şi mai aprofundată ar fi demonstrat, dimpotrivă, baroanei că Eugénie îl detesta pe Debray, nu pentru că el era în casa părintească o piatră de obstacol şi de scandal, ci pentru că îl punea pur şi simplu în categoria acelor bipezi pe care Diogene încerca să nu-i mai numească oameni şi pe care Platon îi desemna, prin perifrază, animale cu două picioare şi fără pene.

Din punctul ei de vedere şi, din păcate, în lumea aceasta fiecare are punctul său de vedere care îl împiedică să vadă punctul de vedere al altora, doamna Danglars regreta infinit că nunta Eugéniei a fost zădărnicită, nu pentru că nunta era convenabilă şi urma să asigure fericirea copilei sale, ci pentru că mariajul îi dădea ei libertatea.

Alergă deci, după cum am spus, la Debray care, după ce asistase ca toţi ceilalţi la semnarea contractului şi la scandalul ce se stârnise apoi, s-a grăbit să se retragă la club unde discuta cu câţiva prieteni despre evenimentul care, în momentul de faţă, constituia subiectul de conversaţie pentru trei sferturi din oraşul acesta eminamente intrigant, ce se numeşte capitala lumii.

În momentul când, îmbrăcată cu o rochie neagră şi ascunsă sub un voal, doamna Danglars urca scara apartamentului lui Debray, în ciuda asigurărilor date de portar că tânărul nu este acasă, Debray respingea insinuările unui prieten care încerca să-l convingă că, după scandalul cumplit care avusese loc, era de datoria lui ca prieten al casei să se însoare cu domnişoara Eugénie Danglars şi cu cele două milioane ale ei.

Debray se împotrivea, asemeni omului care n-ar vrea decât să fie învins; căci de multe ori se gândise şi el la aceasta; apoi, deoarece o cunoştea pe Eugénie şi îi ştia caracterul independent şi mândru, lua din când în când o atitudine absolut defensivă, spunând că legătura era cu neputinţă, dar lăsându-se în taină gâdilat de ideea răutăcioasă care, după spusa tuturor moraliştilor, preocupă neîncetat pe omul cel mai corect şi mai curat – idee ce veghează în adâncul sufletului aşa cum Satan veghează dinapoia crucii. Ceaiul, jocul, conversaţia – interesantă precum vedeţi deoarece se discutau chestiuni aşa de grave – ţinură până la ora unu noaptea.

În vremea asta, introdusă de valetul lui Lucien, doamna Danglars aştepta voalată şi palpitândă în salonaşul verde, între două coşuri cu flori trimise chiar de ea în timpul dimineţii şi pe care Debray – trebuie să recunoaştem – le orânduise, le plivise cu o grijă care o făcu pe biata femeie să îi ierte absenţa.

La unsprezece şi patruzeci de minute, sătulă de aşteptare inutilă, doamna Danglars se urcă din nou în trăsură şi se înapoie acasă.

Femeile dintr-o anumită lume au comun cu cochetele bine situate faptul că, de obicei, nu se înapoiază acasă după miezul nopţii! Baroana reintră în palat cu exact precauţiunile pe care Eugénie le luase la plecare; urcă încetişor, cu inima strânsă, scara apartamentului ei, învecinat, după cum ştim, cu acela al Eugéniei.

Se temea aşa de mult să nu provoace vreun comentariu; credea aşa de puternic, biata femeie – respectabilă cel puţin din acest punct de vedere – în inocenţa fiicei sale şi în fidelitatea ei pentru căminul părintesc!

Ascultă la uşa Eugéniei, apoi, neauzind nici un zgomot, încercă să intre; dar zăvoarele erau puse.

Doamna Danglars îşi închipui că, obosită de emoţiile cumplite ale serii, Eugénie se culcase şi că dormea.

O chemă pe cameristă şi o cercetă.

— Domnişoara Eugénie a intrat în apartamentul ei cu domnişoara d'Armilly, răspunse camerista; pe urmă au luat ceaiul împreună; după aceea m-au concediat spunându-mi că nu mai au nevoie de mine.

Din momentul acela camerista se dusese la oficiu şi îşi închipuia, ca toată lumea, că fetele se găsesc în apartament.

Doamna Danglars se culcă deci fără vreo umbră de bănuială; dar, liniştită asupra fiinţelor, mintea ei reveni asupra evenimentului.

Pe măsură ce ideile se limpezeau în cap, proporţiile scenei contractului sporeau; nu mai era un scandal, era un vacarm; nu mai era o ruşine, era o ticăloşie.

Atunci, fără să vrea, baroana îşi reaminti că a fost fără milă cu biata Mercédès, lovită altădată prin soţul şi fiul ei de o nenorocire la fel de mare.

— Eugénie e pierdută, îşi spuse ea şi noi de asemeni. Chestiunea, aşa cum va fi prezentată, ne acoperă de ruşine; căci, într-o societate ca a noastră, anumite lucruri ridicole sunt plăgi vii, sângerânde, de nelecuit.

„Ce noroc, murmură ea, că Dumnezeu a dăruit Eugéniei caracterul acela ciudat de care eu m-am cutremurat de atâtea ori!

Şi privirea i se înălţă recunoscătoare spre cerul a cărui misterioasă providenţă orânduieşte totul dinainte, potrivit cu evenimentele care urmează să se întâmple şi pe care un cusur, un viciu chiar, le transformă câteodată în fericire.

Gândul ei străbătu apoi spaţiul – aşa cum face, întinzându-şi aripile, pasărea peste o prăpastie – şi se opri asupra lui Cavalcanti.

„Acest Andrea era un mizerabil, un hoţ, un asasin; şi totuşi Andrea poseda maniere care arătau o semi educaţie, dacă nu o educaţie completă; Andrea se înfăţişase în lume cu aparenţele unei mari averi, cu sprijinul unor nume onorabile.”

Cum să vadă limpede în acest labirint? Cui să se adreseze pentru a ieşi din cruda situaţie?

Debray, la care alergase cu primul elan al femeii ce caută un sprijin în omul pe care îl iubeşte şi care uneori o duce la pierzanie, Debray nu putea să-i dea decât un sfat: altuia mai puternic decât el trebuia să se adreseze.

Baroana se gândi atunci la domnul de Villefort.

Domnul de Villefort a vrut să-l aresteze pe Cavalcanti; domnul de Villefort a adus, fără milă, tulburarea în familia ei, ca şi cum ar fi fost o familie străină.

Dar nu; cugetând bine, procurorul regal nu era un om fără milă; era magistrat, sclav al îndatoririlor sale, un prieten loial şi ferm care, brutal dar cu mână sigură, înfipsese scalpetul în corupţie: nu era un călău, ci un chirurg, un chirurg care a vrut să izoleze în ochii lumii onoarea Danglarsilor de ticăloşia tânărului pierdut pe care ei îl prezentaseră în lume ca pe ginerele lor.

Din moment ce domnul de Villefort, prietenul familiei Danglars, proceda astfel, nu se mai putea presupune că procurorul regal a ştiut ceva dinainte şi că s-a pretat la vreuna din manoperele lui Andrea.

Reflectând bine, purtarea lui Villefort i se înfăţişa prin urmare baroanei într-o lumină favorabilă lor.

Dar inflexibilitatea procurorului regal trebuia să se oprească aici; se va duce a doua zi la el şi îl va convinge, dacă nu să se abată de la îndatoririle sale de magistrat, cel puţin să le lase latitudinea indulgenţei.

Baroana va invoca trecutul; va reîmprospăta amintirile lui, va implora în numele unui timp vinovat, dar fericit; domnul de Villefort va cocoloşi afacerea sau cel puţin va lăsa (iar pentru aceasta n-avea decât să-şi întoarcă ochii într-altă parte) cel puţin îl va lăsa pe Cavalcanti să fugă şi nu va urmări crima decât socotindu-l pe criminal în contumacie.

Abia atunci ea adormi ceva mai liniştită.

A doua zi, la nouă, se sculă şi, fără să-şi sune camerista, fără să dea un semn de viaţă cuiva, se îmbrăcă şi – înveşmântată cu aceeaşi simplitate ca şi în ajun – coborî scara, ieşi din palat, merse până în strada Provence, urcă într-o trăsură şi ceru să fie dusă la casa domnului de Villefort.

De o lună de zile casa blestemată prezenta aspectul lugubru al unui lazaret unde se declarase ciuma: câteva apartamente erau închise pe dinăuntru şi pe dinafară; obloanele lăsate nu se deschideau decât o clipă, ca să intre aerul; vedeai atunci apărând la fereastră capul înfricoşat al unui lacheu; apoi fereastra se închidea, aşa cum lespedea unui mormânt recade, iar vecinii îşi şopteau:

— Nu cumva o să vedem astăzi ieşind încă un sicriu din casa domnului procuror regal?

Doamna Danglars fu cuprinsă de un fior văzând înfăţişarea casei pustii, coborî din trăsură şi, cu genunchii tăiaţi, se apropie de poarta încuiată şi sună.

Abia după ce soneria, al cărei zornăit lugubru părea că participă la tristeţea generală, răsună pentru a treia oară, apăru un portar, întredeschizând poarta atât cât să poată spune un cuvânt.

Văzu o femeie, o femeie de lume, o femeie elegant îmbrăcată şi, cu toate acestea, poarta continuă să rămână aproape închisă.

— Dar deschide o dată! Spuse baroana.

— Mai întâi, doamnă, cine sunteţi? Întrebă portarul.

— Cine sunt? Dar mă cunoşti îndeajuns.

— Nu mai cunoaştem pe nimeni, doamnă.

— Dar eşti nebun, prietene!

— De unde veniţi?

— O, asta e prea mult!

— Doamnă, aşa e ordinul, scuzaţi-mă; numele dumneavoastră…

— Doamna baroană Danglars. M-ai văzut de douăzeci de ori până acum.

— Se poate, doamnă; ce doriţi?

— Eşti tare ciudat şi am să mă plâng domnului de Villefort de obrăznicia oamenilor săi.

— Doamnă, nu e obrăznicie, e precauţie: nimeni nu intră aici fără un cuvânt din partea domnului d'Avrigny, sau fără a avea de vorbit cu domnul procuror regal.

— Tocmai că am treabă cu domnul procuror regal.

— Chestiune urgentă?

— Desigur că îţi dai seama, din moment ce nu m-am urcat încă în trăsura mea. Dar să sfârşim; uite cartea mea de vizită, du-o stăpânului dumitale.

— Doamna va aştepta până mă întorc?

— Da, du-te.

Portarul încuie poarta, lăsând-o pe doamna Danglars în stradă.

E drept, baroana n-aşteptă mult; în clipa următoare poarta se redeschise îndeajuns pentru a se lăsa loc baroanei să treacă: ea intră şi poarta se încuie în urma ei.

În curte portarul scoase, fără să piardă din vedere poarta o clipă, un fluier din buzunar şi fluieră.

Valetul domnului de Villefort se arătă pe peron.

— Doamna îl va scuza pe om, spuse acesta venind în întâmpinarea baroanei, dar ordinele lui sunt precise, iar domnul de Villefort m-a însărcinat să spun doamnei că portarul nu putea face altfel decât a făcut.

În curte era un furnizor introdus cu aceleaşi precauţiuni şi ale cărui mărfuri erau examinate.

Baroana urcă pe peron: se simţea impresionată profund de tristeţea care lărgea, pentru a spune astfel, cercul tristeţii sale şi – călăuzită de valet – fu introdusă, fără ca ghidul s-o piardă din vedere, în cabinetul magistratului.

Oricât ar fi fost de preocupată doamna Danglars de motivul care o aducea, modul cum o primeau slugile i se păruse aşa de nedemn încât începu prin a se plânge.

Villefort îşi ridică însă capul îngreunat de durere şi o privi cu un zâmbet aşa de trist încât tânguirile i se stinseră pe buze.

— Scuzaţi-i pe servitorii mei de o înfricoşare pe care nu le-o pot lua în nume de rău: sunt bănuiţi şi au devenit bănuitori.

Doamna Danglars auzise de multe ori, în lume, vorbindu-se de înfricoşarea pe care o inspira magistratul; n-ar fi putut însă niciodată să creadă, dacă nu constata cu proprii ei ochi, că sentimentul acesta poate fi dus aşa de departe.

— Vrasăzică şi dumneata eşti nefericit? Întrebă ea.

— Da doamnă, răspunse magistratul.

— În cazul acesta mă deplângi?

— Cu toată sinceritatea, doamnă.

— Şi înţelegi ce mă aduce la dumneata?

— Veniţi să-mi vorbiţi despre cele ce vi s-au întâmplat, nu-i aşa?

— Da, domnule, o nenorocire groaznică.

— Adică o neplăcere.

— O neplăcere? Exclamă baroana.

— O, doamnă, răspunse procurorul regal cu calmul său netulburat; am ajuns să nu consider nenorocire decât lucrurile ireparabile.

— Domnule, crezi că se va uita?

— Doamnă, totul se uită, spuse Villefort; căsătoria fiicei dumneavoastră se va face mâine, dacă nu se face azi, sau peste opt zile dacă nu se face mâine. Şi nu cred că regretaţi pe pretendentul domnişoarei Eugénie.

Doamna Danglars îl privi pe Villefort, buimăcită că vede la el liniştea aceasta aproape batjocoritoare.

— Am venit oare la un prieten? Întrebă ea cu un ton plin de dureroasă demnitate.

— Doamnă, ştiţi că da, răspunse Villefort ai cărui obraji se colorară, rostind asigurarea aceasta, cu o roşeaţă uşoară.

Asigurarea făcea aluzie la alte întâmplări decât la acelea care îi preocupau în momentul acesta pe baroană şi pe el.

— În cazul acesta, spuse baroana, fii mai afectuos, dragă Villefort; vorbeşte-mi ca prieten, iar nu ca magistrat şi când mă simt profund nefericită nu-mi spune că trebuie să fiu veselă.

Villefort se înclină.

— Doamnă, când aud vorbindu-se despre nenorociri, glăsui el, am luat de trei luni neplăcutul obicei de a mă gândi la ale mele şi atunci egoista operaţie a paralelei se face în mintea mea fără să vreau. De aceea, alături de nenorocirile mele, ale dumneavoastră îmi păreau o simplă neplăcere; de aceea, alături de situaţia mea funestă, a dumneavoastră mi se părea vrednică de invidie; dar asta vă indispune; se schimbăm vorba. Spuneaţi, doamnă…

— Vin să aflu de la dumneata, prietene, glăsui baroana, în ce stadiu este chestiunea impostorului.

— Impostor? Repetă Villefort; hotărât lucru, doamnă, v-aţi propus să atenuaţi anumite lucruri şi să exageraţi altele; impostor domnul Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, domnul Benedetto? Vă înşelaţi, doamnă; domnul Benedetto este pur şi simplu un asasin.

— Domnule, nu tăgăduiesc justeţea rectificării dumitale; dar, cu cât te vei înarma în chip mai sever împotriva nenorocitului, cu atât vei lovi mai tare în familia noastră. Haide, uită-l pentru un moment; în loc să-l urmăreşti, lasă-l să fugă.

— Veniţi prea târziu, doamnă; ordinele au şi fost date.

— Ei bine, dacă îl arestează… Crezi că îl vor aresta?

— Nădăjduiesc.

— Dacă îl arestează (ascultă, aud spunându-se întruna că închisorile sunt arhipline), lasă-l în închisoare.

Procurorul regal făcu o mişcare negativă.

— Cel puţin până când fiica mea se mărită.

— Cu neputinţă, doamnă; justiţia are formalităţi de îndeplinit.

— Chiar pentru mine? Întrebă baroana pe jumătate zâmbind, pe jumătate serioasă.

— Pentru toţi, răspunse Villefort; şi pentru mine ca şi pentru ceilalţi.

— Aha! Făcu baroana fără să adauge în cuvinte ceea ce gândul ei trădase prin exclamaţie.

Villefort o privi cu uitătura aceea cu care el sonda gândurile.

— Da, ştiu ce vreţi să spuneţi, reluă el; faceţi aluzie la zvonurile grozave răspândite în lume că toate decesele care, de trei luni, mă îndoliază, că moartea din care Valentine a scăpat ca prin minune, nu sunt naturale.

— Nu mă gândeam câtuşi de puţin la asta, spuse doamna Danglars cu însufleţire.

— Ba da, vă gândeaţi, doamnă şi aveţi dreptate, căci nu puteaţi face altfel decât să vă gândiţi şi vă spuneţi în gând: „Tu care urmăreşti crima, răspunde: De ce rămân în jurul tău crime nepedepsite?”

Baroana păli.

— Spuneţi asta, nu-i aşa, doamnă?

— Ei da, mărturisesc.

— Vă voi răspunde.

Villefort îşi apropie fotoliul de scaunul doamnei Danglars; apoi, sprijinindu-şi mâinile de birou şi cu o voce mai înăbuşită decât de obicei:

— Sunt crime care rămân nepedepsite, spuse el, deoarece criminalii nu-s cunoscuţi şi deoarece ne temem să lovim un cap nevinovat pentru un cap culpabil; dar când criminalii vor fi cunoscuţi (Villefort întinse mâna spre un crucifix aşezat în faţa biroului), când criminalii vor fi cunoscuţi – repetă el – vă jur, doamnă, că oricine ar fi aceştia, vor muri. Acum, după jurământul pe care l-am făcut şi pe care îl voi respecta doamnă, mai îndrăzniţi să-mi cereţi îndurare pentru ticălosul acela?

— Domnule, glăsui doamna Danglars, eşti sigur că el este vinovat aşa cum se spune?

— Ascultaţi dosarul lui: Benedetto, condamnat mai întâi la cinci ani de galere pentru fals la vârsta de 16 ani; tânărul făgăduia, precum vedeţi; apoi evadat, apoi asasin.

— Şi cine e nenorocitul acesta?

— Cine ştie? Un vagabond, un corsican.

— Nu a fost reclamat de nimeni?

— De nimeni; nu i se cunosc părinţii.

— Dar omul care venise din Lucca?

— Un alt escroc, poate complicele lui.

Baroana îşi împreună mâinile.

— Villefort? Spuse ca cu intonaţia cea mai blândă şi mai mângâietoare.

— Pentru Dumnezeu, doamnă! Răspunse procurorul regal cu o tărie care nu era lipsită de uscăciune; pentru Dumnezeu, nu-mi cereţi graţie pentru vinovat. Ce sunt eu? Legea. Are ochi legea să vadă tristeţea dumneavoastră? Are urechi legea să audă glasul dumneavoastră blând? Are o memorie ca s-o aplice delicatelor dumneavoastră gânduri? Nu, doamnă, legea porunceşte, iar când legea a poruncit, loveşte.

Îmi veţi spune că eu sunt o fiinţă vie, nu un cod; un om, nu un volum. Priviţi-mă, doamnă, priviţi în jurul meu: oamenii m-au tratat ca pe-un frate? M-au iubit? M-au menajat? M-au cruţat? A cerut cineva graţie pentru domnul de Villefort şi s-a acordat cuiva graţierea domnului de Villefort? Nu, nu, nu! Am fost lovit, am fost totdeauna lovit!

Stăruiţi, ca o femeie, adică sirenă ce sunteţi, în a-mi vorbi cu ochii fermecători şi expresivi care mi-aduc aminte că trebuie să roşesc. Ei da, să roşesc de ceea ce ştiţi şi poate şi de altceva.

Dar, de când am devenit eu însumi – şi poate mai profund decât alţii – de atunci am scuturat veşmintele altuia pentru a găsi răul şi l-am găsit întotdeauna, ba, mai mult, am găsit cu plăcere, cu bucurie, pecetea slăbiciunii sau perversităţii omeneşti.

Căci fiecare om pe care îi recunoşteam vinovat şi fiecare vinovat pe care îl loveam, mi se părea o dovadă vie, o dovadă nouă că eu nu sunt o excepţie hidoasă! Da, doamnă, toată lumea e rea; să-l dovedim şi să-l lovim pe cel rău!

Villefort rosti ultimele cuvinte cu o înverşunare înfrigurată care dădea limbajului său o elocvenţă feroce.

— Dar, reluă doamna Danglars încercând o ultimă sforţare, spui că tânărul e vagabond, orfan, părăsit de toţi?

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău, sau mai degrabă; cu atât mai bine; Providenţa l-a creat astfel ca nimeni să nu aibă a-l plânge.

— Asta înseamnă să te năpusteşti asupra celui slab, domnule.

— A celui slab care asasinează!

— Dezonoarea lui se va revărsa asupra casei mele.

— Eu n-am avut moartea în casa mea?

— O, domnule, eşti fără milă cu alţii! Strigă baroana. Ei bine, îţi spun că şi alţii vor fi fără milă cu dumneata!

— Fie! Spuse Villefort înălţând cu un gest de ameninţare braţul la cer.

— Amână cel puţin cazul nenorocitului, dacă e arestat, pentru sesiunea viitoare; vom avea astfel şase luni pentru ca lumea să uite.

— Nu, spuse Villefort; mai am cinci zile; instrucţia e făcută; cinci zile sunt mai mult decât îmi trebuie; de altminteri nu înţelegeţi, doamnă, că şi eu am nevoie să uit? Ei bine, când lucrez – şi lucrez zi şi noapte – sunt momente care mă fac să nu-mi mai amintesc de nimic, sunt fericit aşa cum sunt morţii: e preferabil, însă, decât să sufăr.

— Domnule, el a fugit, lasă-l să fugă, inerţia este o clemenţă lesnicioasă.

— Dar v-am spus că e prea târziu. În zorii zilei telegraful a funcţionat, iar în momentul acesta…

— Domnule, spuse valetul intrând, un soldat aduce depeşa acesta de la Ministerul Internelor.

Villefort luă scrisoarea şi o desfăcu repede. Doamna Danglars se înfioră de groază, Villefort tresări de bucurie.

— E arestat! Strigă Villefort; l-au arestat la Compiègne; s-a sfârşit.

Doamna Danglars se ridică rece şi palidă.

— Adio, domnule, glăsui ea.

— Adio, doamnă, răspunse procurorul regal aproape voios, conducând-o până la uşă.

Pe urmă, revenind la birou:

— Aveam un fals, spuse el bătând scrisoarea cu dosul mâinii drepte, aveam trei furturi, aveam trei incendii; nu-mi mai lipsea decât un asasinat; iată-l: sesiunea va fi frumoasă.