Capitolul VIII Spargerea
În ziua următoare aceleia când a avut loc conversaţia povestită de noi, contele de Monte-Cristo plecase într-adevăr la Auteuil, cu Ali, cu mai mulţi servitori şi cu câţiva cai pe care vroia să-i pună la încercare.
Plecarea, la care nu se gândise în ajun şi la care nici Andrea nu se gândise, fusese determinată de sosirea lui Bertuccio care, înapoindu-se din Normandia, aducea ştiri privitoare la casă şi la corvetă. Casa era gata, iar corveta, sosită de opt zile şi ancorată într-un mic golf unde se afla cu echipajul ei de şase oameni, după ce îndeplinise toate formalităţile de rigoare, aştepta să pornească în larg.
Contele lăudă sârguinţa lui Bertuccio şi-l îndemnă să se pregătească pentru o plecare urgentă, întrucât şederea sa în Franţa nu avea să dureze mai mult de o lună.
— Acum, îi spuse el, voi avea nevoie să merg într-o noapte de la Paris la Tréport; vreo opt staţii, eşalonate astfel pe drum încât să-mi permită să fac cincizeci de leghe în zece ore.
— Excelenţa voastră manifestase mai de mult dorinţa aceasta, răspunse Bertuccio şi caii sunt gata. I-am cumpărat şi i-am cantonat eu însumi în locurile cele mai comode, adică în sate unde nimeni nu se opreşte de obicei.
— Bine, glăsui Monte-Cristo; eu rămân aci încă o zi sau două, aşa că aranjează-te în consecinţă.
În momentul când Bertuccio se pregătea să iasă pentru a da ordine în legătură cu şederea la Auteuil, Baptistin deschise uşa; aducea o scrisoare pe o tavă lăcuită.
— Ce cauţi aci? Întrebă contele văzându-l plin de praf; mi se pare că nu te-am chemat.
Fără să răspundă, Baptistin se apropie de conte şi îi prezentă scrisoarea.
— Importantă şi urgentă, glăsui el.
Contele desfăcu Scrisoarea şi citi:
„Domnul de Monte-Cristo e prevenit că, în noaptea aceasta, un om se va introduce în casa de pe Champs-Elysées pentru a sustrage nişte hârtii pe care le crede închise în scrinul din cabinetul de toaletă; domnul conte de Monte -Cristo e cunoscut ca un om destul de curajos pentru a nu recurge la intervenţia poliţiei, intervenţie ce ar putea să compromită foarte mult pe acela care îi anunţă aceasta. Fie printr o deschizătură ce v a da din camera de culcare în cabinet, fie ascunzânduse în cabinet, domnul conte va putea să-şi ia satisfacţie singur. Mulţi oameni şi precauţiuni bătătoare la ochi l ar îndepărta desigur pe răufăcător şi l-ar face pe domnul de Monte-Cristo să piardă prilejul de a cunoaşte un duşman care, întâmplător, a fost descoperit de persoana ce atrage atenţia contelui, atenţie pe care n ar avea poate ocazia s-o repete dacă, după eşuarea primei încercări, răufăcătorul ar pune altă lovitură la cale”.
În primul moment contele se gândi la o şiretenie de hoţ, capcană grosolană care îi semnala un pericol relativ pentru a-l expune unui pericol mai grav. Se pregătea deci să trimită scrisoarea unui comisar de poliţie, în ciuda sfatului şi poate chiar din cauza sfatului prietenului anonim, când deodată îi veni ideea că s-ar putea într-adevăr să fie vorba de vreun duşman personal pe care numai el l-ar putea recunoaşte şi de care s-ar putea folosi la nevoie, aşa cum făcuse Fiesco cu Maurul care a vrut să-l asasineze. Îl cunoaşteţi pe conte; n-avem deci nevoie să spunem că el era un spirit plin de cutezanţă şi vigoare, care înfrunta imposibilul cu energia ce caracterizează oamenii superiori. Prin viaţa pe care o dusese, prin hotărârea pe care o luase şi pe care o respectase de a nu da înapoi de la nimic, contele ajunsese să guste voluptăţi necunoscute în luptele pe care le întreprindea, uneori împotriva naturii, adică împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lumii – care poate să fie asemănată cu diavolul.
— Ei nu vor să-mi fure hârtiile, spuse Monte-Cristo; vor să mă ucidă: nu sunt hoţi, sunt asasini. Nu vreau ca domnul prefect al poliţiei să se amestece în chestiunile mele particulare. Sunt destul de bogat ca să scutesc de cheltuiala asta bugetul administraţiei sale.
Contele îl rechemă pe Baptistin, care ieşise din cameră după ce adusese scrisoarea.
— Întoarce-te la Paris şi adu aci pe toţi servitorii care au rămas acolo, spuse el. Am nevoie de toată lumea la Auteuil.
— Dar să nu rămână nimeni acasă, domnule conte? Întrebă Baptistin.
— Ba da, portarul.
— Domnul conte să nu uite că e departe de la ghereta portarului până la casă.
— Şi?
— Şi s-ar putea ca toată locuinţa să fie jefuită fără ca el să audă vreun zgomot.
— De cine?
— De hoţi.
— Eşti un nătărău, domnule Baptistin; chiar dacă hoţii ar jefui întreaga locuinţă, ei nu-mi vor pricinui niciodată neplăcerea pe care mi-ar pricinui-o un serviciu rău făcut.
Baptistin se înclină.
— M-ai înţeles? Glăsui contele; adu-i pe toţi tovarăşii dumitale, de la primul până la ultimul; totul să rămână însă în starea obişnuită; ai să închizi doar obloanele parterului.
— Dar cele de la primul etaj?
— Ştii că ele nu se închid niciodată. Du-te.
Contele anunţă că va mânca singur în apartamentul său şi că nu vroia să fie servit decât de Ali.
Cină cu liniştea şi cu sobrietatea de totdeauna, iar după masă, făcând semn lui Ali să-l urmeze, ieşi prin portiţă, ajunse în Bois de Boulogne ca şi cum s-ar fi plimbat, porni cu naturaleţe pe drumul Parisului şi, pe înnoptate, ajunse în faţa casei sale de pe Champs-Elysées.
Totul era întunecat; numai o luminiţă slabă ardea în ghereta portarului aflată la patruzeci de paşi de casă, aşa cum spusese şi Baptistin.
Monte-Cristo se rezemă de un arbore şi, cu ochii săi care se înşelau aşa de rar, scrută aleea dublă, îi examină pe drumeţi şi îşi afundă privirea pe străzile vecine ca să vadă dacă nu era nimeni ascuns. După zece minute se încredinţă că nu-l pândea nimeni. Alergă îndată la portiţă cu Ali, intră repede şi, prin scara de serviciu a cărei cheie o avea, se duse în camera de culcare, fără a deschide sau a clinti o singură perdea, fără ca portarul să poată bănui că, în casa pe care o credea goală, stăpânul revenise.
Când ajunse în dormitor, contele îi făcu semn lui Ali să se oprească, apoi trecu în cabinetul pe care îl examină; totul era în starea obişnuită: preţiosul scrin la locul lui şi cheia în scrin. Îl încuie de două ori, luă cheia, reveni la uşa dormitorului, smulse zăvorul şi reintră.
În vremea asta Ali punea, pe o masă, armele cerute de conte, adică o carabină scurtă şi o pereche de pistoale duble ale căror ţevi suprapuse permiteau să ocheşti cu ele tot aşa de sigur ca şi cu pistoalele de tir.
Înarmat astfel, contele putea ţine viaţa a cinci oameni în mâinile sale.
Erau orele cam vreo nouă şi jumătate; contele şi Ali mâncară în grabă o bucată de pâine şi băură un pahar cu vin de Spania; apoi Monte-Cristo lăsă jos unul din panourile mobile care îi permiteau să vadă dintr-o încăpere într-alta. Avea la îndemână pistoalele şi carabina, iar Ali, în picioare, lângă el, ţinea una din acele mici securi arabe care nu şi-au mai schimbat forma de când cu cruciadele.
Printr-o fereastră a dormitorului, paralelă cu a cabinetului, contele putea să vadă în stradă.
Trecură astfel două ceasuri; era întuneric beznă şi totuşi Ali, graţie naturii sale sălbatice, iar contele, graţie fără îndoială unei calităţi dobândite, distingeau noaptea chiar cele mai slabe legănări ale copacilor din curte.
De mult luminiţa din ghereta portarului se stinsese.
Se putea presupune că atacul, dacă într-adevăr fusese pus la cale un atac, se va produce prin scara de la parter, iar nu printr-o fereastră. Monte-Cristo era convins că răufăcătorii vroiau viaţa, nu banii lui. Ca atare ei vor da buzna în dormitor şi vor ajunge în dormitor fie pe scara secretă, fie prin fereastra cabinetului.
Îl aşeză pe Ali în dreptul uşii de la scară, iar el continuă să supravegheze cabinetul.
Sunară orele unsprezece şi trei sferturi la orologiul de la Domul Invalizilor; vântul de miazănoapte aducea, pe răbufnirile lui jilave, vibraţia lugubră a celor trei bătăi.
În momentul când ultima lovitură se stingea, contelui i se păru că aude un zgomot uşor în direcţia cabinetului; primul zgomot sau, mai bine zis, scrâşnet, fu urmat de al doilea, apoi de al treilea; la al patrulea contele era lămurit. O mână sigură şi expertă tăiase cu un diamant cele patru părţi ale unui geam.
Contele simţi că inima îi bate mai repede. Oricât de întăriţi în primejdii ar fi oamenii, oricât de preveniţi în privinţa pericolului ar fi – ei înţeleg totdeauna, după bătaia inimii şi după înfiorarea cărnii, deosebirea enormă care există între vis şi realitate, între proiect şi înfăptuire.
Cu toate acestea Monte-Cristo nu făcu decât un semn pentru a-i da de veste lui Ali; acesta, pricepând că pericolul era în direcţia cabinetului, făcu un pas apropiindu-se de stăpân.
Monte-Cristo era dornic să ştie cu ce duşmani şi cu câţi duşmani avea a face.
Fereastra la care se lucra era în faţa deschizăturii prin care contele îşi afunda privirea în cabinet. Ochii săi fixară deci fereastra: văzu o umbră desenându-se, mai întunecată, pe fondul de întuneric, apoi un ochi de geam deveni deodată opac, ca şi cum s-ar fi lipit de afară o foaie de hârtie pe el, apoi geamul trozni fără să cadă. Prin deschizătura făcută trecu un braţ căutând mânerul; în clipa următoare, fereastra se mişcă în ţâţâni şi un om intră.
Omul era singur.
— Îndrăzneţ pungaş! Murmură contele.
În momentul acela simţi că Ali îl atingea pe umăr; se întoarse: Ali arăta fereastra camerei în care se aflau şi care dădea spre stradă.
Monte-Cristo făcu trei paşi spre fereastră. Cunoştea ascuţimea simţurilor credinciosului servitor. Văzu într-adevăr pe un alt om desprinzându-se din umbra unei porţi şi – urcându-se pe o piatră – căuta să vadă ce se petrece la conte.
— Bun, spuse el, sunt doi: unul lucrează, altul pândeşte.
Îi făcu semn lui Ali să nu piardă din ochi pe omul din stradă şi reveni la acela din cabinet.
Omul care tăia geamuri intrase şi se orienta cu braţele întinse înainte.
Păru în sfârşit că îşi dă seama de situaţie; cabinetul avea două uşi; trase zăvoarele la amândouă.
Când se apropie de uşa dormitorului, Monte-Cristo îşi închipui că vrea să intre şi îşi pregăti un pistol; auzi numai zgomotul zăvoarelor lunecând în verigele de metal. O precauţie, atâta tot; neştiind că Monte-Cristo scosese belciugele, vizitatorul nocturn se putea crede acum în siguranţă.
Sigur şi liber pe mişcările sale, omul scoase atunci din buzunaru-i larg un obiect pe care contele nu-l putu distinge, puse obiectul pe o mescioară, apoi se duse de-a dreptul la scrin, pipăi broasca şi observă că, în ciuda aşteptării sale, cheia lipsea.
Dar tăietorul de geamuri era un om precaut care prevăzuse totul; contele auzi în curând zornăitul acela pe care îl produce legătura de chei informe, aduse de lăcătuşi când sunt chemaţi să deschidă o uşă şi cărora hoţii le-au dat numele de ciocârlii, fără îndoială datorită plăcerii pe care o simt auzind cântarea lor nocturnă când forţează o broască.
— Aha, murmură Monte-Cristo cu un zâmbet dezamăgit, nu e decât un hoţ!
Dar, în întuneric, omul nu putea să aleagă obiectul potrivit. Recurse la acela pe care îl pusese pe mescioară; mişcă un resort şi, îndată, o lumină palidă, însă destul de vie ca să poată vedea, îşi trimise răsfrângerea aurie pe mâinile şi pe chipul străinului.
— Ia uite, exclamă Monte-Cristo, dându-se înapoi cu o mişcare de surpriză; e…
Ali ridică securea.
— Nu mişca, îi şopti Monte-Cristo; lasă securea jos; nu mai avem nevoie de arme.
Adăugă apoi câteva cuvinte, coborând şi mai mult glasul căci, oricât de slabă fusese exclamaţia pe care uimirea i-o smulsese contelui, ea l-a făcut pe omul de alături să tresară. Contele dăduse ordin, căci Ali se depărtă în vârful picioarelor, desprinse de pe peretele alcovului un veşmânt negru şi o pălărie triunghiulară. În vremea asta Monte-Cristo îşi scotea repede redingota, vesta şi cămaşa, şi, graţie razei de lumină ce se filtra prin crăpătura panoului, puteai să recunoşti pe pieptul contelui una din acele suple şi fine tunici de oţel dintre care ultima fusese purtată, poate – în Franţa aceasta unde azi nu te mai temi de pumnale – de Ludovic al XVI-lea, care se temea de cuţit şi care a murit sub secure.
Tunica dispăru curând sub o lungă sutană, aşa cum părul contelui dispăru sub o perucă cu tonsură; pălăria triunghiulară pusă peste perucă îl schimbă complet pe conte în abate.
Nemaiauzind nimic, omul se ridicase şi, în timp ce Monte-Cristo desăvârşea metamorfoza, se dusese drept la scrinul a cărui broască începea să scrâşnească, graţie ciocârliei.
— Bun! Murmură contele, care se bizuia desigur pe vreun secret de lăcătuşerie, necunoscut poate spărgătorului de uşi, oricât de iscusit ar fi fost acesta; bun, ai de lucru câteva minute!
Şi se duse la fereastră.
Omul pe care l-a văzut urcându-se pe o piatră, coborâse şi se plimba pe stradă; ciudat însă, în loc să-l neliniştească cei care puteau să vină, fie prin avenue des Champs-Elysées, fie prin foburgul Saint-Honoré, el nu părea preocupat decât de ceea ce se petrecea la conte, iar mişcările sale urmăreau să vadă ce se întâmplă în cabinet.
Monte-Cristo se izbi deodată pe frunte, iar pe buzele-i întredeschise rătăci un râs tăcut.
Apoi, apropiindu-se de Ali:
— Rămâi aci, ascuns în întuneric, îi şopti el şi orice zgomot ai auzi, orice lucru s-ar întâmpla, nu intra şi nu te arăta decât dacă te chem pe nume.
Ali făcu semn din cap că a înţeles şi că se va supune.
Atunci Monte-Cristo scoase dintr-un dulap o lumânare aprinsă şi, în momentul când hoţul era mai ocupat decât oricând cu broasca, deschise încetişor uşa, având grijă ca lumina să se proiecteze în întregime asupra chipului său.
Uşa se mişcă aşa de încet încât hoţul n-auzi zgomotul. Dar, spre marea lui uimire, văzu deodată că odaia se luminează.
Se întoarse.
— Ei, bună seara, scumpe domnule Caderousse! Glăsui Monte-Cristo; dar ce naiba cauţi aici la astfel de oră?
— Abatele Busoni! Exclamă Caderousse.
Şi, neştiind cum venise până la el ciudata arătare, deoarece încuiase uşile, dădu drumul legăturii de chei false şi rămase neclintit, năuc.
Contele se aşeză între Caderousse şi fereastră, tăind astfel hoţului înmărmurit singurul mijloc de retragere.
— Abatele Busoni! Repetă Caderousse, fixând asupra contelui ochi buimăciţi.
— Ei da, el în persoană, abatele Busoni! Glăsui Monte-Cristo; şi îmi pare bine că mă recunoşti, scumpe domnule Caderousse; asta dovedeşte că avem o memorie bună amândoi căci, dacă nu mă înşel, nu ne-am văzut de aproape zece ani.
Calmul, ironia, puterea lui înfricoşară mintea lui Caderousse.
— Abatele! Abatele! Murmură acesta crispându-şi pumnii şi clănţănind din dinţi.
— Aşadar, vrem să-l furăm pe contele de Monte-Cristo? Continuă pretinsul abate.
— Domnule abate, murmură Caderousse căutând să ajungă la fereastră, cale pe care i-o tăia nemilos contele, domnule abate, nu ştiu… Vă rog să credeţi… Vă jur…
— Un geam tăiat – continuă contele – o lanternă oarbă, o legătură de ciocârlii, un scrin pe jumătate forţat.
— E limpede.
Caderousse se simţea sugrumat, căuta un ungher unde să se ascundă, o gaură pe unde să dispară.
— Haide, văd că eşti neschimbat, domnule asasin, glăsui contele.
— Domnule abate, de vreme ce ştiţi totul, ştiţi că nu eu, ci Carconta a fost de vină, lucru s-a constatat la proces deoarece nu m-au condamnat decât la galere.
— Ţi-ai făcut aşadar stagiul, de te văd pe cale să ajungi iarăşi acolo?
— Nu, domnule abate, am fost liberat de cineva.
— Acel cineva a făcut un admirabil serviciu societăţii.
— O, făgăduisem cu toate acestea…
— Vasăzică, ai evadat? Îl întrerupse Monte-Cristo.
— O, da! Glăsui Caderousse foarte neliniştit.
— Afurisită recidivă… Dacă nu mă înşel, ea te va duce în piaţa Grève. Atâta pagubă, atâta pagubă, diavolo! Cum spun filfizonii din ţara mea.
— Domnule abate, m-am lăsat în voia unei porniri…
— Toţi criminalii spun asta.
— Nevoia…
— Nu mai vorbi! Spuse Busoni cu dispreţ; nevoia te poate îndemna să ceri pomană, să furi o pâine de la uşa unui brutar, dar nu să forţezi un scrin într-o casă pe care o crezi nelocuită. Iar când bijutierul Joannes venea să-ţi numere patruzeci şi cinci de mii de franci în schimbul diamantului pe care ţi-l dădusem şi pe care l-ai ucis ca să ai şi diamantul şi banii, tot nevoie era?
— Iertaţi-mă, domnule abate, spuse Caderousse; m-aţi mai salvat o dată, salvaţi-mă şi a doua oară.
— Purtarea dumitale nu mă încurajează.
— Sunteţi singur, domnule abate? Întrebă Caderousse împreunându-şi mâinile, ori aţi adus jandarmi care stau gata să mă înhaţe?
— Sunt absolut singur, spuse abatele, şi-mi va fi iarăşi milă de dumneata, iarăşi te voi lăsa să pleci, cu riscul altor nenorociri pe care le-ar putea pricinui slăbiciunea mea, dacă-mi făgăduieşti să-mi spui întregul adevăr.
— O, domnul abate! Strigă Caderousse împreunându-şi mâinile şi apropiindu-se cu un pas de Monte-Cristo; pot să vă spun că sunteţi salvatorul meu!
— Declari că te-a liberat cineva din ocnă?
— O, da, pe cuvântul lui Caderousse, domnule abate.
— Cine e acela?
— Un englez.
— Cum îl chema?
— Lordul Wilmore.
— Îl cunosc; am să ştiu dacă minţi.
— Domnule abate, spun adevărul adevărat.
— Vasăzică englezul acela te ocrotea?
— Nu pe mine, ci pe un tânăr corsican care era tovarăşul meu de lanţ.
— Cum îl chema pe tânărul corsican?
— Benedetto.
— Acesta e un nume de botez.
— N-avea altul, era un copil găsit.
— În cazul acesta tânărul a evadat cu dumneata?
— Da.
— Cum?
— Lucram la Saint-Mandrier, lângă Toulon. Aveţi idee de Saint-Mandrier?
— Îl cunosc.
— Ei bine, în timp ce oamenii dormeau între douăsprezece şi unu după-amiază…
— Ocnaşi care îşi fac siesta! Şi noi care îi deplângem! Spuse abatele.
— Nu se poate lucra întruna, oamenii nu sunt câini, rosti Caderousse.
— Din fericire pentru câini, spuse Monte-Cristo.
— Aşadar, pe când ceilalţi îşi făceau siesta, noi ne-am depărtat puţintel, ne-am tăiat fiarele cu o pilă pe care ne-o trimisese englezul şi am fugit înot.
— Dar ce a devenit Benedetto?
— Nu ştiu nimic.
— Cu toate acestea trebuie să ştii.
— Nu, credeţi-mă. Ne-am despărţit la Hyères.
Şi, pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, Caderousse făcu încă un pas spre abate, care rămase neclintit, calm şi cercetător.
— Minţi! Spuse abatele Busoni cu un accent de irezistibilă autoritate.
— Domnul abate…
— Minţi! Omul acela ţi-este încă prieten şi te serveşti, poate, de el, ca de un complice.
— O, domnule abate…
— Cum ai trăit de când ai părăsit Toulonul? Răspunde!
— Cum am putut.
— Minţi! Repetă pentru a treia oară abatele cu un accent şi mai imperativ.
Caderousse îl privi înmărmurit pe conte.
— Ai trăit, glăsui acesta, din banii care ţi-au fost daţi de el.
— Este adevărat, spuse Caderousse; Benedetto a devenit un fiu de mare nobil.
— Cum poate el să fie fiul unui mare nobil?
— Fiu natural.
— Şi cum îl cheamă pe nobilul acesta?
— Contele de Monte-Cristo, acela la care ne aflăm.
— Benedetto, fiul contelui? Întrebă Monte-Cristo, uimit la rândul său.
— E de crezut aşa ceva, deoarece contele i-a găsit un părinte fals, deoarece îi dă patru mii de franci pe lună, deoarece îi lasă cinci sute de mii de franci prin testament.
— Aha! Exclamă abatele, care începea să înţeleagă: şi ce nume poartă, până una alta; tânărul?
— Îl cheamă Andrea Cavalcanti.
— În cazul acesta e tânărul pe care prietenul meu, contele de Monte-Cristo, îl primeşte în casă şi care se va însura cu domnişoara Danglars?
— Exact.
— Şi îţi pare rău, ticălosule, ţie, care îi cunoşti viaţa şi mârşăviile?
— De ce credeţi că vreau să împiedic pe un tovarăş să izbutească? Întrebă Caderousse.
— Tocmai de aceea, nu dumneata ai datoria să-l înştiinţezi pe domnul Danglars, ci eu.
— Să nu faceţi asta, domnule abate!
— De ce?
— Pentru că vom pierde pâinea de toate zilele.
— Şi crezi că, pentru a păstra unor ticăloşi ca voi pâinea, mă voi face unealta şireteniei lor, complicele crimelor lor?
— Domnule abate… Spuse Caderousse apropiindu-se şi mai mult.
— Voi spune totul.
— Cui?
— Domnului Danglars.
— N-ai să faci asta! Strigă Caderousse scoţând un cuţit din vestă şi izbindu-l pe conte drept în piept; n-ai să spui nimic, abate!
Spre marea uimire a lui Caderousse, pumnalul, în loc să pătrundă în pieptul contelui, se îndoi ştirbit.
În acelaşi timp, contele apucă pumnul asasinului cu mâna stângă şi-l răsuci cu atâtea putere încât cuţitul căzu din degetele înţepenite, iar Caderousse scoase un strigăt de durere.
Dar, fără să se oprească la strigătul acesta, contele continuă să răsucească pumnul banditului până când, cu braţul dislocat, căzu mai întâi în genunchi, apoi cu faţa în jos.
Contele îşi puse piciorul pe capul lui şi spuse:
— Nu ştiu cine mă opreşte să-ţi zdrobesc ţeasta, sceleratule!
— Îndurare! Îndurare! Strigă Caderousse.
Contele îşi retrase piciorul.
— Ridică-te, spuse el.
Caderousse se ridică.
— Doamne, ce pumn aveţi, domnule abate! Spuse Caderousse mângâindu-şi braţul amorţit de cleştele de carne care-l strânsese; doamne, ce pumn!
— Tăcere! Dumnezeu îmi dă puterea să îmblânzesc o fiară ca tine; lucrez în numele acestui Dumnezeu; aminteşte-ţi de asta, ticălosule, şi, dacă te cruţ în momentul de faţă înseamnă că ascult încă o dată de gândurile Domnului.
— Uf! Făcu Caderousse îndurerat.
— Ia pana şi hârtia şi scrie ce-ţi dictez.
— Nu ştiu să scriu, domnule abate.
— Minţi: ia pana şi scrie!
Subjugat de puterea aceasta superioară, Caderousse se aşeză şi scrise:
„Domnule, omul pe care îl primiţi la dumneavoastră şi căruia o destinaţi pe fiica dumneavoastră e un fost ocnaş evadat cu mine de la Toulon; el purta No. 59, iar eu 58.
Se numea Benedetto; adevăratul nume nu-l ştie nici el singur, căci nu şi-a cunoscut niciodată părinţii”.
— Semnează! Continuă contele.
— Vreţi să mă nenorociţi?
— Dacă aş vrea să te nenorocesc, nătărăule, te-aş târî până la primul corp de gardă; de altminteri, în ceasul când biletul va fi dus la adresă, probabil nu vei mai avea motive să te temi de nimic; semnează.
Caderousse semnă.
— Adresa: Domnului baron Danglars, bancher, str. Chaussée-d'Antin.
Caderousse scrise adresa.
Abatele luă biletul.
— Acum, spuse el, bine; pleacă.
— Pe unde?
— Pe unde ai venit.
— Vreţi să ies pe fereastră?
— Pe acolo ai intrat.
— Domnule abate, plănuiţi ceva contra mea?
— Nătărăule, ce vrei să plănuiesc?
— De ce nu-mi deschideţi poarta?
— La ce bun să-l trezesc pe portar?
— Domnule abate, spuneţi-mi că nu vreţi moartea mea.
— Vreau ce vrea Dumnezeu.
— Dar juraţi-mi că nu mă veţi lovi când am să cobor.
— Prost şi laş ce eşti!
— Ce vreţi să faceţi cu mine?
— Asta te întreb şi eu. Am încercat să fac un om fericit şi n-am făcut decât un asasin.
— Domnule abate, mai faceţi o încercare! Spuse Caderousse.
— Fie! Glăsui contele. Ascultă, ştii că eu sunt om de cuvânt?
— Da, spuse Caderousse.
— Dacă te întorci acasă teafăr…
— De cine m-aş putea teme afară de dumneavoastră?
— Dacă te întorci la tine teafăr, părăseşte Parisul, părăseşte Franţa, şi, oriunde te vei afla, câtă vreme te vei purta cinstit, am să-ţi trimit o mică pensie; căci dacă te întorci la tine teafăr, atunci…
— Atunci? Întrebă Caderousse înfiorat.
— Atunci îmi voi închipui că te-a iertat Dumnezeu şi te voi ierta şi eu.
— Pe cuvântul meu de creştin, îngăimă Caderousse retrăgându-se, mă înspăimântaţi.
— Haide, pleacă! Spuse contele arătând cu degetul fereastra lui Caderousse.
Încă neîndeajuns liniştit de făgăduiala lui Monte-Cristo, Caderousse încălecă şi puse piciorul pe scară.
Aci se opri, tremurând.
— Haide, coboară! Spuse abatele încrucişându-şi braţele.
Caderousse începu să înţeleagă că nu avea a se teme de nimic dinspre partea aceasta şi coborî.
Atunci contele se apropie cu lumânarea în aşa fel încât să poată fi observat, dinspre Champs-Elysées, omul care cobora de la o fereastră luminat de alt om.
— Ce faceţi, domnule abate? Întrebă Caderousse; dacă ar trece o patrulă?
Şi suflă în lumânare. Continuă apoi coborâşul; dar, abia când simţi pământul din grădină sub picioare, se linişti complet.
Monte-Cristo reintră în dormitor şi, aruncând o ochire din grădină în stradă, îl văzu mai întâi pe Caderousse care, după ce coborâse, făcea un ocol prin grădină şi îşi proptea scara la capătul zidului ca să poată ieşi printr-alt loc decât prin acela pe unde intrase.
Apoi, mutându-şi privirea din grădină în stradă, îl văzu pe omul care părea să aştepte alergând paralel şi aşezându-se dinapoia colţului pe unde Caderousse urma să coboare.
Caderousse urcă încetişor pe scară şi, când ajunse la ultimele trepte, înălţă capul peste zid ca să se încredinţeze că strada e pustie.
Nu se vedea nimeni, nu se auzea nici un zgomot.
Sună ora unu la Domul Invalizilor.
Atunci Caderousse încălecă peste peron şi, trăgând spre el scara, o trecu peste zid, pe urmă se apucă să coboare sau, mai bine zis, lunecă.
— Manevră pe care o îndeplini cu o iscusinţă ce dovedea deprinderea lui în acest exerciţiu.
Pornit însă pe pantă, nu se mai putu opri. Zadarnic văzu pe cineva năpustindu-se în întuneric, în momentul când era la jumătatea drumului; zadarnic văzu un braţ ridicându-se în momentul când atingea pământul; mai înainte de a putea să se pună în poziţie de apărare, braţul îl izbi cu atâta furie în spate, încât dădu drumul scării, strigând:
— Ajutor!
A doua lovitură îl izbi aproape imediat în şold, încât căzu strigând:
— Săriţi, asasinul!
În sfârşit, în momentul când se rostogolea la pământ, adversarul îl apucă de păr şi îi dădu a treia lovitură în piept.
De data aceasta Caderousse vru să strige din nou, dar nu putu să scoată decât un geamăt; trei şuvoaie de sânge ieşeau din cele trei răni ale sale.
Văzându-l că nu mai striga, asasinul îl apucă de păr şi îi înalţă capul; Caderousse avea ochii închişi şi gura strâmbă. Asasinul îl crezu mort, îi dădu drumul la pământ şi dispăru.
Atunci, simţindu-l că se îndepărtează, Caderousse se ridică într-un cot şi cu glas muribund, strigă într-un suprem efort:
— Săriţi! Asasinul! Mor! Ajutor, domnule abate!
Chemarea lugubră străpunse întunericul nopţii. Se deschise uşa scării secrete, apoi portiţa grădinii, iar Ali şi stăpânul său alergară cu lumini.
