Capitolul XII Judecata

La opt dimineaţa, Albert căzu la Beauchamp ca un trăsnet. Deoarece valetul era prevenit, îl introduse pe Morcerf în camera stăpânului care intrase în baie.

— Ei, ce e? Îl întrebă Albert.

— Bietul meu prieten, răspunse Beauchamp, te aşteptam.

— Iată-mă. Nu-ţi voi spune, Beauchamp, cât de loial şi de bun te cred ca să-mi închipui că ai pomenit despre chestiunea aceea cuiva; nu, dragul meu. De altminteri, mesajul pe care mi l-ai trimis e pentru mine chezăşia afecţiunii dumitale. Aşadar, să nu pierdem timpul cu introduceri: ai vreo idee din partea cui vine lovitura?

— Îţi voi spune în două cuvinte, numaidecât.

— Da, dar mai înainte, dragul meu, povesteşte-mi în toate amănuntele istoria netrebnicei trădări.

Şi Beauchamp istorisi tânărului, zdrobit de ruşine şi de durere, faptele pe care le vom repeta în toată simplitatea lor.

În dimineaţa de alaltăieri articolul apăruse într-alt ziar decât Imparţialul şi – ceea ce dădea mai multă gravitate afacerii – într-un ziar despre care se spunea că aparţine guvernului. Beauchamp dejuna, când nota i-a sărit în ochi; a trimis îndată după o cabrioletă şi, fără să termine prânzul, a alergat la ziar. Deşi profesând sentimente politice cu totul opuse acelora ale conducătorului gazetei acuzatoare, Beauchamp era – aşa cum se întâmplă câteodată, ba chiar deseori – prieten intim cu el.

Când ajunse la el, directorul ţinea în mână ziarul său şi părea cufundat într-un articol cu privire la trestia de zahăr.

— Dragul meu, spuse Beauchamp, deoarece tocmai eşti cu gazeta în mână, n-am nevoie să-ţi spun ce mă aduce.

— Nu cumva eşti partizanul trestiei de zahăr? Întrebă conducătorul ziarului guvernamental.

— Nu, răspunse Beauchamp, sunt absolut străin de chestie; de aceea vin pentru altceva.

— Pentru ce vii?

— Pentru articolul Morcerf.

— Aha: nu-i aşa că chestia e curioasă?

— Aşa de curioasă încât rişti un proces foarte neplăcut de calomnie.

— Câtuşi de puţin; o dată cu nota am primit toate piesele doveditoare şi suntem perfect convinşi că domnul de Morcerf va fi cuminte; de altminteri, facem un serviciu ţării denunţându-i pe ticăloşii nevrednici de onoarea ce li s-a acordat.

Beauchamp rămase uluit.

— Dar cine v-a informai aşa de bine? Întrebă el; căci ziarul meu, care dăduse alarma, a fost silit să se abţină, din lipsă de dovezi şi totuşi noi suntem mai interesaţi decât voi să-l demascăm pe domnul de Morcerf, deoarece e pair de Franţa, iar noi facem opoziţie.

— O, Doamne, foarte simplu; nu am alergat după scandal, a venit scandalul la noi. A sosit ieri un om din Ianina, aducând formidabilul dosar şi, deoarece şovăiam să dăm curs acuzării, ne-a anunţat că, în caz de refuz, articolul va apare într-alt ziar. Beauchamp, dumneata ştii ce înseamnă o ştire importantă; n-am vrut s-o pierdem. Acum lovitura a pornit; e grozavă şi va răsuna până la capătul Europei.

Beauchamp înţelese că nu-i mai rămânea de făcut decât să-şi plece capul şi ieşi deznădăjduit pentru a trimite un curier la Morcerf.

Ceea ce însă el n-a putut să-i scrie lui Albert, căci lucrurile pe care le vom povesti se întâmplaseră după plecarea curierului, e că, în ziua aceea, în Camera Pairilor s-a manifestat, în grupurile de obicei aşa de calme ale înaltei adunări, o mare agitaţie. Fiecare sosise înainte de vreme şi discuta sinistrul eveniment care va reţine atenţia publică, fixând-o asupra unuia dintre cei mai cunoscuţi membri ai ilustrului corp.

Unii citeau cu glas încet articolul, alţii făceau comentarii şi schimbau amintiri care precizau şi mai bine faptele. Contele de Morcerf nu era iubit de colegi. Ca toţi parveniţii fusese nevoit, pentru a se menţine în rang, să profeseze un exces de trufie. Marile aristocraţii râdeau de el; talentele îl repudiau; gloriile pure îl dispreţuiau instinctiv. Contele ajunsese în situaţia neplăcută a victimei ispăşitoare. Arătat de degetul Domnului pentru sacrificiu, fiecare se pregătea să-l huiduiască.

Numai contele de Morcerf nu ştia nimic. Nu primea ziarul unde se găsea ştirea defăimătoare şi îşi petrecuse dimineaţa scriind scrisori şi încercând un cal.

Veni deci la ora obişnuită, cu capul sus, cu ochii semeţi, cu mersul sfidător, coborî din trăsură, străbătu coridoarele şi intră în sală fără să remarce ezitările uşierilor şi jumătăţile de salut ale colegilor.

Când Morcerf a intrat, şedinţa era deschisă de mai bine de o jumătate de oră.

Neştiutor, precum am spus, de tot ce se întâmplase, contele nu arăta nimic schimbat în aerul şi în mersul său, acestea părură tuturora mai trufaşe decât de obicei, iar prezenţa lui în această împrejurare făcu o impresie aşa de agresivă adunării, orgolioasă de onoarea ei, încât toţi văzură o necuviinţă, mai mult, o sfidare, câţiva o insultă.

Era vădit că întreaga Cameră ardea de nerăbdare să aducă în discuţie cazul.

Gazeta acuzatoare se afla în mâinile tuturora; ca de obicei însă, fiecare ezita să-şi asume răspunderea atacului. În sfârşit, unul dintre onorabilii nobili, duşman făţiş al contelui de Morcerf, urcă la tribună cu o solemnitate care anunţa că momentul aşteptat sosise.

Se aşternu o tăcere înspăimântătoare; numai Morcerf nu ştia cauza atenţiei profunde ce se acorda, de data aceasta, unui orator care nu era ascultat cu atâta bunăvoinţă.

Contele trecu liniştit peste introducerea prin care oratorul anunţa că va vorbi despre un lucru aşa de grav, aşa de vital pentru Cameră, încât reclamă atenţia colegilor.

De la primele cuvinte despre Ianina şi colonelul Fernand, contele de Morcerf se îngălbeni aşa de groaznic încât un fior străbătu întreaga adunare ale cărei priviri se îndreptau spre el.

Rănile morale au particularitatea că se ascund, dar nu se închid; totdeauna dureroase, totdeauna gata să sângereze când le atingi, ele rămân vii şi deschise în inimă.

După citirea articolului, în mijlocul aceleiaşi linişti tulburată de o rumoare ce încetă îndată când oratorul păru dispus să ia din nou cuvântul, acuzatorul înfăţişă scrupulul său şi preciză cât de anevoioasă îi era sarcina; pretindea că apără, provocând o discuţie cu privire la chestiuni personale, arzătoare întotdeauna, onoarea domnului de Morcerf şi a întregii Ca-mere. În sfârşit, încheie cerând ordonarea unei anchete, cât mai repede, pentru a nărui calomnia mai înainte ca ea să aibă timp să se întindă şi pentru a-l repune pe domnul de Morcerf, răzbunându-l, în situaţia pe care opinia publică i-o crease de multă vreme.

Morcerf era aşa de copleşit, aşa de tremurând în faţa imensei şi neaşteptatei catastrofe, încât abia putu să îngâne câteva cuvinte, privindu-şi cu ochi buimaci confraţii. Timiditatea aceasta care, de altminteri, putea să ţină tot aşa de bine de uimirea nevinovatului ca şi de ruşinea culpabilului, îi aduse câteva simpatii. Oamenii cu adevărat generoşi sunt totdeauna gata să devină compătimitori atunci când nenorocirea duşmanului depăşeşte limitele urii lor.

Prezidentul puse ancheta la vot; se votă pentru ea.

Contele fu întrebat cât timp îi trebuie pentru a-şi pregăti apărarea.

Lui Morcerf îi revenise curajul din momentul când simţi că a supravieţuit groaznicei lovituri.

— Domnilor pairi, răspunse el, nu cu timpul se respinge un atac de natura aceluia pe care îl îndreaptă, în momentul acesta, în contra mea, vrăjmaşi necunoscuţi, rămaşi în umbra obscurităţii lor; ci pe dată, printr-o lovitură de trăsnet se impune să răspund fulgerului care m-a orbit o clipă; de ce nu-mi este dat ca, în locul unei atari apărări, să-mi vărs sângele pentru a dovedi colegilor mei că sunt vrednic de ei?

Cuvintele făcură o impresie favorabilă pentru acuzat.

— Cer deci, spuse el, ca ancheta să aibă loc cât mai curând posibil şi voi furniza Camerei toate piesele necesare.

— Ce zi fixaţi? Întrebă prezidentul.

— Mă pun chiar de astăzi la dispoziţia Camerei, răspunse contele.

Prezidentul mişcă clopoţelul.

— Camera este de acord ca ancheta să aibă loc chiar astăzi? Întrebă el.

— Da! Răspunse unanim adunarea.

Se numi o comisie de doisprezece membri pentru examinarea pieselor furnizate de Morcerf. Ora primei şedinţe fu fixată pentru orele opt seara, în birourile Camerei. Oricât de multe şedinţe vor trebui să se ţină, ele vor avea loc la aceeaşi oră şi în acelaşi loc.

După luarea acestei hotărâri, Morcerf ceru permisiunea de a se retrage; avea de cercetat piesele adunate de multă vreme de el, pentru a face faţă furtunii. Caracteru-i viclean şi neînduplecat o prevăzuse.

Beauchamp istorisi tânărului toate lucrurile pe care le-am spus şi noi: atât numai că istorisirea lui a avut, în comparaţie cu a noastră, avantajul însufleţirii lucrurilor vii asupra răcelii lucrurilor moarte.

Albert îl ascultă, înfiorat de speranţă, de mânie, de ruşine; căci, prin destăinuirea lui Beauchamp, ştia că părintele său e vinovat şi se întreba cum va izbuti – vinovat fiind – să-şi dovedească inocenţa.

Când ajunse în punctul unde ne aflăm noi, Beauchamp se opri.

— Pe urmă? Întrebă Albert.

— Pe urmă? Repetă Beauchamp.

— Da.

— Dragul meu, cuvintele acestea mă pun într-o situaţie oribilă. Vrei să ştii urmarea?

— Trebuie s-o ştiu cu orice preţ, prietene şi prefer s-o cunosc din gura dumitale decât dintr-a altuia.

— Ei bine, înarmează-te cu curaj, Albert! Reluă Beauchamp; niciodată n-ai avut mai multă nevoie de el.

Albert îşi trecu o mână pe frunte pentru a se încredinţa de propria-i tărie, aşa cum un om care se pregăteşte să-şi apere viaţa, încearcă platoşa şi îndoaie lama sabiei.

Se simţi tare, căci confunda febra cu energia.

— Spune! Glăsui el.

— Veni seara, continuă Beauchamp. Tot Parisul era în aşteptarea evenimentului. Mulţi susţineau că era de ajuns ca părintele dumitale să se arate, pentru a nărui acuzarea; mulţi, de asemeni, spuneau că nu se va prezenta; unii asigurau că l-au văzut plecând la Bruxelles, iar câţiva merseră la poliţie să întrebe dacă este adevărat, precum se spunea, că şi-a scos paşapoartele.

Îţi voi mărturisi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, continuă Beauchamp, să obţin de la unul din membrii comisiunii, un tânăr pair, prieten al meu, favoarea de a fi introdus într-o tribună. La orele şapte el veni să mă ia şi, mai înainte ca vreo altă persoană să fi sosit, mă recomandă unui uşier, iar acestea mă zăvorî într-un fel de lojă. Eram mascat de o coloană şi pierdut într-un întuneric complet; puteam nădăjdui că am să văd şi am să aud, de la un capăt la altul, cumplita scenă care urma să se desfăşoare.

La orele opt fix toată lumea sosise.

Domnul de Morcerf intră la ultima bătaie a orologiului. Ţinea în mână câteva hârtii şi părea calm; împotriva obiceiului său, mersul îi era firesc, atitudinea controlată şi severă; şi, conform deprinderii foştilor militari, haina îi era încheiată de sus până jos.

Prezenţa sa produse cel mai bun efect: comisia nu era câtuşi de puţin răuvoitoare, iar câţiva membri veniră la conte şi-i dădură mâna.

Albert simţi că inima i se frângea auzind toate aceste amănunte şi totuşi, în durerea sa, se strecura un simţământ de recunoştinţă. Ar fi vrut să-i poată îmbrăţişa pe oamenii care arătaseră părintelui său semnul acesta de stimă, într-o împrejurare aşa de grea.

În momentul acesta intră un uşier şi înmână preşedintelui o scrisoare.

„Aveţi cuvântul, domnule de Morcerf”, spuse preşedintele, dezlipind scrisoarea.

Contele îşi începu apologia şi îţi afirm, Albert – continuă Beauchamp – că a fost de o elocvenţă şi de o abilitate extraordinară. Produse piese care dovedeau că vizirul din Ianina îl cinstise până în ultimul ceas cu toată încrederea sa, deoarece îi dăduse misiunea unor tratative pe viaţă şi pe moarte cu împăratul. Arătă inelul, semn de comandă şi cu care Ali-Paşa îşi pecetluia de obicei scrisorile, inel pe care acesta i-l dăduse pentru ca, la întoarcere, indiferent dacă era zi sau noapte şi dacă s-ar fi găsit în harem, să poată răzbi până la el. Din nefericire, spuse domnul de Morcerf, tratativele eşuară, iar când a venit să-şi apere binefăcătorul, acesta era mort. Dar, glăsui contele, Ali-Paşa îi arătă atât de multă încredere încât, murind, îi încredinţase metresa favorită şi fiica.

Albert tresări căci, pe măsură ce Beauchamp vorbea, întreaga poveste a Haydéei revenea în cugetul tânărului şi îşi reamintea ce spusese frumoasa grecoaică despre mesaj, despre inel şi despre chipul cum a fost vândută şi dusă în sclavie.

— Şi ce efect a produs discursul contelui? Întrebă cu încordare Albert.

— Mărturisesc că m-a mişcat şi că, o dată cu mine, a mişcat întreaga comisiune, spuse Beauchamp.

Între timp preşedintele îşi zvârli cu neglijenţă ochii asupra scrisorii ce i se adusese; dar, de la primele rânduri, atenţia sa se trezi; o citi, o reciti şi, fixându-şi ochii asupra domnului de Morcerf, spuse:

— Domnule conte, ne-aţi spus că vizirul din Ianina v-a încredinţat pe femeia şi pe fiica lui?

— Da, domnule, răspunse Morcerf, dar şi aci ca şi în celelalte împrejurări nenorocirea mă urmărea. Când m-am înapoiat, Vasiliki şi fiica ei, Haydée, dispăruseră.

— Le cunoşteaţi?

— Intimitatea mea cu paşa şi încrederea supremă pe care o avea în fidelitatea mea, îmi îngăduiseră să le văd de mai bine de douăzeci de ori.

— Aveţi vreo idee despre ce au devenit?

— Da, domnule. Am auzit că sucombaseră din cauza mâhnirii şi poate a mizeriei. Nu eram bogat, viaţa mea trecea prin mari primejdii, astfel că, spre marele meu regret, n-am putut să le caut.

Preşedintele îşi încruntă în mod imperceptibil sprâncenele.

— Domnilor, spuse el, aţi auzit şi aţi urmărit pe domnul conte de Morcerf în explicaţiile sale. Domnule conte, puteţi să ne furnizaţi vreun martor în sprijinul relatării dumneavoastră?

— O, nu, domnule! Răspunse contele; toţi cei care îl înconjurau pe vizir şi care m-au cunoscut la curtea lui, sunt sau morţi, sau împrăştiaţi; singur eu, dintre compatrioţii mei – cel puţin aşa cred – am supravieţuit groaznicului război; nu am decât scrisori de la Ali-Tebelin şi le-am pus sub ochii dumneavoastră; nu am decât inelul, garanţia voinţei sale şi vi-l arăt; am în sfârşit, dovada cea mai convingătoare, pe care o pot furniza, adică după un atac anonim: absenţa oricărei mărturii împotriva cuvântului meu de om cinstit şi neprihănirea întregii mele vieţi militare.

Un murmur de aprobare se auzi în rândurile adunării; în momentul acela, Albert, dacă nu survenea nici un incident, cauza părintelui dumitale era câştigată.

Nu mai rămânea decât să se meargă la vot, când preşedintele luă cuvântul.

— Domnilor – spuse el – şi dumneavoastră, domnule conte, nu vă veţi supăra, îmi închipui, dacă veţi auzi un martor foarte important, după câte asigură şi care s-a înfăţişat singur: nu ne îndoim, după cele ce ne-a spus contele, că martorul acesta va putea dovedi perfecta nevinovăţie a colegului nostru. Iată scrisoarea pe care am primit-o în această privinţă; doriţi să vă fie citită, sau hotărâţi să trecem peste ea şi să nu ne oprim la acest incident?

Domnul de Morcerf păli şi-şi crispă mâinile pe hârtiile pe care le ţinea şi care foşniră între degetele sale.

Răspunsul comisiunii fu pentru lectură: contele stătea pe gânduri, neavând de formulat nici o părere.

Preşedintele citi, în consecinţă, următoarea scrisoare:

„Domnule preşedinte, Pot să furnizez comisiunii de anchetă, însărcinată să examineze conduita domnului locotenent general conte de Morcerf, în Epir şi în Macedonia, informaţiile cele mai pozitive”.

Preşedintele făcu o scurtă pauză.

Contele de Morcerf se îngălbeni, preşedintele îi cercetă pe auditori cu privirea.

— Continuaţi! Strigară din toate părţile.

Preşedintele reluă:

„Eram la faţa locului, când Ali Paşa a murit; am asistat la ultimele lui clipe; ştiu ce au devenit Vasiliki şi Haydée; stau la dispoziţia comisiunii, ba chiar cer onoarea de a fi ascultată; voi fi în vestibulul Camerei în momentul când vi se va înmâna biletul acesta”.

— Şi cine e martorul sau, mai bine zis, duşmanul acesta? Întrebă contele cu un glas în care se remarca lesne o profundă alterare.

— Vom afla, domnule, răspunse preşedintele. Comisiunea e de părere să asculte acest martor?

— Da, da! Spuseră în acelaşi timp toate glasurile.

Uşierul fu chemat.

— Uşier, întrebă preşedintele, aşteaptă cineva în vestibul?

— Da, domnule preşedinte.

— Cine e?

— O femeie însoţită de un servitor.

Toţi se priviră.

— Să intre femeia, glăsui preşedintele.

Uşierul reapăru peste cinci minute; toţi ochii erau fixaţi asupra uşii şi eu însumi, spuse Beauchamp, împărtăşeam aşteptarea şi încordarea tuturora.

În urma uşierului venea o femeie învăluită într-un voal mare care o ascundea cu totul. Se ghicea, după formele trădate de voal şi după parfumurile care se desprindeau, prezenţa unei femei tinere şi elegante, însă atâta tot.

Preşedintele o rugă pe necunoscută să-şi dea voalul la o parte şi se putu vedea atunci că femeia era îmbrăcată greceşte; în afară de asta era de o frumuseţe supremă.

— Aha, spuse Morcerf, era ea!

— Cum, ea?

— Da, Haydée.

— Cine ţi-a spus?

— Bănuiesc. Dar urmează, Beauchamp, te rog; vezi că sunt calm şi tare. Şi, cu toate acestea, ne apropiem desigur de deznodământ.

— Domnul de Morcerf, continuă Beauchamp, o privea pe femeie cu uimire şi spaimă. Pentru el viaţa sau moartea aveau să iasă din gura aceea încântătoare. Pentru toţi ceilalţi aventura era aşa de ciudată şi de plină de curiozitate, încât salvarea sau pierzania domnului de Morcerf nu mai intrau decât ca un element secundar.

Preşedintele oferi cu mâna un scaun tinerei femei; ea însă făcu un semn din cap că va sta în picioare. Contele recăzuse în jilţ şi era vădit că picioarele refuzau să-l mai ţină.

— Doamnă, spuse preşedintele, aţi scris comisiunii pentru a-i da informaţii asupra afacerii din Ianina, ba aţi declarat că aţi fost martora oculară a evenimentelor.

— Am fost într-adevăr, răspunse necunoscuta cu glas plin de o tristeţe fermecătoare, vibrând de acea sonoritate particulară glasurilor orientale.

— Cu toate acestea, reluă preşedintele, îngăduiţi-mi să vă spun că eraţi foarte tânără pe atunci.

— Aveam patru ani; deoarece însă evenimentele prezentau pentru mine o însemnătate supremă, nici un amănunt nu a ieşit din mintea mea, nici o particularitate n-a scăpat memoriei mele.

— Dar ce însemnătate aveau pentru dumneavoastră evenimentele acestea şi cine sunteţi pentru ca marea catastrofă să fi produs asupra dumneavoastră o impresie aşa de profundă?

— Era vorba de viaţa sau de moartea părintelui meu, răspunse fata; mă numesc Haydée, fiica lui Ali-Tebelin, paşa din Ianina şi a lui Vasiliki, soţia lui adorată.

Îmbujorarea, modestă şi mândră totodată, care împurpura obrajii tinerei femei, focul din privirea ei şi măreţia destăinuirii produseră asupra adunării o impresie de negrăit.

Contele n-ar fi fost mai zdrobit dacă trăsnetul, căzând, ar fi deschis o prăpastie la picioarele lui.

— Doamnă, glăsui preşedintele după ce se înclină cu respect, permiteţi-mi o simplă întrebare, care nu înseamnă o îndoială, iar întrebarea aceasta va fi ultima: puteţi justifica autenticitatea afirmaţiilor dumneavoastră?

— Pot, domnule, spuse Haydée scoţând de sub voal o pungă de atlas parfumat, căci iată actul meu de naştere întocmit de părintele meu şi semnat de ofiţerii lui principali; o dată cu actul de naştere, iată actul meu de botez, deoarece părintele meu consimţise să fiu crescută în religia mamei, act pe care marele primat din Macedonia şi Epir l-a învestit cu sigiliul său; iată în sfârşit (şi acesta e cel mai important, fără îndoială) actul prin care eu şi mama am fost vândute negustorului armean El-Kobbir de ofiţerul francez care, în infama lui târguială cu Poarta, îşi rezervase ca parte de pradă pe fiica şi pe femeia binefăcătorului său, vânzându-le pentru suma de o mie de pungi, adică aproximativ pentru patru sute de mii de franci.

O paloare verzuie năpădi obrajii contelui de Morcerf şi ochii săi se injectară de sânge la rostirea cumplitelor învinuiri pe care adunarea le primi cu o tăcere lugubră.

Tot calmă, dar mult mai ameninţătoare în calmul ei decât alta cuprinsă de mânie, Haydée întinse preşedintelui actul de vânzare redactat în limba arabă.

Deoarece se bănuise că unele piese produse au să fie redactate în arabă, în greacă, sau în turcă, interpretul Camerei fusese prevenit: îl chemară. Unul dintre nobilii pairi, căruia limba arabă învăţată în decursul sublimei campanii din Egipt îi era familiară, urmări lectura pe care traducătorul o făcu cu glas tare:

„Eu, El-Kobbir, negustor de sclave şi furnizor al Înălţimii sale, recunosc că am primit, pentru a preda sublimului împărat, de la seniorul francez conte de Monte-Cristo, un smarald preţuit la două mii de pungi ca preţ pentru o tânără sclavă, creştină, în vârstă de 11 ani, cu numele Haydée, fiică necunoscută a defunctului senior Ali-Tebelin, paşa din Ianina şi a Vasilikăi, favorita lui; care mi-a fost vândută acum şapte ani, o dată cu mama ei, moartă când a sosit la Constantinopol, de un colonel francez din serviciul vizirului Ali-Tebelin, cu numele de Fernand Mondego.

Sus-zisa vânzare mi-a fost făcută pentru Înălţimea sa, de la care aveam mandat, în schimbul sumei de o mie de pungi.

Făcut la Constantinopol, cu învoirea Înălţimii sale, în anul 1247 al Hegirei.

Semnat: El Kobbir.

Pentru ai da toată crezarea şi toată autenticitatea, prezentul act va fi învestit cu sigiliul imperial, pe care vânzătorul se obligă să-l pună”.

Lângă semnătura negustorului se vedea, într-adevăr, sigiliul sublimului împărat.

Lecturii şi vederii îi urmă o linişte cumplită; contele nu mai avea decât privirea şi privirea aceasta, aţintită aproape fără voie asupra lui Haydée, părea de foc şi sânge.

— Doamnă, întrebă preşedintele, n-am putea să-l interogăm pe contele de Monte-Cristo, care se găseşte la Paris, în apropierea dumneavoastră, după câte îmi pare?

— Domnule, răspunse Haydée, contele de Monte-Cristo, al doilea părinte al meu, e de trei zile în Normandia.

— În cazul acesta, doamnă, întrebă preşedintele, cineva v-a sfătuit să faceţi acest demers pentru care curtea vă mulţumeşte şi care, de altminteri, este foarte firesc, având în vedere naşterea şi nenorocirile dumneavoastră?

— Domnule, răspunse Haydée, demersul mi-a fost recomandat de respectul şi de durerea mea. Deşi creştină – Dumnezeu să mă ierte – m-am gândit totdeauna să-l răzbun pe ilustrul meu părinte. Când am pus piciorul în Franţa, când am aflat că trădătorul locuia la Paris, ochii şi urechile mele au rămas neîncetat deschise. Trăiesc retrasă în casa nobilului meu protector, dar trăiesc astfel pentru că mi-e dragă umbra şi tăcerea care îmi permit să trăiesc în gândul şi în reculegerea mea. Dar domnul conte de Monte-Cristo mă înconjoară cu îngrijiri părinteşti şi nimic din ce formează viaţa lui nu-mi e străin; nu accept, însă, decât zgomotul depărtat. Astfel citesc toate ziarele, aşa cum mi se trimit toate albumele, cum primesc toate melodiile; şi urmărind, fără să mă amestec într-însa, viaţa altora, am ştiut ce se petrecuse astăzi dimineaţă la Camera Pairilor şi ce urma să se petreacă astă-seară… Atunci am scris.

— Prin urmare, întrebă preşedintele, domnul conte de Monte-Cristo nu are nici un rol în intervenţia dumneavoastră?

— Nu ştie nimic despre ea, domnule, iar eu nu am decât o teamă: că o va dezaproba când are să o afle; cu toate acestea, continuă fata înălţând o privire înflăcărată, pentru mine este o zi frumoasă aceasta când găsesc, în sfârşit, prilejul de a-mi răzbuna părintele.

În tot timpul acesta contele nu rostise o vorbă; colegii îl priveau şi deplângeau, desigur, situaţia sfărâmată de suflul parfumat al unei femei; nenorocirea se zugrăvea puţin câte puţin în trăsături sinistre pe chipul lui.

— Domnule de Morcerf, glăsui preşedintele, recunoaşteţi în doamna pe fiica lui Ali-Tebelin, paşa din Ianina?

— Nu, spuse Morcerf, făcând o sforţare să se ridice şi e o urzeală a duşmanilor mei.

Haydée, care stătea cu ochii aţintiţi spre uşă, ca şi cum aştepta pe cineva, se întoarse deodată şi, văzându-l pe conte în picioare, scoase un strigăt cumplit:

— Nu mă recunoşti? Exclamă ea; ei bine, din fericire eu te recunosc. Eşti Fernand Mondego, ofiţerul francez care instruia trupele nobilului meu părinte. Tu ai predat castelele din Ianina! Tu, trimis de el la Constantinopol, să tratezi direct cu împăratul, viaţa sau moartea binefăcătorului tău, ai venit cu un firman fals care acorda graţia întreagă! Cu firmanul acesta ai obţinut inelul paşei, graţie căruia Selim, paznicul focului, urma să se supună! Tu l-ai înjunghiat pe Selim! Tu ne-ai vândut, pe mama şi pe mine negustorului El-Kobbir. Asasinule! Asasinule! Asasinule! Ai încă pe frunte sângele stăpânului tău! Priviţi!

Cuvintele fuseseră rostite cu atâta elan de adevăr încât toţi ochii se întoarseră spre fruntea contelui şi el însuşi duse mâna la frunte ca şi cum ar fi simţit, cald încă, sângele lui Ali.

— Recunoaşteţi în chip pozitiv că domnul de Morcerf e una şi aceeaşi persoană cu ofiţerul Fernand Mondego?

— Dacă îl recunosc? Exclamă Haydée. O, mamă, tu mi-ai spus: „Erai liberă, aveai un părinte pe care îl iubeai, erai sortită să fii ca o regină. Priveşte-l bine pe omul acesta, el te-a făcut sclavă, el a ridicat în vârful unei suliţi capul părintelui tău, el ne-a vândut, el ne-a predat! Priveşte-i bine mâna dreaptă, aceea cu o cicatrice mare; dacă i-ai uita chipul, îl vei recunoaşte după mâna în care au căzut, una după alta, piesele de aur ale negustorului El-Kobbir”. Dacă îl recunosc? Să spună el acum dacă nu mă recunoaşte.

Fiecare cuvânt cădea ca un cuţit asupra lui Morcerf şi reteza câte o bucată din energia lui; la ultimele cuvinte el îşi ascunse repede la piept, fără să vrea, mâna mutilată într-adevăr de-o rană şi căzu în jilţ, prăbuşit într-o deznădejde posomorâtă.

Scena învârtejise spiritele adunării, aşa cum frunzele, desprinse din trunchi, gonesc purtate de vântul puternic de la Nord.

— Domnule conte de Morcerf, spuse preşedintele, nu vă lăsaţi abătut; răspundeţi: justiţia curţii e supremă şi egală pentru toţi, ca aceea a lui Dumnezeu; nu vă va lăsa zdrobit de duşmani fără să vă dea putinţa de a-i combate. Vreţi o nouă anchetă? Vreţi să ordon ca doi membri ai Camerei să facă o călătorie la Ianina? Vorbiţi!

Morcerf nu răspunse nimic.

Atunci toţi membrii comisiei se priviră parcă înfricoşaţi. Caracterul energic şi violent al contelui era cunoscut. Numai o cumplită năucire putea să anihileze împotrivirea acestui om: se putea bănui, în sfârşit, că tăcerii care semăna cu somnul, îi va urma o trezire care va semăna trăsnetului.

— Ei bine, ce hotărâţi? Îl întrebă preşedintele.

— Nimic! Spuse contele cu glas înăbuşit, ridicându-se.

— Aşadar, fiica lui Ali-Tebelin a spus adevărul? Ea a fost, într-adevăr, martora cumplită căreia culpabilul nu îndrăzneşte niciodată să-i răspundă: nu? Aţi săvârşit într-adevăr toate faptele de care vă acuză?

Contele aruncă în juru-i o privire a cărei expresie deznădăjduită ar fi mişcat inima tigrilor, dar care nu putea să-i dezarmeze pe judecători; apoi îşi înălţă ochii spre boltă şi îi coborî îndată, ca şi cum s-ar fi temut că, prin bolta deschisă, va scânteia cel de al doilea tribunal ce se numeşte cer şi celălalt judecător care se numeşte Dumnezeu.

Atunci, cu o mişcare bruscă, îşi smulse nasturii hainei închise, care îl înăbuşea şi ieşi din sală ca năuc; o clipă paşii săi răsunară lugubru sub bolta sonoră, apoi huruitul trăsurii care îl ducea în galop zdruncină porticul edificiului florentin.

— Domnilor, întrebă preşedintele după ce liniştea se restabili, domnul conte de Morcerf e într-adevăr vinovat de felonie, trădare şi josnicie?

— Da! Răspunseră într-un glas, unanim, toţi membrii comisiei de anchetă.

Haydée stătuse până la sfârşitul şedinţei. Auzi sentinţa dată contelui, fără ca o trăsătură a figurii sale să exprime bucurie sau milă.

Atunci, acoperindu-şi din nou chipul, salută cu demnitate pe consilieri şi ieşi cu pasul acela cu care Virgiliu spunea că merg zeiţele.