Capitolul X Beauchamp

Timp de cincisprezece zile nu se vorbi în Paris decât despre tentativa de furt pusă la cale cu atâta cutezanţă, la conte. Muribundul iscălise o declaraţie care îl indica pe Benedetto drept asasin al său. Poliţia fu invitată să-şi trimită toţi agenţii pe urmele ucigaşului.

Cuţitul lui Caderousse, lanterna oarbă, legătura de chei şi hainele, minus vesta care nu putu fi găsită, au fost depuse la grefă; corpul fu dus la morgă.

Contele răspunse tuturora că întâmplarea avusese loc în timp ce el se afla la casa din Auteuil şi că nu ştia prin urmare decât ce-i spusese abatele Busoni care, în seara aceea, printr-un hazard extraordinar, i-a cerut permisiunea să petreacă noaptea la el pentru a face cercetări în câteva cărţi preţioase din biblioteca sa.

Singur Bertuccio pălea ori de câte ori numele de Benedetto era pronunţat în prezenţa sa; nu era însă nici un motiv ca paloarea lui Bertuccio să fie remarcată de cineva.

Chemat să constate crima, Villefort îşi asumase instruirea ei şi desfăşura acea înflăcărare pasionată pe care o depunea în toate cauzele criminale unde era chemat să-şi spună cuvântul.

Dar trecuseră trei săptămâni fără ca totuşi cele mai active cercetări să dea vreun rezultat, astfel că lumea începea să uite încercarea de furt săvârşită la conte şi asasinarea hoţului de către complice, pentru a se ocupa de apropiata căsătorie a domnişoarei Danglars cu contele. Andrea Cavalcanti.

Căsătoria era aproape oficială, tânărul era primit la bancher cu titlul de logodnic.

Se scrisese domnului Cavalcanti-tatăl care aprobase din suflet căsătoria şi care, exprimând toate regretele că serviciul îl împiedecă să părăsească Parma unde se afla, declara că este de acord să dea capitalul rentei de o sută cincizeci de mii de lire.

Se stabilise că cele trei milioane vor fi plasate la Danglars care le va fructifica; unele persoane încercaseră să sugereze tânărului îndoieli asupra solidităţii situaţiei viitorului socru care, de câtva timp, suferea la Bursă pierderi repetate; dar, cu o dezinteresare şi cu o încredere sublime, tânărul respinse toate aceste cuvinte zadarnice pe care avu delicateţea să nu le împărtăşească baronului.

De aceea baronul îl adora pe contele Andrea Cavalcanti.

Nu tot aşa era cazul cu domnişoara Eugénie Danglars. În ura ei instinctivă împotriva căsătoriei, îl acceptase pe Andrea ca un mijloc de a-l îndepărta pe Morcerf. Acum însă, când căsătoria cu Andrea se apropia tot mai mult, începea să simtă pentru el o repulsie vădită.

Poate că baronul observase; dar, pentru că el nu putea pune repulsia decât în seama unui capriciu, se prefăcuse că nu vede nimic.

Între timp, termenul cerut de Beauchamp era aproape epuizat. De altminteri Morcerf a putut aprecia valoarea sfatului lui Monte-Cristo când acesta i-a spus să lase lucrurile în voia lor; nimeni nu relevase nota cu privire la general şi nu se gândise să recunoască în ofiţerul care predase castelul din Ianina pe nobilul conte din Camera Pairilor.

Albert nu se simţea mai puţin insultat căci, de bună seamă, intenţia ofensei exista în cele câteva rânduri care îl jigniseră. În afară de asta, modul în care Beauchamp încheiase discuţia a lăsat o amintire amară în inima lui. Mângâia deci în minte ideea duelului al cărui motiv real nădăjduia, cu bunăvoinţa lui Beauchamp, să-l ascundă chiar martorilor săi.

Beauchamp nu mai fusese văzut din ziua când Albert i-a făcut vizita; iar tuturor celor care întrebau de el li se răspundea că e plecat într-o călătorie de câteva zile.

Unde se afla? Nu ştia nimeni.

Într-o dimineaţă, Albert fu deşteptat de valetul său care i-l anunţa pe Beauchamp.

Albert se frecă la ochi, porunci ca Beauchamp să fie introdus în salonaşul de fumat al parterului, se îmbrăcă repede şi coborî.

Îl găsi pe Beauchamp plimbându-se în lung şi în lat; când îl zări, Beauchamp se opri.

— Domnule, demersul pe care îl faceţi venind dumneavoastră la mine, fără să aşteptaţi vizita pe care aveam de gând să v-o fac astăzi, îmi pare de bun augur, spuse Albert. Haide, spuneţi-mi repede, trebuie să vă întind mâna glăsuind: Beauchamp, mărturiseşti o greşeală şi îmi păstrez un prieten? Ori să vă întreb pur şi simplu: Care sunt armele dumneavoastră?

— Albert, spuse Beauchamp cu o tristeţe care îl buimăci pe tânăr, să ne aşezăm mai întâi şi să vorbim.

— Cred însă, dimpotrivă, domnule, că, înainte de a ne aşeza, sunteţi obligat să-mi răspundeţi.

— Albert, spuse ziaristul, sunt împrejurări când dificultatea stă tocmai în răspuns.

— Vi-o uşurez eu, domnule, repetând întrebarea: vreţi să retractaţi, sau nu?

— Morcerf, nu ne putem mulţumi cu răspunsul da sau nu la anumite întrebări care privesc onoarea, poziţia socială, viaţa unui om ca domnul locotenent-general conte de Morcerf, pair de Franţa.

— Ce-i de făcut atunci?

— Ce am făcut eu, Albert. Se zice: Banul, timpul şi oboseala nu înseamnă nimic atunci când e vorba de reputaţia şi de interesele unei întregi familii; se zice: E nevoie mai mult decât de probabilităţi, e nevoie de certitudini pentru a accepta un duel pe moarte cu un prieten; se zice: Dacă încrucişez spada sau dacă trag cu pistolul asupra unui om căruia, timp de trei ani i-am strâns mâna, trebuie să ştiu cel puţin de ce fac un astfel de lucru, pentru a veni pe teren cu inima şi cu conştiinţa liniştite, conştiinţa aceea de care cineva are nevoie când braţul său trebuie să-i salveze viaţa.

— Ei bine, ei bine, ce înseamnă asta? Întrebă Morcerf cu nerăbdare.

— Asta înseamnă că sosesc din Ianina.

— Din Ianina? Dumneata?

— Da, eu.

— Cu neputinţă!

— Dragă Albert, iată paşaportul; priveşte vizele: Geneva, Milano, Veneţia, Triest, Delvino, Ianina. Dai crezare poliţiei unei republici, unui regat şi unui imperiu?

Albert îşi aruncă ochii asupra paşaportului şi apoi îi ridică, uimiţi, asupra lui Beauchamp.

— Ai fost la Ianina? Întrebă el.

— Albert, dacă ai fi fost un străin, un necunoscut, un simplu lord ca englezul acela care a venit să-mi ceară socoteală acum trei sau patru ani şi pe care l-am ucis ca să scap de el, înţelegi că nu mi-aş fi dat atâta osteneală; am socotit însă că îţi eram dator semnul acesta de consideraţie. Mi-au trebuit opt zile la ducere, opt zile la întoarcere, plus patru zile de ca-rantină şi patruzeci şi opt de ore de şedere; exact trei săptămâni. Am sosit azi-noapte şi iată-mă.

— Doamne, Doamne, câte ocoluri, Beauchamp şi cum întârzii să-mi spui ce aştept de la dumneata.

— Pentru că, la drept vorbind, Albert…

— S-ar părea că eziţi.

— Da, mi-e frică.

— Ţi-e frică să mărturiseşti că te-a înşelat corespondentul dumitale? O, fără amor propriu, Beauchamp; mărturiseşte, Beauchamp, curajul dumitale nu poate fi pus la îndoială.

— Nu e vorba de asta, murmură ziaristul; dimpotrivă…

Albert se îngălbeni groaznic: încercă să vorbească, dar cuvântul i se stinse pe buze.

— Dragul meu, glăsui Beauchamp cu cel mai afectuos ton, crede-mă că aş fi fericit să-ţi cer scuze şi că ţi le-aş cere din toată inima; dar, vai…

— Dar ce?

— Nota era întemeiată, dragul meu.

— Cum, ofiţerul acela francez…

— Da.

— Fernand acela…

— Da.

— Trădătorul care a predat castelele omului în al cărui serviciu era…

— Iartă-mă că îţi spun cele ce-ţi spun, dragul meu; omul acela e părintele dumitale.

Albert schiţă o mişcare furioasă pentru a se năpusti asupra lui Beauchamp; dar acesta îl reţinu mai mult cu o privire blândă decât cu mâna întinsă.

— Iată, dragul meu, dovada, spuse el scoţând o hârtie din buzunar.

Albert desfăcu hârtia; era un certificat scris de patru notabilităţi din Ianina şi prin care se constata că colonelul Fernand Mondego, colonel instructor în serviciul vizirului Ali-Tebelin, a predat castelul din Ianina pentru două mii de pungi.

Iscăliturile erau legalizate de consul.

Albert se clătină şi căzu zdrobit într-un jilţ.

De data aceasta nu mai încăpea îndoială, numele de familie era complet.

De aceea, după un moment de tăcere mută şi îndurerată, îşi simţi inima năpădită, venele gâtului se umflară, un torent de lacrimi ţâşni din ochii săi.

Beauchamp, care îl privise pe tânăr cu o profundă milă, se apropie de el.

— Albert, îi spuse, mă înţelegi acum, nu-i aşa? Am vrut să văd totul, să judec totul prin mine, cu nădejdea că explicaţia va fi favorabilă părintelui dumitale şi că voi putea să-ţi dau toată satisfacţia. Dar, dimpotrivă, informaţiile culese constată că ofiţerul instructor, că Fernand Mondego ridicat de Ali-Paşa la titlul de general-guvernator, nu e altul decât contele Fernand de Morcerf: atunci m-am înapoiat, amintindu-mi de onoarea pe care mi-ai făcut-o acordându-mi prietenia dumitale şi am alergat aici.

Lungit în jilţ, Albert îşi ţinea mâinile pe ochi ca şi cum ar fi vrut să împiedice lumina să ajungă până la el.

— Am alergat la dumneata, continuă Beauchamp, ca să-ţi spun: Albert, greşelile părinţilor noştri, în timpurile acestea de acţiune şi reacţiune, nu pot atinge pe copii. Albert, prea puţini au trecut prin revoluţiile acestea, în toiul cărora ne-am născut noi, fără ca vreo pată de noroi sau de sânge să nu fi pângărit uniforma lor de soldat sau roba lor de judecător. Albert, acum când am toate dovezile, când îţi cunosc secretul, nimeni pe lume nu mă poate sili la o luptă pe care conştiinţa dumitale, sunt sigur, ţi-ar reproşa-o ca pe o crimă: dar ceea ce dumneata nu-mi mai poţi cere, vin să-ţi ofer eu. Vrei să dispară dovezile, revelaţiile, atestările pe care numai eu le posed? Vrei ca groaznicul secret să rămână între dumneata şi mine? Ai încredere în cuvântul meu de onoare, nu va ieşi niciodată din gura mea; spune-mi, vrei, Albert? Spune-mi, vrei, prietene?

Albert se năpusti la gâtul lui Beauchamp.

— Uite-le, zise Beauchamp întinzând lui Albert hârtiile.

Albert le luă cu o mână convulsivă, le strânse, le mototoli, se gândi să le rupă; dar, tremurând la gândul că cel mai mic crâmpei luat de vânt îl va izbi într-o zi peste frunte, se duse la lumânarea aprinsă pentru ţigări şi le mistui.

— Scump prieten, admirabil prieten! Murmură Albert arzând hârtiile.

— Totul să fie uitat ca un vis rău, spuse Beauchamp; să dispară ca ultimele scântei care gonesc pe hârtia înnegrită, să se risipească aşa cum se risipeşte dâra de fum ce scapă din cenuşa mută.

— Da, da, spuse Albert şi să nu rămână decât prietenia veşnică pe care o datorez salvatorului meu, prietenie pe care copiii mei au s-o transmită copiilor dumitale, prietenie care îmi va reaminti totdeauna că sângele din venele mele, viaţa din corpul meu, onoarea numelui meu, ţi le datorez; şi dacă lucrul acesta ar fi fost cunoscut – o, Beauchamp – îţi declar că-mi zburam creierii; sau nu, căci n-aş fi vrut s-o ucid pe biata mea mamă cu aceeaşi lovitură: mă expatriam.

— Dragul meu Albert! Glăsui Beauchamp.

Dar tânărul ieşi curând din bucuria neaşteptată şi, putem spune, exaltată, recăzând mai adânc în tristeţea sa.

— Ei, ce mai este, dragul meu? Întrebă Beauchamp.

— Ceva s-a zdrobit în inima mea, spuse Albert. Ascultă, Beauchamp, nu ne putem despărţi astfel, într-o clipă, de respectul, de încrederea şi orgoliul pe care îl inspiră unui fiu numele fără pată al părintelui său. Beauchamp! Beauchamp! Cum să mă mai înfăţişez acum părintelui meu? Să-mi retrag fruntea de care el îşi va apropia buzele, mâna de care el îşi va apropia mâna? Beauchamp, sunt cel mai nefericit dintre oameni! O, mamă, biata mea mamă, glăsui Albert privind prin ochii înecaţi de lacrimi portretul mamei sale, cât vei fi suferit tu dacă ai ştiut asta!

— Haide, curaj, prietene! Spuse Beauchamp luându-i ambele mâini.

— Dar de unde venea prima notă inserată în ziarul dumitale? Întrebă Albert; se ascunde aci o duşmănie necunoscută, un vrăjmaş invizibil.

— Un motiv în plus, spuse Beauchamp. Curaj, Albert! Nici o urmă de emoţie pe chipul dumitale: poartă-ţi durerea în suflet, aşa cum norul poartă în sine ruina şi moartea, secret fatal pe care nu-l înţelegem decât în momentul când furtuna izbucneşte; haide, prietene, rezervă-ţi forţele pentru momentul când furtuna se va produce.

— Crezi că nu suntem la capăt? Întrebă Albert înspăimântat.

— Nu cred nimic, prietene; în sfârşit, însă, totul e cu putinţă. Ascultă…

— Ce e? Întrebă Albert văzând că Beauchamp ezita.

— Te mai însori cu domnişoara Danglars?

— În legătură cu ce mă întrebi asta acum, Beauchamp?

— Pentru că, în mintea mea, ruptura sau înfăptuirea acestei căsătorii se leagă de obiectul ce ne interesează.

— Cum, crezi că domnul Danglars?… Exclamă Albert a cărui frunte se învăpăie.

— Te întreb numai în ce stadiu e căsătoria dumitale. La naiba, nu vedea în cuvintele mele altceva decât vreau eu să spun şi nu le da mai multă importanţă decât au ele.

— Nu, spuse Albert, căsătoria e ruptă.

— Bine, glăsui Beauchamp.

Apoi, văzând că tânărul cădea iarăşi în melancolie:

— Uite, Albert, îi spuse el, hai să ieşim; o plimbare în pădure cu faetonul sau pe cal te va distra; ne vom înapoia pe urmă să luăm masa undeva şi te vei duce după aceea la treburile dumitale, iar eu la ale mele.

— Cu plăcere, spuse Albert, dar să ieşim pe jos: cred că puţină oboseală îmi va face bine.

— Fie, spuse Beauchamp.

Şi, ieşind pe jos, prietenii o luară pe bulevard. Când ajunseră la Madeleine, Beauchamp spuse:

— Ascultă, deoarece suntem în drum, hai să ne abatem puţin pe la domnul de Monte-Cristo; te va distra; e un om admirabil pentru refacerea spiritelor, deoarece nu pune întrebări niciodată; iar după părerea mea, oamenii care nu pun întrebări sunt cei mai iscusiţi consolatori.

— Fie, spuse Albert; haidem la el: mi-e drag.