Capitolul IX Mâna lui Dumnezeu

Caderousse continua să strige cu glas tânguitor:

— Ajutor, domnule abate! Ajutor!

— Ce e? Întrebă Monte-Cristo.

— Ajutor! Repetă Caderousse; m-a asasinat!

— Uite că am venit: curaj!

— O, s-a sfârşit; veniţi prea târziu; veniţi ca să mă vedeţi murind; ce lovituri! Cât sânge!

Şi leşină.

Ali şi stăpânul său îl luară pe rănit şi îl transportară într-o cameră.

Aci Monte-Cristo făcu semn lui Ali să-l dezbrace şi examină rănile grozave pe care le primise.

— Doamne, spuse el, răzbunarea ta se lasă uneori aşteptată; cred că atunci când ea coboară din cer e cu atât mai deplină.

Ali îşi privi stăpânul ca pentru a întreba ce este de făcut.

— Du-te la domnul procuror regal Villefort, care locuieşte în foburgul Saint-Honoré şi adu-l aci. În trecere, scoală-l pe portar şi spune-i să cheme un medic.

Ali se supuse şi-l lăsă pe falsul abate singur cu Caderousse, care era tot leşinat. Când nenorocitul redeschise ochii, contele, stând la câţiva paşi de el, îl privea cu o expresie sumbră de milă, iar buzele, care i se mişcau, murmurau parcă o rugăciune.

— Un chirurg, domnule abate, un chirurg! Spuse Caderousse.

— S-a dus după unul, răspunse abatele.

— Ştiu că e degeaba în ce priveşte viaţa, dar poate că o să-mi dea puteri, căci vreau să am timp să fac o declaraţie.

— Cu privire la ce?

— Cu privire la asasinul meu.

— Vasăzică, îl cunoşti?

— Ba bine că nu: e Benedetto.

— Tânărul corsican?

— Chiar el.

— Tovarăşul dumitale?

— Da. După ce mi-a dat planul casei contelui, nădăjduind desigur c-o să-l ucid şi că el o să devină astfel moştenitorul lui, sau c-o să mă ucidă şi că va scăpa astfel de mine, m-a aşteptat în stradă şi m-a asasinat.

— În timp ce am trimis la medic, am trimis şi la procurorul regal.

— Poate că o să vină prea târziu, prea târziu, spuse Caderousse; simt că tot sângele se scurge din mine.

— Aşteaptă, glăsui Monte-Cristo.

Ieşi şi se întoarse după cinci minute cu un flacon.

Ochii muribundului, destul de sticloşi, nu se abătuseră în lipsa lui de la uşa prin care ghicea instinctiv c-o să vină un ajutor.

— Grăbiţi-vă, domnule abate, grăbiţi-vă, spuse el; simt că iarăşi leşin.

Monte-Cristo se apropie şi turnă pe buzele vinete ale rănitului trei sau patru picături din licoarea flaconului.

Caderousse scoase un suspin.

— O, spuse el, îmi turnaţi viaţă; mai daţi-mi! Mai daţi-mi!

— Două picături, mai mult te-ar ucide, răspunse abatele.

— O, de-ar veni cineva să-l pot denunţa pe ticălos!

— Vrei să scriu eu depoziţia dumitale? Dumneata ai s-o iscăleşti.

— Da… Da… Spuse Caderousse, ai cărui ochi scânteiau la gândul răzbunării postume.

Monte-Cristo scrise:

„Mor asasinat de corsicanul Benedetto, tovarăşul meu de lanţ la Toulon sub nr.59”.

— Grăbiţi-vă! Spuse Caderousse; n-o să mai pot iscăli.

Monte-Cristo îi întinse pana lui Caderousse, care îşi adună puterile, iscăli şi recăzu pe pat, spunând:

— Să povestiţi dumneavoastră restul, domnule abate; să spuneţi că şi-a dat numele de Andrea Cavalcanti, că locuieşte la Hôtel des Princes, că… O, Doamne, Doamne, mor!

Şi Caderousse leşina pentru a doua oară.

Abatele îi dădu să respire mirosul din flacon; rănitul redeschise ochii.

Dorinţa de răzbunare nu-l părăsise în timpul leşinului.

— O să spuneţi toate astea, nu-i aşa, domnule abate?

— Da, toate astea şi chiar altele.

— Ce o să spuneţi?

— Că el ţi-a dat, fără îndoială, planul casei în speranţa că domnul conte te va ucide. Am să spun că l-a înştiinţat pe conte printr-un bilet; am să spun că, întrucât contele lipsea, am primit eu biletul şi te-am aşteptat.

— Şi o să fie ghilotinat, nu-i aşa? Întrebă Caderousse. Îmi făgăduiţi c-o să fie ghilotinat? Mor cu nădejdea asta; ea o să mă ajute să mor.

— Am să spun, continuă contele, că a venit în urma dumitale, că te-a pândit tot timpul: că, atunci când te-a văzut ieşind, a alergat la colţul zidului şi s-a ascuns.

— Aţi văzut dumneavoastră toate acestea?

— Adu-ţi aminte vorbele mele: „Dacă te întorci la tine teafăr, îmi voi închipui că Dumnezeu te-a iertat, şi-am să te iert şi eu”.

— Şi nu mi-aţi dat de veste? Exclamă Caderousse încercând să se salte în cot; ştiaţi că o să fiu ucis ieşind de aici şi nu mi-aţi dat de veste?

— Nu, căci în mâna lui Benedetto eu vedeam dreptatea lui Dumnezeu şi mi s-ar fi părut că săvârşesc un sacrilegiu împotrivindu-mă scopurilor Providenţei.

— Nu-mi mai vorbiţi de dreptatea lui Dumnezeu, domnule abate: dacă ar fi o dreptate a lui Dumnezeu, ştiţi mai bine decât oricine că sunt oameni care ar trebui pedepsiţi şi nu sunt.

— Răbdare! Glăsui abatele cu un ton care îl înfioră pe muribund; răbdare.

Caderousse îl privi uimit.

— Şi apoi, spuse abatele, Dumnezeu e plin de îndurare cu toţi, aşa cum a fost cu tine: e părinte înainte de a fi judecător.

— O, dumneavoastră credeţi în Dumnezeu? Întrebă Caderousse.

— Dacă aveam nenorocirea să nu fi crezut până în prezent, spuse Monte-Cristo, aş crede văzându-te pe tine.

Caderousse îşi înălţă pumnii încleştaţi.

— Ascultă, spuse abatele întinzând mâna asupra rănitului ca pentru a-i porunci credinţă, iată ce a făcut pentru tine Dumnezeul acesta pe care nu vrei să-l recunoşti în ultimul moment: ţi-a dat sănătate, putere, o muncă sigură, prieteni chiar, în sfârşit viaţa aşa cum ea trebuie să se înfăţişeze omului pentru a fi plăcută, cu liniştea conştiinţei şi cu satisfacţia dorinţelor naturale; în loc să foloseşti darurile acestea ale Domnului, aşa de rar hărăzite de el în plinătatea lor, uite ce ai făcut: te-ai dedat trândăviei, beţiei, iar la beţie ai trădat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi.

— Ajutor, strigă Caderousse; n-am nevoie de un preot, ci de un medic; poate că nu sunt rănit de moarte, poate că n-o să mor încă, poate c-o să fiu salvat.

— Eşti aşa de grav rănit încât, fără cele trei picături pe care ţi le-am dat adineauri, ai fi fost mort acum. Ascultă!

— O, ce preot ciudat sunteţi dumneavoastră, care îi scoateţi pe muribunzi din fire, în loc să-i mângâiaţi! Murmură Caderousse.

— Ascultă, continuă abalele; când l-ai trădat pe prietenul tău, Dumnezeu n-a început să te lovească, ci să-ţi atragă luarea-aminte; ai căzut în mizerie şi ai îndurat foamea; ţi-ai trăit jumătate din viaţă pizmuind în loc să cucereşti şi te gândeai de pe atunci la crimă, acordându-ţi scuza necesităţii, când Dumnezeu a făcut pentru tine o minune, când prin mâna mea Dumnezeu a trimis în cuibul mizeriei tale o avere strălucitoare pentru tine, nenorocitule, care n-avuseseşi niciodată ceva. Dar averea aceasta neaşteptată, nesperată, extraordinară nu-ţi mai ajunge din momentul când o ai; vrei s-o dublezi; prin ce mijloc? Printr-o crimă. O dublezi şi atunci Dumnezeu ţi-o smulge, ducându-te în faţa justiţiei omeneşti.

— Nu eu am vrut să-l ucid pe evreu, ci Carconta, spuse Caderousse.

— Da, glăsui Monte-Cristo; de aceea Dumnezeu, totdeauna milos, a îngăduit ca judecătorii tăi să fie mişcaţi de cuvintele tale şi să-ţi lase viaţa.

— Eh, ca să mă trimită la ocnă pe viaţă: frumoasă îndurare!

— Ticălosule, când ţi-a fost dată, o socoteai ca o îndurare pentru inima ta laşă, care tremura în faţa morţii şi care a tresăltat de bucurie la vestea unei ruşini pe viaţă, căci ţi-ai spus ca toţi ocnaşii: Ocna are o poartă, dar mormântul nu are. Şi aveai dreptate, căci poarta ocnei s-a deschis pentru tine într-un chip neaşteptat: un englez vizitează Toulonul; îşi pro-pusese să smulgă din ticăloşie doi oameni: alegerea lui cade asupra ta şi asupra tovarăşului tău; un al doilea noroc coboară pentru tine din cer, recapeţi în acelaşi timp averea şi liniştea, poţi să reîncepi a trăi viaţa tuturor oamenilor, tu care fuseseşi osândit s-o trăieşti pe-a ocnaşilor; atunci, ticălosule, te-ai apucat să-l pui la încercare pe Dumnezeu pentru a treia oară. N-am de ajuns, ţi-ai spus tu, când aveai mai mult decât posedaseşi vreodată şi săvârşeşti a treia crimă, fără motiv, fără scuză. Dumnezeu a obosit. Dumnezeu te-a pedepsit.

Caderousse slăbea văzând cu ochii.

— Daţi-mi să beau, spuse el; mi-e sete… Mă arde!

Monte-Cristo îi dădu un pahar cu apă.

— Mârşavul de Benedetto va scăpa de toate acestea, spuse Caderousse înapoind paharul.

— Caderousse, te asigur că nu va scăpa nimeni… Benedetto va fi pedepsit.

— Atunci veţi fi pedepsit şi dumneavoastră, glăsui Caderousse; că nu v-aţi făcut datoria de preot… Trebuia să-l împiedicaţi pe Benedetto să mă ucidă.

— Eu să-l împiedic pe Benedetto să te ucidă în momentul când tu izbiseşi cu cuţitul pavăza care îmi acoperea pieptul? Spuse contele cu un zâmbet care îl îngheţă pe muribund. Da, poate că, dacă te-aş fi văzut umil şi pocăit, l-aş fi împiedicat pe Benedetto să te ucidă; te-am văzut însă trufaş şi sângeros şi am lăsat să se îndeplinească voia lui Dumnezeu.

— Nu cred în Dumnezeu! Urmă Caderousse; nu crezi nici tu… Minţi… Minţi!

— Taci, spuse abatele, că faci să ţâşnească din trupul tău ultimele picături de sânge… Nu crezi în Dumnezeu; şi mori lovit de Dumnezeu… Nu crezi în Dumnezeu şi Dumnezeu care nu cere totuşi decât o rugăciune, decât un cuvânt, o lacrimă ca să te ierte… Dumnezeu care putea să îndrume pumnalul asasinului în aşa fel încât să mori pe dată… Dumnezeu ţi-a dăruit un sfert de ceas pentru a te pocăi… Reintră în tine, nenorocitule şi pocăieşte-te.

— Nu, spuse Caderousse, nu mă pocăiesc; nu există Dumnezeu, nu există Providenţă, nu există decât întâmplarea.

— Există o Providenţă, există un Dumnezeu, spuse Monte-Cristo şi dovada e că zaci aici, deznădăjduit, tăgăduindu-l pe Dumnezeu, iar eu stau în picioare în faţa ta, bogat, fericit, sănătos, împreunând mâinile dinaintea acestui Dumnezeu în care tu încerci să nu crezi şi în care cu toate acestea crezi din adâncul inimii.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? Întrebă Caderousse aţintindu-şi ochii muribunzi asupra contelui.

— Priveşte-mă bine, spuse Monte-Cristo luând lumânarea şi apropiind-o de figura sa.

— Da, abatele… Abatele Busoni…

Monte-Cristo îşi ridică peruca şi dădu drumul părului frumos, negru, care îi încadra aşa de armonios chipul palid.

— O, dacă n-ar fi părul acesta negru, spuse înfricoşat Caderousse, aş spune că sunteţi englezul, aş spune că sunteţi lordul Wilmore.

— Nu sunt nici abatele Busoni, nici lordul Wilmore, glăsui Monte-Cristo; priveşte mai bine, mai departe, în primele tale amintiri.

În cuvintele contelui era o vibraţie magnetică ce însufleţi pentru ultima oară simţurile istovite ale ticălosului.

— Da, spuse el, îmi pare că v-am văzut, că v-am cunoscut altădată.

— Da, Caderousse; da, m-ai văzut; da, m-ai cunoscut.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? Şi de ce, dacă m-aţi văzut, dacă m-aţi cunoscut, de ce mă lăsaţi să mor?

— Pentru că nimic nu te poate salva, Caderousse; pentru că rănile tale sunt mortale. Dacă puteai să fii salvat, aş fi văzut întrasta o ultimă îndurare a Domnului şi aş fi încercat – îţi jur pe mormântul părintelui meu – să te redau vieţii şi pocăinţei.

— Pe mormântul părintelui tău? Spuse Caderousse însufleţit de o supremă scânteie, ridicându-se să-l vadă mai de aproape pe omul care îi făcuse jurământul acesta sacru pentru toţi oamenii. Cine eşti tu?

Contele urmărise întruna progresul agoniei. Înţelese că elanul acesta de viaţă era ultimul; se apropie de muribund şi, învăluindu-l într-o privire calmă şi totodată tristă:

— Eu sunt…, îi spuse el la ureche; eu sunt…

Şi buzele lui abia deschise lăsară să treacă un cuvânt rostit aşa de încet încât nici contelui nu i se păru că îl aude.

Caderousse, care se ridicase în genunchi, întinse braţele, făcu o sforţare pentru a se da înapoi, apoi, împreunându-şi mâinile şi înălţându-le cu o sforţare supremă:

— Doamne, Doamne, iartă-mă că te-am tăgăduit! Spuse el; exişti într-adevăr, eşti părintele oamenilor în cer şi judecătorul oamenilor pe pământ. Doamne, Stăpâne, multă vreme n-am vrut să te cunosc! Doamne, Dumnezeule, iartă-mă, primeşte-mă la tine!

Şi, închizând ochii, Caderousse căzu pe spate cu un ultim strigăt şi un ultim suspin.

Sângele se opri îndată pe marginea rănilor sale mari.

Murise.

— Unul! Spuse misterios contele cu ochii fixaţi asupra cadavrului desfigurat de moartea oribilă.

Peste zece minute medicul şi procurorul regal sosiră, aduşi unul de portar, altul de Ali şi fură primiţi de abatele Busoni care se ruga lângă mort.