Capitolul XXXII Împărţeala

În imobilul din strada Saint-Germain-des-Prés, pe care Albert de Morcerf îl alesese pentru sine şi pentru mama sa, primul etaj, compus dintr-un mic apartament complet, era închiriat unui personaj foarte misterios.

Personajul în chestiune era un bărbat a cărui figură portarul n-o putuse vedea niciodată, fie la venire, fie la plecare; căci iarna îşi afunda bărbia într-una din acele cravate roşii cum au vizitiii de casă care îşi aşteaptă stăpânii la ieşirea de la spectacole, iar vara se ştergea totdeauna la nas exact în momentul când ar fi putut să fie zărit trecând prin dreptul gheretei.

Trebuie să spunem că, spre deosebire de toate regulile, locatarul nu era spionat de nimeni şi că zvonul care circula, că incognitoul său ascundea o persoană foarte bine situată, impusese respectarea apariţiilor sale misterioase.

Vizitele îi erau de obicei fixe, deşi uneori în avans sau în întârziere; dar aproape totdeauna, iarna sau vara, îşi ocupa, cam pe la orele patru după-amiază, apartamentul în care nu rămânea niciodată noaptea.

La trei şi jumătate, iarna, focul era aprins de servitoarea discretă care avea grija micului apartament; la trei şi jumătate, vara, băuturi răcoritoare erau aduse de aceeaşi servitoare.

La orele patru, precum am spus, misteriosul personaj sosea.

După douăzeci de minute o trăsură se oprea în faţa casei. O femeie îmbrăcată în negru sau în albastru închis, dar totdeauna acoperită de un voal mare, cobora, trecea ca o umbră pe dinaintea gheretei şi urca scara fără ca o singură treaptă să se audă trosnind sub piciorul ei uşor.

Nu i se întâmplase niciodată să fie întrebată unde se duce.

Figura ei, ca şi a necunoscutului, era deci absolut străină celor doi paznici ai porţii – portari model, singurii poate capabili de o atare discreţie în imensa corporaţie a portarilor capitalei.

Se înţelege că ea nu trecea dincolo de întâiul etaj. Zgâria la o uşă, într-un mod special; uşa se deschidea, apoi se închidea ermetic şi atât.

Când părăsea casa, aceeaşi operaţie.

Necunoscuta ieşea cea dintâi, tot voalată şi se urca în trăsura ei care uneori dispărea pe la un cap al străzii, alteori pe la altul; pe urmă, după douăzeci de minute, ieşea şi necunoscutul, înfundat în cravata lui sau ascuns de batistă şi dispărea de asemeni.

În ziua următoare aceleia când contele de Monte-Cristo a făcut o vizită lui Danglars, ziua înmormântării Valentinei, locatarul misterios intră pe la zece dimineaţa în loc de, ca de obicei, patru după-amiază.

Aproape numaidecât, fără să respecte intervalul obişnuit, sosi o trăsură de piaţă şi femeia voalată urcă repede scara.

Uşa se deschise şi se închise.

Dar, mai înainte ca uşa să se fi închis, femeia exclamase:

— O, Lucien! O, dragul meu!

În chipul acesta portarul, care auzise fără să vrea exclamaţia, află atunci pentru întâia oară că locatarul său se numea Lucien; deoarece însă era un portar model, îşi făgădui să nu spună nimic nevestei sale.

— Ei, ce e, scumpă prietenă? Întrebă cel al cărui nume fusese dezvăluit de tulburarea sau de graba femeii voalate; vorbeşte, spune!

— Dragul meu, pot să contez pe dumneata?

— Desigur şi ştii bine. Dar ce e? Biletul dumitale de azi dimineaţă m-a tulburat profund. Precipitarea, dezordinea din scrisul dumitale… Haide, linişteşte-mă sau înspăimântă-mă de-a binelea!

— Lucien, un mare eveniment! Spuse femeia aţintind asupra bărbatului o privire cercetătoare; domnul Danglars a plecat azi noapte.

— A plecat? A plecat domnul Danglars? Şi unde s-a dus?

— Nu ştiu.

— Cum, nu ştii? A plecat pentru totdeauna?

— Fără îndoială. La zece seara, caii l-au dus la bariera Charenton; aci a găsit o berlină de poştă, pregătită gata; s-a urcat înăuntru cu valetul lui, spunându-i vizitiului că merge la Fontainebleau.

— Atunci, ce tot spuneai?

— Aşteaptă, dragul meu. Mi-a lăsat o scrisoare.

— O scrisoare?

— Da, citeşte.

Şi baroana scoase din buzunar o scrisoare dezlipită pe care o prezentă lui Debray.

Înainte de a o citi, Debray şovăi o clipă, ca şi cum ar fi căutat să ghicească ce anume conţinea ea sau, mai bine zis, ca şi cum, indiferent de conţinut era hotărât să adopte dinainte o atitudine.

Iată ce conţinea biletul care tulburase aşa de adânc inima doamnei Danglars:

„Doamnă şi prea credincioasă soţie”.

Fără să vrea Debray se opri şi o privi pe baroană care se roşi până în albul ochilor.

— Citeşte, spuse ea.

Debray continuă:

„Când vei primi scrisoarea aceasta, nu vei mai avea bărbat. O, nu te alarma prea repede; nu vei mai avea bărbat, aşa cum nu vei mai avea fiică, adică mă voi afla pe unul din cele treizeci sau patruzeci de drumuri care duc dincolo de graniţele Franţei.

Îţi datorez explicaţii şi, deoarece eşti în măsură să le înţelegi perfect, ţi le voi da.

Ascultă deci:

O rambursare de cinci milioane mia fost reclamată azi-dimineaţă; am operat-o; alta, pentru aceeaşi sumă, a urmat o imediat; o amân pentru mâine; plec astăzi pentru a evita acest mâine care mi ar fi prea greu de suportat.

Înţelegi ce spun, nu e aşa, doamnă şi prea scumpă soţie?

Spun:

Înţelegi, deoarece dumneata cunoşti tot aşa de bine ca şi mine afacerile mele; le ştii chiar mai bine decât mine deoarece, dacă ar fi vorba să spun unde s a dus jumătate din averea mea, altădată încă destul de frumoasă, n aş fi în stare; în timp ce dumneata, dimpotrivă, ai putea să răspunzi perfect.

Căci femeile au instincte care nu dau greş; ele explică, printr-o algebră pe care au inventat-o, chiar şi minunea. Eu, care nu îmi cunoşteam decât cifrele, n am mai ştiut nimic din zi ua când cifrele m-au înşelat.

Ai admirat uneori repeziciunea prăbuşirii mele, doamnă?

Nai fost întrucâtva uluită de topirea incandescentă a drugilor mei de aur?

Eu, mărturisesc, n-am văzut decât focul; să nădăjduim că dumneata ai mai găsit puţin aur în scrum.

Mă depărtez cu această speranţă mângâietoare, doamnă şi prea prudentă soţie, fără ca, în conştiinţa mea, să-mi reproşez câtuşi de puţin că te părăsesc.

Îţi rămân prietenii, scrumul în chestiune şi – culmea fericirii – libertatea pe care mă grăbesc să ţi-o înapoiez.

Cu toate acestea, doamnă, a venit momentul să plasez aci un cuvânt de explicaţie intimă.

Câtă vreme am nădăjduit că dumneata lucrai pentru binele casei noastre, pentru fericirea fiicei noastre, am închis cu filosofie ochii; deoarece însă ai făcut din casă o vastă ruină, nu vreau să slujesc de temelie pentru norocul altuia.

Team luat bogată, dar foarte puţin onorată.

Iartă-mă că îţi vorbesc cu sinceritatea aceasta; dar, pentru că probabil vorbesc numai pentru noi doi, nu văd de ce mi-aş sulem eni cuvintele.

Am sporit averea noastră, care timp de peste cincisprezece ani a mers crescând, până în momentul când catastrofe necunoscute şi încă de neînţeles pentru mine au hotărât asupra ei, răsturnând o fără ca eu – pot spune – să fi fost vinovat.

Dumneata, doamnă, ai lucrat numai pentru sporirea averii dumitale şi ai izbutit, sunt convins pe deplin.

Te las deci, precum team luat, bogată dar foarte puţin onorabilă.

Adio.

Cu începere de astăzi voi lucra şi eu pentru mine.

Te rog să crezi în recunoştinţa mea pentru exemplul ce mi-ai dat şi pe care îl voi urma.

Soţul dumitale devotat, Baron Danglars”.

Baroana îl urmărise pe Debray din ochi, în decursul lungii şi penibilei lecturi; îl văzuse pe tânăr cum, în ciuda puterii lui de stăpânire, s-a schimbat o dată sau de două ori la faţă.

După ce termină, el strânse încetişor hârtia şi îşi reluă atitudinea îngândurată.

— Ei, ce e? Întrebă doamna Danglars cu o încordare firească.

— Ce să fie, doamnă? Glăsui Debray maşinal.

— Ce idee îţi inspiră scrisoarea? -

— Foarte simplă, doamnă; ideea că domnul Danglars a plecat cu bănuieli.

— Fără îndoială; dar asta e tot ce ai a-mi spune?

— Nu înţeleg, declară Debray cu o răceală de gheaţă.

— A plecat, a plecat de-a binelea, a plecat pentru totdeauna!

— O, să nu crezi, baroană! Glăsui Debray.

— Nu, îţi spun, nu se va mai întoarce: îl cunosc, e un om nezdruncinat în toate hotărârile care se leagă de interesul lui. Dacă m-ar fi socotit folositoare la ceva, m-ar fi luat. Mă lasă la Paris pentru că despărţirea noastră îi poate servi proiectele. Ea e deci irevocabilă, astfel că sunt liberă pentru totdeauna, adăugă doamna Danglars cu aceeaşi expresie de rugă.

Dar, în loc să răspundă, Debray o lăsă în încordata întrebare a privirii şi a gândirii.

— Cum, nu-mi răspunzi, domnule? Spuse ea în sfârşit.

— N-am decât o întrebare să vă pun: ce aveţi de gând să faceţi?

— Tocmai asta vroiam să te întreb, răspunse baroana cu inima palpitândă.

— A, îmi ceri un sfat? Întrebă Debray.

— Da, îţi cer un sfat, spuse baroana cu inima încleştată.

— În cazul acesta, dacă îmi ceri un sfat, răspunse tânărul cu răceală, te povăţuiesc să voiajezi.

— Să voiajez? Murmură doamna Danglars.

— Desigur. Aşa cum a spus domnul Danglars, eşti bogată şi perfect liberă. O absenţă din Paris va fi absolut necesară, îmi închipui cel puţin, după dubla explozie a ruperii căsătoriei domnişoarei Eugénie şi a dispariţiei domnului Danglars.

Este nevoie numai ca toată lumea să te ştie părăsită şi să te creadă săracă; nevestei falitului nu i s-ar ierta bogăţia.

Pentru primul caz e de ajuns să rămâi numai cincisprezece zile la Paris, repetând tuturora că eşti părăsită şi povestind celor mai bune prietene ale dumitale, care apoi vor da sfoară în lume, cum s-a produs părăsirea. Apoi vei pleca din palat, vei lăsa acolo bijuteriile dumitale, vei renunţa la bunurile lăsate de bărbat şi toţi au să-ţi laude dezinteresarea şi au să-ţi cânte imnuri.

Atunci se va şti că eşti părăsită şi se va crede că eşti săracă; numai eu cunosc situaţia dumitale financiară şi sunt gata să-ţi predau conturile ca un asociat cinstit.

Palidă, înmărmurită, baroana ascultase discursul cu tot atâta spaimă şi deznădejde, câtă linişte şi indiferenţă pusese Debray în vorbele lui.

— Părăsită? Repetă ea. O, tare părăsită… Da, ai dreptate domnule şi nu se va îndoi nimeni cât sunt de părăsită.

Acestea au fost singurele cuvinte pe care femeia, aşa de mândră şi de puternic îndrăgostită, le-a putut răspunde lui Debray.

— Dar bogată, foarte bogată chiar, urmă Debray scoţând din portofel şi întinzând pe masă câteva hârtii.

Doamna Danglars îl lăsă să facă ce vrea, dându-şi silinţa să-şi înăbuşe bătăile inimii şi să-şi reţină lacrimile pe care le simţea mijind în colţul pleoapelor.

Dar, în cele din urmă, sentimentul demnităţii birui; iar dacă nu izbuti să-şi înfrâneze inima, putu cel puţin să nu verse o lacrimă.

— Doamnă, spuse Debray, suntem asociaţi cam de şase luni.

Aţi oferit un capital de o sută de mii de franci.

Asociaţia noastră a luat fiinţă în luna aprilie a anului acesta.

În mai au început operaţiunile noastre.

Am câştigat, în mai, 450.000 de franci.

În iunie, beneficiul s-a urcat la 900.000.

În iulie am adăugat acestui beneficiu, 1.700.000 de franci; este, ştiţi, luna bonurilor Spaniei.

În august am pierdut, la începutul lunii, 300.000 de franci; dar la 15 ale lunii ne-am refăcut, iar la capătul ei am luat revanşa; căci conturile noastre, puse la punct din ziua asociaţiei şi până ieri, când le-am încheiat, ne dau un activ de 2.400.000 de franci, adică 1.200.000 pentru fiecare.

Acum – continuă Debray controlându-şi carnetul, cu metoda şi liniştea unui agent de schimb, găsim 80.000 de franci pentru dobânzile compuse ale sumei rămase în mâinile mele.

— Dar, întrerupse baroana, ce rost au dobânzile dacă niciodată banii nu au fructificat?

— Pardon, doamnă, spuse cu răceală Debray; aveam autorizaţia dumitale să-i fac să fructifice şi am uzat de ea.

Aşadar, patruzeci de mii de franci dobânzi partea dumitale, plus 100.000 de franci capitalul prim, adică 1.340.000 de franci dreptul dumitale.

Doamnă, continuă Debray, am avut precauţiunea să mobilizez banii dumitale alaltăieri.

— Nu e mult de atunci, precum vezi şi parcă aş fi bănuit că mă vei chema să predau socotelile. Banii sunt aci, jumătate în bancnote, jumătate în bonuri la purtător.

Îţi spun astea şi sunt adevărate: deoarece nu socoteam casa mea destul de sigură, deoarece nu găseam notari destul de discreţi şi pentru că proprietăţile vorbesc cu glas mai tare chiar decât notarii; deoarece, în sfârşit, nu ai dreptul să cumperi şi nici să posezi ceva în afară de comunitatea conjugală, am păstrat toată suma aceasta – astăzi singura dumitale avere – într-o casetă sigilată, în fundul acestui dulap, iar pentru mai multă siguranţă m-am transformat eu însumi în zidar.

Acum, continuă Debray deschizând mai întâi dulapul şi apoi caseta, poftim, doamnă, opt sute de bancnote a câte o mie de franci fiecare, care seamănă, precum vezi, cu un album mare legat în fier; alături un cupon de rentă de 25.000 de franci; apoi un bon la vedere asupra bancherului meu, în valoare de aproximativ 110.000 franci şi deoarece bancherul meu nu e domnul Danglars, bonul va fi plătit – poţi să fii liniştită.

Doamna Danglars luă maşinal bonul la vedere, cuponul de rente şi teancul de bancnote.

Întinsă pe masă, enorma avere părea un lucru foarte neînsemnat.

Cu ochii uscaţi dar cu pieptul năpădit de suspine, doamna Danglars o adună şi băgă caseta de oţel în poşetă, puse cuponul de rente şi bonul la vedere în portofel şi, în picioare, palidă, mută, aşteptă un cuvânt bun care s-o consoleze că este aşa de bogată.

Dar aşteptă zadarnic.

— Acum, doamnă, spuse Debray, ai o existenţă admirabilă, o rentă de aproximativ şaizeci de mii de lire, ceea ce e enorm pentru o femeie care nu va putea să ţină o casă mare măcar un an de zile. Îţi vei putea îndeplini toate fanteziile care vor putea să-ţi treacă prin minte; fără a mai pune la socoteală că dacă partea dumitale ţi se pare insuficientă, poţi să iei din a mea, doamnă; şi sunt dispus să-ţi ofer.

— O, cu titlu de împrumut, bineînţeles!

— Tot ce posed, adică un milion şaizeci de mii de franci.

— Mulţumesc, domnule, răspunse baroana; mulţumesc; îmi dai mai mult decât îi trebuie unei biete femei care pentru multă vreme nu nădăjduieşte să mai reapară în lume.

Debray fu uimit un moment, dar îşi reveni şi făcu un gest care se putea traduce prin formula cea mai politicoasă de-a exprima ideea:

— Cum vrei!

Poate că doamna Danglars mai nădăjduise până atunci ceva; dar când văzu gestul nepăsător care îi scăpase lui Debray şi privirea piezişe care însoţea gestul, precum şi reverenţa profundă şi tăcerea semnificativă urmate de ele, înălţă capul, deschise uşa şi fără furie, fără zguduiri dar şi fără ezitare, se năpusti pe scară, nevroind măcar să adreseze un ultim salut celui care o lăsa să plece astfel.

— Eh, frumoase proiecte! Ea va rămâne în palatul ei, spuse Debray după plecarea doamnei Danglars, va citi romane şi va dansa, nemaiputând să joace la bursă.

Luă carnetul şi şterse cu cea mai mare atenţie sumele pe care le plătise.

— Mai am un milion şaizeci de mii de franci.

Păcat că domnişoara de Villefort a murit. Femeia asta îmi convenea din toate punctele de vedere şi aş fi luat-o de nevastă.

Şi, flegmatic, potrivit obiceiului său, aşteptă să treacă douăzeci de minute de la plecarea doamnei Danglars, pentru a se hotărî să plece şi el.

În intervalul acestor douăzeci de minute, Debray aşternu cifre, cu ceasul lângă el. Diabolicul personaj, pe care orice imaginaţie aventuroasă l-ar fi creat cu mai multe sau mai puţine şanse dacă Le Sage nu dobândea prioritatea în capodopera sa Asmodeea, care smulgea acoperişul caselor ca să vadă înăuntru, ar fi gustat un spectacol ciudat dacă smulgea, în momentul când Debray aşternea cifrele, acoperişul micului edificiu din strada Saint-Germain-des-Prés.

Deasupra camerei unde Debray împărţise cu doamna Danglars două milioane şi jumătate, era o altă cameră, populată de asemeni cu persoane pe care le cunoaştem şi care au jucat un rol destul de important în evenimentele povestite de noi, ca să nu le reîntâlnim cu oarecare interes.

În camera aceasta se aflau Mercédès şi Albert.

Mercédès era mult schimbată în ultimele zile, nu pentru că pe vremea celei mai splendide situaţii desfăşurase fastul orgolios datorită căruia nu o mai recunoşti pe femeie de îndată ce ca ţi se prezintă în veşminte mai simple; de asemeni, nu pentru că ea căzuse în starea de deprimare în care eşti nevoit să îmbraci livreaua mizeriei; Mercédès era schimbată deoarece ochii ei nu mai străluceau, deoarece gura ei nu mai zâmbea, deoarece, în sfârşit, o stânjenire perpetuă oprea pe buze cuvântul rapid, lansat altădată de o minte pregătită în permanenţă.

Nu sărăcia ofilise mintea ei şi nici lipsa de curaj nu îi făcea împovărătoare sărăcia.

Coborâtă din mediul în care trăia, pierdută în noua sferă pe care şi-o alesese, asemenea fiinţelor ce ies dintr-un salon splendid iluminat pentru a trece subit în beznă, Mercédès părea o regină coborâtă din palatul ei într-o colibă şi care, redusă la strictul necesar, nu se mai recunoaşte nici în vasele de lut pe care e obligată să le pună singură pe masă, nici în patul prost care a luat locul patului luxos.

Frumoasa catalană sau nobila contesă nu mai avea nici privirea mândră, nici zâmbetul fermecător, deoarece, oprindu-şi ochii asupra lucrurilor înconjurătoare, nu vedea decât obiecte care o mâhneau: o cameră tapetată cu acele hârtii cenuşii pe care proprietarii economi le aleg de preferinţă, deoarece petele nu se cunosc pe ele, o podea fără covoare, mobile care atrăgeau atenţia şi sileau ochii să se oprească asupra sărăciei unui lux fals, lucruri care, în sfârşit, răneau prin tonurile lor ţipătoare armonia aşa de necesară ochilor deprinşi cu un ansamblu elegant.

Doamna de Morcerf trăia aci din ziua când părăsise palatul; mintea i se învârtea în faţa veşnicei tăceri, aşa cum se învârteşte mintea călătorului pe marginea unei prăpăstii; băgând de seamă că, în fiece minut, Albert o privea într-ascuns ca să observe starea ei sufletească, Mercédès îşi impusese un zâmbet monoton pe buze care, în absenţa luminii aşa plăcute a zâmbetului ochilor, pare o simplă răsfrângere, adică o lumină fără căldură.

La rându-i, Albert era preocupat, indispus, stingherit de un rest de lux care îl împiedica să fie aşa cum îi dicta situaţia actuală: vroia să iasă fără mănuşi şi vedea că are mâini prea albe; vroia să meargă prin oraş pe jos şi vedea că încălţămintea îi era prea strălucitoare.

Cu toate acestea, ambele făpturi, aşa de nobile şi de inteligente, reunite indisolubil prin legătura dragostei materne şi filiale, izbutiseră să se înţeleagă fără a vorbi şi să economisească toate acele preparative pe care şi le datorează prietenii în interesul stabilirii adevărului material de care depinde viaţa.

Albert a putut în cele din urmă să spună mamei sale, fără ca ea să pălească:

— Mamă, nu mai avem bani.

Niciodată Mercédès nu cunoscuse cu adevărat mizeria, vorbise de multe ori, în tinereţe, de sărăcie, dar nu este acelaşi lucru: nevoie şi necesitate sunt două sinonime între care încape o lume întreagă.

La catalani, Mercédès avea nevoie de o mie de lucruri, dar nu ducea niciodată lipsă de altele. Câtă vreme plasele erau bune, se prindea peşte; câtă vreme peştele se vindea, exista sfoară pentru repararea plaselor.

Şi apoi, izolată de prietene, neavând decât o dragoste care nu juca nici un rol în detaliile materiale ale situaţiei, fiecare se gândea la sine, numai la sine.

Din puţinul pe care îl avea, Mercédès îşi rezerva partea ei: astăzi avea de făcut două părţi din nimic.

Se apropia iarna; în camera goală şi rece, Mercédès nu avea foc, ea, a cărei casă, de la anticamere până la budoar era încălzită altădată de un calorifer cu nenumărate braţe; nu avea o biată floare, ea al cărei apartament era o seră caldă.

Însă îl avea pe fiul ei…

Exaltarea unei îndatoriri, poate exagerată, îi susţinuse până atunci în sferele superioare.

Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face să nu simţi lucrurile pământeşti.

Dar entuziasmul se domolise, astfel că trebuiseră să coboare treptat-treptat din ţara visurilor în lumea realităţilor.

Trebuiau să vorbească despre lucrurile pozitive, după ce epuizaseră tot idealul.

— Mamă, spunea Albert în momentul când doamna Danglars cobora scara, să facem, te rog, o socoteală a bogăţiilor noastre; am nevoie de un total pentru întocmirea planurilor mele.

— Total: nimic, spuse Mercédès cu un zâmbet îndurerat.

— Ba da, mamă; total: trei mii de franci mai întâi şi cu aceşti trei mii de franci am pretenţia de a putea duce împreună o viaţă încântătoare.

— Copilule! Oftă Mercédès.

— Mamă dragă, glăsui tânărul, am cheltuit din păcate destui bani ca să cunosc valoarea lor.

Vezi dumneata, trei mii de franci sunt o sumă enormă şi pe ea am clădit un viitor miraculos de eternă linişte.

— Asta este părerea ta, dragul meu, continuă biata mamă; în primul rând însă, acceptăm cele trei mii de franci? Întrebă Mercédès roşind.

— Dar cred că ne-am înţeles asupra acestui lucru! Spuse Albert cu ton hotărât; îi acceptăm, cu atât mai mult cu cât nu-i avem, căci, după cum ştii, sunt îngropaţi în grădina căsuţei din Alées de Meilhan, din Marsilia.

Cu două sute de franci, spuse Albert, vom merge amândoi la Marsilia.

— Cu două sute de franci? Întrebă Mercédès; crezi, Albert?

— În privinţa asta m-am informat la diligenţe şi la vapoarele cu aburi şi calculele mele sunt făcute.

Reţin locurile pentru Châlons în cupeu: precum vezi, mamă, te tratez ca pe o regină; treizeci şi cinci de franci.

Albert luă o pană şi scrise:

Cupeu…35 franci.

De la Châlons la Lyon, mergând cu vaporul cu aburi…6

De la Lyon la Avignon, iarăşi vaporul cu aburi…16

Cheltuieli de drum…50

Total…114 franci

Să punem 120, adăugă Albert zâmbind; după cum vezi, sunt generos, nu-i aşa mamă?

— Dar tu, bietul meu copil?

— N-ai văzut că-mi rezerv 80 de franci? Mamă, un tânăr n-are nevoie de tot confortul; de altminteri ştiu ce înseamnă călătoria.

— Cu poştalionul şi cu valetul.

— În orice fel, mamă.

— Bine, fie! Glăsui Mercédès; dar de unde luăm cei două sute de franci?

— Uite-i, plus alte două sute.

Mi-am vândut ceasul pentru o sută de franci şi brelocurile pentru trei sute. Ce noroc! Brelocuri care preţuiau de trei ori mai mult decât ceasul! Veşnica poveste a lucrului de prisos!

Suntem deci bogaţi căci, în loc de o sută patrusprezece franci care îţi trebuiau pentru călătorie, ai două sute cincizeci.

— Dar datorăm ceva în clădirea aceasta…

— Treizeci de franci, însă îi plătesc din suma mea de o sută cincizeci de franci. Ne-am înţeles; şi deoarece n-am nevoie, la urma urmei, decât de optzeci de franci pentru drum, înot, cum vezi, în lux. Dar asta nu e totul. Ce spui despre asta, mamă?

Şi Albert scoase, dintr-un carneţel cu închizătoare de aur, rămăşiţa vechilor fantezii sau poate amintirea duioasă a uneia dintre femeile misterioase şi voalate care băteau la uşa lui – Albert scoase dintr-un carneţel o hârtie de o mie de franci.

— Ce e asta? Întrebă Mercédès.

— O mie de franci, mamă. O, este veritabilă!

— Dar de unde îţi vine mia de franci?

— Mamă, ascultă fără să te emoţionezi prea mult.

Şi Albert, ridicându-se îşi sărută mama pe amândoi obrajii, apoi se opri s-o privească.

— Mamă, n-ai idee cât de frumoasă îmi pari! Spuse tânărul cu un sentiment profund de dragoste filială; eşti într-adevăr cea mai frumoasă, după cum eşti cea mai nobilă femeie pe care am văzut-o vreodată.

— Copil drag! Spuse Mercédès încercând zadarnic să reţină o lacrimă care mijea în colţul pleoapelor.

— La drept vorbind, nu-ţi mai trebuia decât să fii nefericită pentru a schimba iubirea mea în adoraţie.

— Nu sunt nefericită câtă vreme îl am pe fiul meu, glăsui Mercédès; nu voi fi nefericită câtă vreme îl voi avea.

— Da, dar aci începe încercarea, mamă, spuse Albert; ştii ce ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles în vreo privinţă? Întrebă Mercédès.

— Da, ne-am înţeles că dumneata vei locui la Marsilia, iar eu voi pleca în Africa unde, în locul numelui pe care l-am lepădat, îmi voi face numele pe care l-am luat.

Mercédès oftă.

— Mamă, de ieri sunt angajat la spahii, adăugă tânărul plecându-şi ochii oarecum ruşinat căci nu-şi dădea seama cât de sublimă îi era înjosirea; sau, mai bine zis, am socotit că trupul meu îmi aparţine şi că îl pot vinde; înlocuiesc de ieri pe cineva.

M-am vândut, cum se zice şi – adăugă el încercând să zâmbească – m-am vândut pe mai mult decât îmi închipuiam că merit, adică pe două mii de franci.

— Aşadar, cei două mii de franci?… Spuse Mercédès tresărind.

— Mamă, aceasta este jumătate din sumă; cealaltă va veni peste un an.

Mercédès îşi înălţă ochii la cer cu o expresie pe care nimic n-ar putea s-o descrie şi cele două lacrimi oprite în colţul pleoapei răbufniră sub emoţia lăuntrică şi curseră în tăcere de-a lungul obrajilor.

— Preţul sângelui lui! Murmură ea.

— Da, dacă sunt ucis, spuse Morcerf râzând; dar te asigur, buna mea mamă, că am dimpotrivă intenţia să-mi apăr cu cruzime pielea; n-am simţit niciodată mai multă poftă de viaţă decât acum.

— Doamne! Doamne! Glăsui Mercédès.

— De altminteri, de ce vrei să fiu neapărat ucis, mamă? Lamoricière, acest alt Ney al Sudului, a fost ucis? Changarnier a fost ucis? Bedeau a fost ucis? Morrel, pe care îl cunoaştem, a fost ucis?

Mamă, gândeşte-te la bucuria dumitale când mă vei vedea înapoindu-mă cu uniforma brodată. Îţi declar că nădăjduiesc să fiu superb în ea şi că am ales regimentul acesta din cochetărie.

Mercédès oftă, încercând totuşi să zâmbească; mamă sfântă, ea înţelegea şi-i venea greu să lase toată povara jertfei în spatele copilului său.

— Precum vezi, mamă, reluă Albert, eşti asigurată cu peste patru mii de franci; cu aceşti patru mii de franci vei trăi doi ani cât se poate de bine.

— Aşa crezi? Întrebă Mercédès.

Cuvintele îi scăpaseră contesei cu o durere aşa de adevărată încât adevăratul lor sens nu scăpă lui Albert; îşi simţi inima încleştată şi strângând cu dragoste mâna mamei într-ale sale:

— Da, vei trăi! Spuse el.

— Voi trăi! Exclamă Mercédès; dar nu-i aşa, copilul meu, că tu nu ai să pleci?

— Voi pleca mamă, spuse Albert cu glasul calm şi ferm; mă iubeşti prea mult ca să mă laşi să stau lângă dumneata, trândav şi inutil; de altminteri, am semnat.

— Fiul meu, tu vei face după voia ta, iar eu după voia lui Dumnezeu.

— Nu după voia mea mamă, ci după raţiune, după necesitate. Suntem două fiinţe deznădăjduite, nu-i aşa? Ce e viaţa pentru dumneata, astăzi? Nimic. Ce e viaţa pentru mine? Prea puţin lucru fără dumneata, mamă, crede-mă; căci fără dumneata, îţi jur că viaţa aceasta ar fi încetat din ziua când m-am îndoit de părintele meu şi mi-am renegat numele. În sfârşit, trăiesc, dacă îmi făgăduieşti că vei nutri speranţe; dacă îmi laşi în seamă grija fericirii dumitale îmi sporeşti forţele. Mă voi duce la guvernatorul Algeriei – e o inimă leală şi în primul rând un ostaş – îi voi povesti istoria mea tragică, îl voi ruga să-şi îndrepte, din când în când, ochii spre locul unde eu voi fi şi dacă se ţine de cuvânt, dacă va urmări ce fac, până în şase luni sunt ofiţer sau mor. Dacă sunt ofiţer, soarta dumitale este asigurată, mamă, căci voi avea bani pentru dumneata şi pentru mine şi, în plus, un nume nou de care vom fi amândoi mândri, deoarece va fi numele dumitale adevărat. Dacă sunt ucis… Ei, bine, dacă sunt ucis, atunci dragă mamă, vei muri dacă vrei, iar nenorocirile noastre vor lua sfârşit.

— Bine, răspunse Mercédès cu privirea ei nobilă şi elocventă; ai dreptate, fiul meu; să dovedim anumitor oameni care privesc şi care aşteaptă faptele noastre ca să ne judece, să le dovedim că suntem cel puţin vrednici de a fi deplânşi.

— Dar fără idei funebre, scumpă mamă! Exclamă tânărul; îţi jur că suntem sau cel puţin putem fi foarte fericiţi. Dumneata eşti o femeie înzestrată totodată cu spirit şi cu resemnare; eu am devenit simplu în gusturi şi – nădăjduiesc – fără pasiune. De îndată ce voi fi în servici, sunt bogat; de îndată ce vei fi în casa domnul Dantès, te vei linişti. Să încercăm, mamă, te rog, să încercăm!

— Da, să încercăm fiul meu, căci tu trebuie să trăieşti fericit, răspunse Mercédès.

— Prin urmare împărţeala noastră e făcută, mamă, adăugă tânărul afectând buna dispoziţie. Putem să plecăm chiar astăzi. Uite, eu mă duc să-ţi reţin, cum ne-am înţeles, locul.

— Dar al tău, fiul meu?

— Eu mai am nevoie să rămân două sau trei zile, mamă; e un început de despărţire şi avem nevoie să ne deprindem cu ea. Am nevoie de câteva recomandări, de câteva informaţii asupra Africii; te voi întâlni la Marsilia.

— Bine, să plecăm, spuse Mercédès înfăşurându-se în singurul şal pe care-l luase şi care, întâmplător, era un caşmir negru de mare preţ; să plecăm!

Albert îşi strânse în grabă hârtiile, sună pentru a plăti cei treizeci de franci pe care îi datora stăpânului casei şi, oferind mamei sale braţul, coborî scara.

Cineva cobora înaintea lor; acest cineva auzind foşnetul unei rochii de mătase, întoarse capul.

— Debray! Murmură Albert.

— Dumneata, Morcef? Răspunse secretarul ministrului, oprindu-se pe treapta pe care se găsea.

Curiozitatea înfrânse dorinţa lui Debray de a-şi păstra incognitoul; de altminteri, era recunoscut.

Părea nostim, într-adevăr, să regăseşti în clădirea necunoscută pe tânărul a cărei nenorocită întâmplare stârnise o senzaţie aşa de mare în Paris.

— Morcerf! Repetă Debray.

Apoi, zărind în semiobscuritate, silueta tânără încă şi voalul negru al doamnei de Morcerf:

— O, iartă-mă, adăugă el cu un zâmbet: te las, Albert.

Albert înţelese gândul lui Debray.

— Mamă, spuse el întorcându-se spre Mercédès, domnul Debray, secretarul ministrului de interne, un fost prieten al meu.

— Cum fost? Îngăimă Debray; ce vrei să spui?

— Spun astfel, domnule Debray, pentru că astăzi nu mai am prieteni şi nu trebuie să mai am. Îţi mulţumesc din suflet că ai binevoit să mă recunoşti, domnule.

Debray urcă două trepte şi strânse zdravăn mâna interlocutorului său.

— Crede-mă, dragă Albert, spuse el cu toată emoţia de care era capabil, crede-mă că am luat parte la nenorocirea care te-a lovit şi că îţi stau la dispoziţie în orice privinţă.

— Mulţumesc, domnule, glăsui Albert zâmbind, dar în nenorocirea noastră am rămas îndeajuns de bogaţi ca să nu avem nevoie de a recurge la cineva. Părăsim Parisul şi, în afară de cheltuielile călătoriei, ne mai rămân cinci mii de franci.

Îmbujorarea urcă pe fruntea lui Debray care avea în portofel un milion; şi oricât de puţin poetic ar fi fost, spiritul acesta exact nu se putu împiedica de a gândi că în aceeaşi casă se găseau până adineaori două femei dintre care una pe drept dezonorată pleca având un milion cinci sute de mii de franci sub haină, iar alta, pe nedrept lovită, dat sublimă în nenorocirea ei, se considera bogată cu câţiva taleri.

Paralela îi derută formulele de politeţe, filosofia exemplului îl zdrobi; îngăimă câteva cuvinte convenţionale şi coborî repede.

În ziua aceea funcţionarii ministerului, subordonaţii săi, avură de suferit mult din pricina indispoziţiei lui. Dar seara el deveni proprietarul unei case foarte frumoase, situată în bulevardul Madeleine şi producând un venit de cincizeci de mii de lire.

A doua zi, în ceasul când Debray semna actul, adică pe la cinci după amiază, doamna de Morcerf se urca în cupeul diligenţei, după ce îşi îmbrăţişase cu duioşie fiul şi după ce fusese îmbrăţişată de el cu duioşie.

Un bărbat stătea ascuns în curtea mesageriilor Laffitte, dinapoia uneia dintre ferestrele zăbrelite ale mezaninului; o văzu pe Mercédès urcând în trăsură; văzu diligenţa plecând; îl văzu pe Albert depărtându-se.

Atunci îşi trecu mâna peste fruntea înnegurată, spunând:

— O, cum am să pot reda acestor doi nevinovaţi fericirea pe care le-am răpit-o? Mă va ajuta Dumnezeu.