Capitolul XI Călătoria

Monte-Cristo scoase un strigăt de bucurie văzându-i pe tineri împreună.

— Bravo! Spuse el. Nădăjduiesc că totul s-a sfârşit, s-a aranjat.

— Da, glăsui Beauchamp; zvonuri absurde care s-au spulberat singure şi care, dacă s-ar repeta acum, ar avea în mine cel dintâi duşman. Prin urmare să nu mai vorbim despre asta.

— Albert îţi va spune, declară contele, că acesta e sfatul pe care i-l dădusem şi eu. Uite, adăugă el, mă găsiţi terminând cea mai detestabilă îndeletnicire pe care cred că am avut-o vreodată.

— Dar ce faceţi? Întrebă Albert. Îmi pare că puneţi ordine în hârtii.

— O, nu în hârtiile mele, căci în ele a fost totdeauna, slavă Domnului, o ordine minunată, dat fiindcă cu nu am hârtii.

— Ci în acelea ale domnului Cavalcanti.

— Ale domnului Cavalcanti? Întrebă Beauchamp.

— Ei da, nu ştii că el e un tânăr pe care contele îl lansează? Întrebă Morcerf.

— A, nu, să fim înţeleşi! Răspunse Monte-Cristo. Eu nu lansez pe nimeni şi pe domnul Cavalcanti mai puţin decât pe oricare altul.

— Dar care se va căsători cu domnişoara Danglars în locul meu; ceea ce, continuă Albert începând să zâmbească, precum poţi să bănuieşti, dragă Beauchamp, mă mâhneşte nespus de mult.

— Cum, Cavalcanti se însoară cu domnişoara Danglars? Întrebă Beauchamp.

— Ei, dar dumneata vii de la capătul lumii? Glăsui Monte-Cristo; dumneata, un ziarist reputat? Tot Parisul nu vorbeşte decât despre asta.

— Şi dumneavoastră, conte, aţi pus la cale căsătoria? Întrebă Beauchamp.

— Eu? O, te rog să taci, domnule gazetar, să nu spui aşa ceva. Eu să pun la cale o căsătorie? Nu, nu mă cunoşti; dimpotrivă, eu m-am opus din tot sufletul şi am refuzat să fac cererea.

— A, înţeleg, din cauza prietenului nostru Albert, spuse Beauchamp.

— Din cauza mea? Exclamă tânărul. O, nu, te rog! Contele va mărturisi, dimpotrivă, că eu l-am rugat întruna să zădărnicească proiectul acesta care, din fericire, este zădărnicit. Contele pretinde că nu lui îi datorez mulţumiri; fie, voi înălţa, asemenea strămoşilor, un altar Dumnezeului necunoscut.

— Ascultă, spuse Monte-Cristo, rolul meu e aşa de redus încât sunt în termeni reci cu socrul şi cu tânărul; numai domnişoara Eugénie, care nu-mi face impresia a avea o vocaţie profundă pentru căsătorie, văzând cât de puţin dispus eram eu s-o fac să renunţe la scumpa ei libertate, mi-a păstrat toată afecţiunea.

— Şi spuneţi că mariajul e pe cale să se facă?

— O, da, în ciuda celor ce am putut spune. Eu nu-l cunosc pe tânăr; se pretinde că e bogat şi de bună familie, dar pentru mine lucrurile acestea sunt un simplu se zice. Am repetat toate astea până la saturaţie domnului Danglars; el însă e îndrăgostit la toartă de tânărul din Lucca. Am mers până la a-i împărtăşi o împrejurare care, pentru mine, era mai gravă: tânărul a fost răpit la o vârstă fragedă de ţigani, sau rătăcit de preceptorul său – bine nu ştiu. Ceea ce ştiu însă e că părintele său l-a pierdut din vedere de mai bine de zece ani, aşa că a trăit în aceşti zece ani o viaţă pribeagă, singur Dumnezeu ştie cum. Ei bine, nimic nu l-a putut zdruncina. M-a însărcinat să scriu maiorului, să-i cer acte; priviţi hârtiile. Le trimit, dar, ca şi Pilat, spălându-mă pe mâini.

— Dar domnişoara d'Armilly? Întrebă Beauchamp; cum vă priveşte pe dumneavoastră, care îi răpiţi eleva?

— Nu prea ştiu cum; se pare însă că pleacă în Italia. Doamna Danglars mi-a vorbit despre ea şi mi-a cerut scrisori de recomandaţie pentru impresari; i-am dat un cuvânt pentru directorul Teatrului Valle, care mi-e întrucâtva obligat. Dar ce ai, Albert? Îmi pari foarte mâhnit; nu cumva, fără să-ţi dai seama, eşti îndrăgostit de domnişoara Danglars?

— Nu, după câte ştiu, spuse Albert zâmbind cu tristeţe.

Beauchamp se apucă să privească tablourile.

— Dar, în sfârşit, continuă Monte-Cristo, nu eşti în apele dumitale. Haide, ce ai? Spune-mi.

— Mă doare capul, spuse Albert.

— În cazul acesta, dragă viconte, îţi propun un remediu sigur; remediu care mi-a izbutit şi mie ori de câte ori am încercat o indispoziţie.

— Anume? Întrebă tânărul.

— Deplasarea.

— Serios?

— Da; şi uite, deoarece în momentul acesta sunt şi eu extrem de indispus, plec. Vrei să plecăm împreună?

— Dumneavoastră indispus, conte? Întrebă Beauchamp; şi de ce?

— Eh, îţi e uşor să vorbeşti; aş vrea să te văd ce ai face când, în casa dumitale, s-ar desfăşura o anchetă.

— O anchetă? Ce anchetă?

— Aceea pe care domnul de Villefort o face împotriva simpaticului meu asasin, un tâlhar scăpat din ocnă după câte se pare.

— A, da, glăsui Beauchamp; am citit în ziare. Ce-i cu acest Caderousse?

— Pare-se că e un provensal. Domnul de Villefort a mai auzit despre el când era la Marsilia şi domnul Danglars îşi aminteşte că l-a văzut. De aceea domnul procuror regal depune tot interesul în această afacere, astfel că l-a sesizat pe prefectul poliţiei şi, graţie acestui interes pentru care sunt cât se poate de recunoscător, mi se trimit aci, de cincisprezece zile, toţi bandiţii ce pot fi procuraţi la Paris şi prin împrejurimi, sub pretextul că ar fi asasinii domnului Caderousse; dacă lucrurile continuă astfel, n-o să mai existe, în frumosul regat al Franţei, hoţ sau asasin care să nu cunoască pe degete planul casei mele; de aceea m-am hotărât să le-o las întreagă şi să plec cât voi putea mai departe. Hai cu mine, viconte, te iau.

— Cu plăcere.

— Prin urmare, ne-am înţeles?

— Da, dar unde?

— Ţi-am spus: unde aerul e curat, unde zgomotul adoarme, unde, oricât de orgolios ai fi, te simţi umil şi te vezi mic. Îmi place micşorarea aceasta, mie, despre care se spune că sunt, ca şi August, stăpânul Universului.

— În sfârşit, unde mergeţi?

— Pe mare, viconte, pe mare. Sunt un marinar, precum vezi; de copil am fost legănat în braţele bătrânului ocean şi la sânul frumoasei Amphitrita; m-am jucat cu mantia verde a unuia şi cu rochia azurie a alteia; iubesc marea, aşa cum iubeşti o metresă şi, când n-am văzut-o de multă vreme, îmi este dor de ea.

— Haide, conte, să mergem!

— Pe mare?

— Da.

— Accepţi?

— Accept.

— Bine, viconte. Astă-seară va fi în curtea mea o trăsură de călătorie în care ne putem întinde ca într-un pat; la trăsură vor fi înhămaţi patru cai de poştă. Domnule Beauchamp, este loc pentru patru. Vrei să vii cu noi? Te iau.

— Mulţumesc, vin de pe mare.

— Cum? Vii de pe mare?

— Da, sau cam aşa ceva. Am făcut un mic voiaj în insulele Borromee.

— Ce are a face? Haidem, spuse Albert.

— Nu, dragă Morcerf, ai să înţelegi că, din moment ce refuz, înseamnă că mi-e cu neputinţă. De altminteri, este necesar – adaugă el coborând vocea – să rămân la Paris măcar pentru a supraveghea cutia ziarului.

— Eşti un bun şi admirabil prieten, spuse Albert; da, ai dreptate, veghează, supraveghează, Beauchamp şi caută de îl descoperă pe duşmanul căruia i se datorează destăinuirea.

Albert şi Beauchamp se despărţiră: ultima lor strângere de mână închidea toate înţelesurile pe care buzele nu puteau să le exprime faţă de un străin.

— Excelent băiat Beauchamp! Spuse Monte-Cristo după plecarea ziaristului, nu e aşa, Albert?

— O, da, un om de inimă, vă asigur; de aceea îl iubesc din tot sufletul. Dar acum, când suntem singuri, încotro mergem?

— Măcar că lucrul mi-e aproape egal.

— În Normandia, dacă vrei.

— De minune! Suntem cu totul la ţară, nu-i aşa? Fără societate, fără vecini?

— Suntem între noi, cu cai pentru curse, cu câini pentru vânătoare şi cu o barcă pentru pescuit; atâta tot.

— E ceea ce îmi trebuie; îi dau de veste mamei şi sunt la ordinele dumneavoastră.

— Dar ţi se va îngădui? Întrebă contele.

— Ce?

— Să vii în Normandia.

— Mie? Nu sunt liber oare?

— Să mergi unde vrei singur, ştiu, deoarece te-am întâlnit hoinărind prin Italia.

— Ei, şi?

— Dar să pleci cu omul căruia i se spune contele de Monte-Cristo?

— Aveţi memorie slabă, conte.

— Cum aşa?

— Nu v-am spus câtă simpatie vă poartă mama?

— Deseori femeia se schimbă, a spus Francisc I, femeia e ca unda, a spus Shakespeare: unul era un mare rege, altul un mare poet şi fiecare cunoştea desigur femeia.

— Da, femeia; dar mama nu-i femeia: e o femeie.

— Îi îngădui unui biet străin să nu înţeleagă perfect toate subtilităţile limbii dumitale?

— Vreau să spun că mama e zgârcită cu sentimentele ei, dar că, atunci când le dăruieşte, e pentru totdeauna.

— Aha, glăsui Monte-Cristo oftând; şi crezi că ea îmi face onoarea altui sentiment decât al celei mai perfecte indiferenţe?

— V-am mai spus şi vă repet, declară Morcerf; cu siguranţă că dumneavoastră sunteţi un om foarte ciudat şi mult superior.

— O!

— Da, căci mama s-a lăsat prinsă, nu de curiozitate, ci de interesul pe care i-l inspiraţi. Când suntem singuri, nu vorbim decât despre dumneavoastră.

— Şi ea îţi spune să te păzeşti de Manfred?

— Dimpotrivă, îmi spune: „Morcerf, îl cred pe conte un caracter nobil; caută să te faci iubit de el”.

Monte-Cristo îşi abătu privirile şi scoase un oftat.

— Serios? Spuse el.

— Încât, înţelegeţi, continuă Albert, în loc să se opună călătoriei mele, o va aproba din tot sufletul deoarece intră în recomandările pe care mi le face în fiecare zi.

— Bine, glăsui Monte-Cristo; pe deseară. Să fii aici la cinci; vom ajunge la miezul nopţii sau la ora unu.

— Cum, la Tréport?

— La Tréport sau în împrejurimi.

— Nu vă trebuiesc decât opt ore pentru a face patruzeci şi opt de leghe?

— Opt ore înseamnă încă mult, declară Monte-Cristo.

— Hotărât, sunteţi omul minunilor şi veţi izbuti nu numai să întreceţi drumul de fier, ceea ce nu e tocmai greu, în special în Franţa, dar să mergeţi mai iute decât telegraful.

— Până una alta, viconte, deoarece tot aveam nevoie de şapte sau opt ceasuri ca să ajungem, fii punctual.

— Fiţi pe pace, nu am altceva de făcut decât să mă pregătesc.

— Atunci, la cinci.

— La cinci.

Albert ieşi. După ce îi făcuse, zâmbind, un semn din cap, Monte-Cristo rămase un moment pe gânduri, absorbit parcă într-o meditare profundă. În sfârşit, trecându-şi mâna peste frunte ca pentru a alunga reveria, se duse la placa de metal şi bătu de două ori.

Bertuccio intră.

— Meştere Bertuccio, îi spuse el, nu mâine, nu poimâine, cum proiectasem la început, ci astă-seară plec în Normandia; până la orele cinci ai timp mai mult decât este nevoie; vei da de veste rândaşilor de la primul popas; domnul de Morcerf mă însoţeşte. Du-te.

Bertuccio se supuse şi un argat alergă la Pontoise să anunţe că trăsura va trece pe acolo la şase fix. Rândaşul din Pontoise trimise la popasul următor un argat care, la rându-i, trimise altul; şi, în şase ceasuri, toate haltele întocmite în drum erau înştiinţate.

Înainte de plecare contele se duse la Haydée, o anunţă că pleacă, îi spuse unde merge şi puse toată casa la ordinele ei.

Albert fu exact. Călătoria, posomorâtă la început, se lumină curând prin efectul fizic al iuţelii. Morcerf nu putuse concepe o atare viteză.

— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, cu poştalionul vostru care face două leghe pe oră, cu legea stupidă care interzice unui călător să treacă înaintea altuia fără a-i cere permisiunea, astfel că un călător bolnav sau cârcotaş poate înlănţui în urma lui pe călătorii veseli şi sănătoşi, nu e nici o plăcere; eu evit acest neajuns călătorind cu trăsura mea proprie şi cu caii mei; nu-i aşa, Ali?

Şi, trecându-şi capul prin uşă, contele scotea un mic strigăt de îndemn care dădea aripi cailor; nu mai alergau, ci zburau. Trăsura gonea ca un tunet pe pavaj şi lumea întorcea capul ca să vadă meteorul învăpăiat. Repetând strigătul, Ali zâmbea, îşi arăta dinţii albi, strângea în mâinile robuste frâiele înspumate, îmboldindu-şi caii a căror coamă frumoasă flutura în vânt; Ali, copilul deşertului, se regăsea în elementul său şi, cu chipu-i negru, cu ochii înflăcăraţi, cu burnusul alb ca zăpada, părea în mijlocul pulberii pe care o stârnea geniul simunului şi zeul uraganului.

— Iată o voluptate pe care nu o cunoşteam, spuse Morcerf, voluptatea vitezei.

Şi ultimii nori de pe frunte se împrăştiau ca şi cum aerul pe care îl spinteca ar fi luat norii cu el.

— Dar unde naiba găsiţi astfel de cai? Întrebă Albert. Îi creşteţi într-adins?

— Exact, spuse contele. Acum şase ani am găsit în Ungaria un armăsar faimos, renumit pentru viteza lui; l-am cumpărat, nu mai ştiu cu cât: a plătit Bertuccio. În acelaşi an a avut treizeci şi doi de mânji. Vom trece acum în revistă întreaga progenitură a acelui părinte: sunt toţi la fel, negri, fără o singură pată, afară de o stea în frunte, căci pentru privilegiatul hergheliei iepele au fost alese aşa cum se aleg pentru paşă favoritele.

— Admirabil! Dar spuneţi-mi, conte, ce faceţi cu toţi caii aceştia?

— Precum vezi, călătoresc cu ei.

— Dar nu veţi călători totdeauna…

— Când n-o să mai am nevoie, Bertuccio îi va vinde; şi susţine că va câştiga treizeci sau patruzeci de mii de franci cu ei.

— N-o să existe însă nici un rege în Europa îndeajuns de bogat ca să vi-i cumpere.

— Atunci îi va vinde vreunui simplu vizir din Orient, care îşi va goli tezaurul ca să-i plătească şi care îl va umple la loc administrând lovituri de beţe la talpa supuşilor săi.

— Conte, vreţi să vă comunic un gând ce mi-a venit?

— Spune.

— Acela că, după dumneavoastră, domnul Bertuccio e desigur, cel mai bogat particular din Europa.

— Te înşeli viconte. Sunt sigur că, dacă ai întoarce buzunarele lui Bertuccio pe dos, n-ai găsi nici zece gologani la un loc.

— De ce? Întrebă tânărul. Domnul Bertuccio e un fenomen oare? O, dragă conte, nu mă duceţi prea departe în lumea închipuirilor căci, vă înştiinţez, nu vă mai cred.

— Nu e nici o minune cu mine, Albert; cifre şi raţiune, atâta tot. Logica e aceasta: un administrator fură, dar de ce fură?

— Eh, pentru că e în firea lui, spuse Albert; fură ca să fure.

— Nu, te înşeli: fură pentru că are o femeie, copii, dorinţi ambiţioase pentru el, pentru familia sa; fură mai ales pentru că nu e sigur de stăpânul său şi vrea să-şi facă un viitor. Ei bine, domnul Bertuccio este singur pe lume: scoate din punga mea fără să-mi dea socoteală şi e sigur că nu mă va părăsi niciodată.

— De ce?

— Pentru că n-aş găsi unul mai bun.

— Vă învârtiţi într-un cerc vicios: acela al probabilităţilor.

— O, nu; mă menţin în certitudini. Servitorul bun e pentru mine acela asupra căruia am drept de viaţă şi de moarte.

— Şi aveţi drept de viaţă sau de moarte asupra lui Bertuccio? Întrebă Albert.

— Da, răspunse contele cu răceală.

Sunt cuvinte care închid conversaţia ca o poartă de fier. Da-ul contelui era unul din aceste cuvinte.

Restul călătoriei decurse cu aceeaşi iuţeală; cei treizeci şi doi de cai împărţiţi în opt popasuri făcură patruzeci şi opt de leghe în opt ore. Ajunseră la miezul nopţii la poarta unui parc frumos. Portarul stătea în picioare şi ţinea poarta deschisă. Fusese înştiinţat de rândaşul ultimului post.

Erau orele două şi jumătate noaptea. Morcerf fu condus la apartamentul său. Găsi baia şi cina gata. Servitorul care făcuse drumul pe scaunul de la spatele trăsurii era la ordinele lui; Baptistin, care făcuse drumul pe scaunul din faţă, era la ordinele contelui.

Albert făcu o baie, mâncă şi se culcă. Toată noaptea fu legănat de susurul melancolic al valului. Când se sculă, se duse ţintă la fereastră, o deschise şi se pomeni pe o mică terasă unde avea în faţă marea, adică imensitatea, iar în spate un parc drăguţ dând într-o pădurice.

Într-un golf de o anumită mărime se legăna o corvetă micuţă având un pavilion cu stema lui Monte-Cristo, stemă reprezentând un munte de aur pe o mare de azur, cu o cruce purpurie în vârf, ceea ce putea să fie tot aşa de bine o aluzie la numele său care reamintea Calvarul şi din care pătimirile lui Christ au făcut un munte mai preţios decât aurul, precum şi crucea infamă, sfinţită de sângele său divin, cât şi la vreo amintire personală de suferinţă şi de regenerare, îngropată în noaptea trecutului misterios. În jurul goeletei erau mai multe bărcuţe aparţinând pescarilor din satele vecine şi care păreau nişte supuşi umili la ordinele reginei lor.

Aci, ca şi în toate locurile unde Monte-Cristo se oprea măcar pentru două zile, viaţa era organizată la nivelul celui mai mare confort; de aceea viaţa devenea imediat plăcută.

Albert găsi în anticameră două puşti şi toate ustensilele necesare unui vânător; o încăpere mai înaltă, de la parter, era consacrată acelor ingenioase aparate pe care englezii, mari pescari pentru că sunt răbdători şi leneşi, n-au izbutit încă să le impună pescarilor îndărătnici din Franţa.

Ziua trecu în aceste felurite exerciţii în care, de altminteri, Monte-Cristo excela: uciseră o duzină de fazani în parc, pescuiră tot atâţia păstrăvi în râuri, luară masa într-un chioşc care dădea spre mare şi li se servi ceaiul în bibliotecă.

A treia zi, pe înserate, zdrobit de oboseala unei vieţi care părea pentru Monte-Cristo o jucărie, Albert dormea într-un jilţ lângă fereastră, în timp ce contele întocmea cu arhitectul său planul unei sere, când tropotul unui cal ce sfărâma pietrişul de pe drum îl sili pe tânăr să ridice capul; se uită pe fereastră şi, cu o foarte neplăcută surpriză, îl văzu în curte pe valetul său de care nu vrusese să fie însoţit pentru a nu-l incomoda pe Monte-Cristo.

— Florentin aici? Exclamă el sărind din jilţ; nu cumva mama o fi bolnavă?

Şi dădu buzna spre uşa camerei.

Monte-Cristo îl urmări din ochi şi-l văzu adresându-se valetului care, gâfâind încă, scoase din buzunar un pacheţel pecetluit. Pacheţelul cuprindea un ziar şi o scrisoare.

— De la cine-i scrisoarea? Întrebă Albert repede.

— De la domnul Beauchamp, răspunse Florentin.

— Te trimite Beauchamp?

— Da, domnule. M-a chemat la el, mi-a dat banii trebuitori pentru călătorie, mi-a adus un cal de poştă şi m-a obligat să-i făgăduiesc că nu voi poposi până n-ajung la domnul: am făcut drumul în cincisprezece ore.

Albert desfăcu scrisoarea, înfiorându-se: de la primele rânduri scoase un strigăt şi apucă ziarul cu un tremur vădit.

Deodată ochii i se întunecară, picioarele i se tăiară şi, gata să cadă, se sprijini de Florentin care întindea braţele să-l susţină.

— Bietul băiat! Murmură Monte-Cristo cu glas aşa de încet încât nici el nu-şi auzi cuvintele de compătimire; e scris deci ca greşeala părinţilor să cadă asupra copiilor până la a treia şi-a patra generaţie.

În vremea asta Albert îşi recăpătase puterile şi, continuând să citească, îşi scutură părul muiat de sudoare; mototoli scrisoarea şi ziarul:

— Florentin, spuse el, calul dumitale e în stare să facă drumul înapoi la Paris?

— E un biet căluţ cotonog, de poştă.

— O, Doamne. Şi cum era casa când ai plecat?

— Destul de calmă; înapoindu-mă însă de la domnul Beauchamp, am găsit-o pe doamna în lacrimi; mă chemase, vrând să ştie când vă înapoiaţi. I-am spus atunci că plec la dumneavoastră din partea domnului Beauchamp. A făcut o mişcare ca pentru a întinde braţul să mă oprească; dar, după un moment de gândire, a spus: „Da, du-te Florentin şi să vină”.

— Da, mamă, da, murmură Albert; vin, fii liniştită, va fi vai de netrebnic… În primul rând însă, trebuie să plec.

Porni înapoi spre camera unde îl lăsase pe Monte-Cristo.

Cinci minute fuseseră de ajuns pentru a opera o tristă metamorfoză; ieşise într-o stare de calm, se înapoia cu glasul alterat, cu chipul brăzdat de îmbujorări febrile, cu ochi scânteietori sub pleoape încercănate şi cu mersul şovăitor al unui om beat.

— Conte, glăsui, el, vă mulţumesc pentru buna dumneavoastră ospitalitate de care aş fi vrut să mă bucur mai îndelung, dar trebuie să mă întorc la Paris.

— Cum? Ce s-a întâmplat?

— O mare nenorocire; îngăduiţi-mi însă să plec, e vorba de ceva cu mult mai preţios decât viaţa mea. Nici o întrebare, conte, vă rog însă daţi-mi un cal.

— Caii mei sunt la dispoziţia dumitale, viconte, spuse Monte-Cristo; ai să te istoveşti, însă, de oboseală gonind călare; ia o caleaşcă, un cupeu, o trăsură.

— Nu; ar dura prea mult şi apoi am nevoie de oboseala aceasta de care vă temeţi: îmi va face bine.

Albert înainta câţiva paşi, învârtindu-se ca un om izbit de un glonţ şi căzu într-un scaun de lângă uşă.

Monte-Cristo nu văzu al doilea acces de slăbiciune: se afla la fereastră şi striga:

— Ali! Un cal pentru domnul de Morcerf! Repede, e urgent!

Cuvintele îl readuseră la viaţă pe Albert; se năpusti din cameră; contele îl urmă.

— Vă mulţumesc, murmură tânărul aruncându-se în şa. Florentin, înapoiază-te şi dumneata cât mai repede. E vreun cuvânt de ordine ca să mi se dea cai la staţiile de schimb?

— Nimic altceva decât să-l predai pe cel cu care eşti: se va pune şaua imediat pe altul.

Albert se pregătea să-şi facă vânt; se opri.

— Poate că plecarea mea o să vi se pară ciudată, nesăbuită, spuse tânărul. Nu puteţi înţelege cum câteva rânduri scrise într-un ziar aruncă pe cineva în deznădejde; ei bine, adăugă el zvârlindu-i ziarul, citiţi acestea numai după ce am să plec, pentru ca să nu mă vedeţi roşind.

Şi, în timp ce contele ridica ziarul, el îşi înfundă pintenii care îi fuseseră prinşi la cizme în burta calului, iar acesta uimit că se găseşte un călăreţ care crede că-i nevoie, cu el, de un astfel de stimulent, porni ca o săgeată.

Contele îl urmări din ochi pe tânăr, cu un sentiment de compasiune infinită şi abia după ce acesta dispăru complet, abătându-şi privirile asupra gazetei, citi următoarele:

„Ofiţerul francez din serviciul lui Ali, paşa din Ianina, despre care vorbea acum trei săptămâni ziarul Imparţialul şi care nu numai că a predat castelele din Ianina, dar l-a vândut şi pe binefăcătorul său turcilor, se numea într-adevăr, pe atunci Fernand, aşa cum a spus onorabilul nostru confrate; între timp, însă, el a adăugat numelui său de botez un titlu de nobleţe şi un nume de domeniu.

Se numeşte astăzi domnul conte de Morcerf şi face parte din Camera Pairilor”.

Aşadar, secretul cumplit, pe care Beauchamp îl îngropase cu atâta generozitate, reapărea ca o fantomă înarmată şi un alt ziar, informat cu cruzime, publicase a treia zi după plecarea lui Albert în Normandia cele câteva rânduri care fuseseră cât pe aci să ia mintea nefericitului tânăr.