Capitolul XXIII Drumul spre Belgia

La câteva clipe după scena de confuzie produsă în saloanele domnului Danglars, prin apariţia neaşteptată a brigadierului de jandarmerie şi prin destăinuirea ce urmase, vastul palat se golise cu o iuţeală asemănătoare aceleia pe care ar fi pricinuit-o anunţarea unui caz de ciumă sau holeră printre invitaţi: în câteva minute, prin toate uşile, pe toate scările, prin toate ieşirile, lumea se grăbise să se retragă sau, mai bine zis, să fugă; căci era una din acele împrejurări când nu eşti obligat nici măcar să încerci a exprima banalele consolări care în marile catastrofe fac inoportuni pe cei mai buni prieteni.

În palatul bancherului Danglars, încuiat în cabinetul său, îşi făcea depoziţia în faţa ofiţerului de jandarmerie; doamna Danglars sta înmărmurită în budoarul pe care-l cunoaştem şi Eugénie care, cu ochi semeţi şi cu buze dispreţuitoare, se retrăsese în camera sa cu tovarăşa ei nedespărţită, Louise d'Armilly.

Numeroşii servitori, mai numeroşi încă în seara aceea decât de obicei, căci li se adăugaseră, în vederea serbării, cofetarii, bucătarii şi chelnerii de la Café de Paris, îndreptând împotriva stăpânilor furia aşa-zisului afront făcut lor, staţionau în grupuri la oficiu, la bucătării, în camere, sinchisindu-se prea puţin de serviciul care, de altminteri, era în mod cât se poate de natural întrerupt.

Printre diferitele personaje care fremătau sub imperiul diverselor interese, numai două merită să ne ocupăm de ele; domnişoara Eugénie Danglars şi domnişoara Louise d'Armilly.

Tânăra logodnică, am spus, se retrăsese cu aerul trufaş, cu buzele dispreţuitoare şi cu mersul unei regine ofensate, urmată de tovarăşa ei, mai palidă şi mai tulburată decât ea.

Când ajunse în camera sa, Eugénie încuie uşa pe dinăuntru, în timp ce Louise cădea pe un scaun.

— O, Doamne! Doamne! Oribil lucru! Spuse tânăra muziciană; cine putea să-şi închipuie? Domnul Andrea Cavalcanti… Un asasin… Un evadat din ocnă… Un ocnaş…

Un zâmbet ironic crispă buzele Eugéniei.

— Eram predestinată, spuse ea. Nu scap de Morcerf decât ca să dau peste Cavalcanti!

— O, nu confunda pe unul cu altul, Eugénie!

— Taci! Toţi bărbaţii sunt nişte ticăloşi şi mă bucur că pot face mai mult decât să îi detest; acum îi dispreţuiesc.

— Ce facem? Întrebă Louise.

— Ce facem? Ceea ce urma să facem peste trei zile: să plecăm.

— Aşadar, cu toate că nu te mai măriţi, rămâi la aceeaşi hotărâre?

— Ascultă, Louise, mi-e groază de viaţa aceasta ordonată, afectată, liniată ca notele noastre de muzică. Ceea ce am dorit totdeauna, ceea ce am năzuit, am vrut, e viaţa de artistă, viaţa liberă, independentă, unde nu te ridici decât prin tine, unde nu ai a da socoteală decât ţie. Pentru ce să rămân? Pentru ca, după o lună, să încerc a mă căsători din nou; cu cine? Poate cu domnul Debray, aşa cum fusese vorba o clipă. Nu, Louise, nu; aventura de astă-seară îmi va fi o scuză: n-o căutam, n-o ceream: Dumnezeu mi-o trimite şi e bine venită.

— Cât de puternică şi curajoasă eşti tu! Spuse blonda şi firava fată tovarăşei ei brune.

— Nu mă cunoşteai încă? Haide, Louise, să discutăm despre chestiunile noastre. Trăsura…

— Din fericire este cumpărată de trei zile.

— Ai dat ordin să fie dusă acolo unde urma s-o luăm?

— Da.

— Paşaportul nostru?

— Iată-l.

Şi cu energia ei obişnuită; Eugénie desfăcu o hârtie şi citi:

— Domnul Léon d'Armilly, în vârstă de douăzeci de ani, de profesie artist, păr negru, ochi negri, călătorind cu sora lui”.

— Bravo! Prin cine ţi-ai procurat paşaportul?

— Ducându-mă să cer domnului Monte-Cristo scrisori pentru directorii teatrelor din Roma şi Neapole, i-am exprimat temerile mele de a călători ca femeie; el le-a înţeles perfect, s-a pus la dispoziţia mea pentru a-mi face rost de un paşaport de bărbat, iar peste două zile l-am primit pe acesta şi am adăugat cu mâna mea: Călătorind cu sora lui.

— Bine, spuse Eugénie cu voioşie; nu ne mai rămâne decât să ne facem bagajele; vom pleca în seara semnării contractului, în loc să plecăm în seara nunţii. Atâta tot.

— Chibzuieşte bine, Eugénie.

— O, am chibzuit îndeajuns! Sunt sătulă de a nu auzi vorbindu-se decât despre reporturi, încheieri de lună, hausse, baisse, bonuri-spaniole, efecte haitiene. În loc de toate astea, Louise – înţelegi tu – aerul, libertatea, cântecul păsărilor, câmpiile Lombardiei, canalele Veneţiei, palatele Romei, plaja din Neapole. Cât avem Louise?

Fata scoase dintr-un scrin încrustat un mic portofel cu încuietoare, pe care o deschise; numără douăzeci şi trei de bancnote.

— Douăzeci şi trei de mii de franci, spuse ca.

— Şi cel puţin tot pe atâtea perle, diamante şi alte bijuterii, glăsui Eugénie. Suntem bogate. Cu patruzeci şi cinci de mii de franci putem trăi ca nişte principese doi ani de zile sau, în mod convenabil, patru. Dar, până în şase luni, tu cu muzica ta, eu cu glasul meu, vom dubla capitalul. Haide, ia banii, eu iau caseta cu bijuterii; astfel că dacă una dintre noi ar avea nenorocirea să piardă comoara, cealaltă va rămâne cu a sa. Acum valiza: să ne grăbim, valiza.

— Aşteaptă, spuse Louise ducându-se să asculte la uşa doamnei Danglars.

— De ce te temi?

— Să nu ne prindă cineva.

— Uşa e încuiată.

— Să nu ni se spună să deschidem.

— Să ni se spună dacă vor; nu vom deschide.

— Eugénie, eşti o adevărată amazoană!

Şi fetele începură cu o minunată vrednicie să îngrămădească într-un geamantan toate obiectele de călătorie de care îşi închipuiau că vor avea nevoie.

— Acum, în timp ce eu schimb costumul, glăsui Eugénie, tu închide valiza.

Louise apăsă cu toată puterea mânuţelor ei albe pe capacul cufărului.

— Dar nu pot, spuse ea, nu sunt destul de tare; închide-l tu.

— A, aşa e! Glăsui Eugénie râzând; uitasem că eu sunt Hercule şi că tu nu eşti decât palida Omphala.

Şi, apăsând cu genunchiul pe cufăr, fata îşi înţepeni braţele albe şi musculoase până când ambele compartimente ale valizei se împreunară, iar domnişoara d'Armilly vârî lacătul între cele două verigi.

După terminarea acestei operaţii, Eugénie deschise un scrin a cărui cheie o avea la ea şi scoase dinăuntru o manta de călătorie de mătase violetă, vătuită.

— Uite, vezi că m-am gândit la toate? Spuse ea; cu mantaua asta n-o să-ţi fie frig.

— Dar tu?

— O, mie nu mi-e niciodată frig, ştii bine; de altminteri, cu hainele astea bărbăteşti…

— Te îmbraci aici?

— Evident.

— Dar o să ai timp?

— Nu-mi duce nici o grijă, fricoaso; oamenii noştri sunt ocupaţi cu scandalul. De altminteri, ce este de mirare, când se ţine seama de deznădejdea în care desigur, mă găsesc, ca eu să mă fi zăvorât aci?

— Nu, într-adevăr, mă linişteşti.

— Haide, ajută-mă.

Şi, din sertarul din care scosese mantaua dată domnişoarei d'Armilly şi cu care aceasta îşi acoperise umerii, mai scoase un costum bărbătesc, complet, de la încălţăminte până la redingotă, cu o provizie de lenjerie unde nimic nu era de prisos, dar unde se găsea strictul necesar.

Atunci, cu o promptitudine care arăta că, fără îndoială, nu pentru prima dată a îmbrăcat în glumă vestmintele celuilalt sex, Eugénie se încălţă, trase pantalonii, încheie până la gât o vestă şi îmbrăcă o redingotă care îi scotea în relief talia plină şi cambrată.

— O, foarte bine! Nu zău, foarte bine! Spuse Louise privind-o cu admiraţie; dar o să stea sub pălăria bărbătească, pe care o zăresc aci, părul negru, frumos, cozile minunate care stârneau oftatul de invidie al tuturor femeilor?

— Ai să vezi, spuse Eugénie.

Şi, apucând cu mâna stângă părul des pe care degetele ei subţiri abia îl cuprindeau, luă cu dreapta o pereche de foarfeci lungi şi, în curând, oţelul scrâşni în podoaba splendidă şi bogată care căzu întreagă la picioarele fetei, ce se dădu pe spate pentru a-şi feri redingota.

Apoi, după ce coada principală căzu, Eugénie trecu la şuviţele de pe tâmple pe care le doborî rând pe rând, fără cea mai mică părere de rău; dimpotrivă, ochii ei sclipiră mai scânteietori şi mai voioşi decât de obicei, sub sprâncenele negre ca abanosul.'

— O, minunat păr! Exclamă Louise cu regret.

— Nu sunt de o sută de ori mai bine aşa? Strigă Eugénie netezindu-şi buclele răvăşite ale părului şi nu ţi se pare că sunt mai frumoasă astfel?

— O, tu eşti frumoasă, totdeauna frumoasă! Exclamă Louise. Şi acum, unde mergem?

— La Bruxelles, dacă vrei; este frontiera cea mai apropiată. Vom ajunge la Bruxelles, la Liège, la Aix-la-Chapelle; vom urca pe Rin până la Strasbourg, vom străbate Elveţia şi vom coborî în Italia prin Saint-Gothard. Îţi convine?

— Da.

— La ce te uiţi?

— La tine. Serios, eşti admirabilă aşa; s-ar zice că mă răpeşti.

— Ei, la dracu; şi pe bună dreptate!

— Mi se pare că ai înjurat, Eugénie?

Şi fetele, pe care oricine le-ar fi putut bănui cufundate în lacrimi, una pentru propria-i soartă, alta din devotament pentru prietena ei, izbucniră în râs, ascunzând urmele mai vizibile ale dezordinii care însoţise în chip firesc pregătirile de evadare.

Apoi, după ce stinseră luminile, cu ochi cercetători, cu urechea la pândă, cu gâtul încordat, deschiseră uşa unui cabinet de toaletă ce dădea spre o scară de serviciu care cobora până la curte, Eugénie mergând înainte şi ţinând cu un braţ valiza pe care domnişoara d'Armilly abia o ridica cu ambele mâini.

Curtea era pustie. Bătea miezul nopţii.

Portarul veghea încă.

Eugénie se apropie încetişor şi-l văzu pe vrednicul portar dormind în fundul gheretei, lungit în jilţ.

Se întoarse spre Louise, apucă din nou valiza pe care o pusese un moment jos şi amândouă, ocrotite de umbra pe care o proiecta peretele, ajunseră sub boltă.

Eugénie o ascunse pe Louise în ungherul porţii, astfel ca portarul, dacă îi va veni cumva gustul să se trezească, să nu vadă decât o persoană.

După aceea, hazardându-se în bătaia lămpii care lumina curtea:

— Poarta! Strigă ea cu frumosu-i glas de contraaltă, bătând în geam.

Portarul se sculă, aşa cum Eugénie prevăzuse şi făcu chiar câţiva paşi pentru a recunoaşte persoana care ieşea; dar, văzând un tânăr care şfichiuia nerăbdător cu cravaşa peste pantaloni, deschise îndată.

Louise se strecură numaidecât, ca o şopârlă, prin poarta întredeschisă şi ţâşni repede afară. Calmă în aparenţă, deşi, după toate probabilităţile, inima ei număra mai multe pulsaţii decât în stare obişnuită, Eugénie ieşi la rându-i.

Trecea un comisionar. Îl încărcară cu valiza, apoi, indicându-i ca ţintă a cursei lor strada Victoire nr. 36, fetele merseră în urma omului a cărui prezenţă o liniştea pe Louise; Eugénie era însă curajoasă ca o Judith sau o Dalilă.

Ajunseră la numărul indicat. Eugénie porunci comisionarului să pună jos valiza, îi dădu câteva monede şi, după ce bătu în oblon, îl concedie.

Oblonul în care Eugénie bătuse era de la casa unei cusătorese înştiinţată mai înainte: aceasta nu se culcase încă, deschise.

— Domnişoară, spuse Eugénie, pune-l pe portar să scoată caleaşca din şopron şi trimite-l după cai. Poftim cinci franci pentru osteneala lui.

— Nu zău, spuse Louise, te admir, ba aş spune chiar că te respect.

Cusătoreasa se uita cu mirare; deoarece se stabilise însă că va căpăta douăzeci de ludovici, nu făcu cea mai mică observaţie.

Peste un sfert de ceas portarul se înapoia cu surugiul şi cu caii care, cât ai clipi, fură înhămaţi la trăsura pe care portarul legă valiza cu o frânghie.

— Poftim paşaportul, spuse surugiul; ce drum apucăm, tinere burghez?

— Drumul Fontainebleau, răspunse Eugénie cu voce aproape masculină.

— Ce tot spui? Întrebă Louise.

— Îmi iau măsurile de prevedere, glăsui Eugénie; femeia căreia îi dăm douăzeci de ludovici ar putea să ne trădeze pentru patruzeci: vom lua pe bulevard altă direcţie.

Şi fata se aruncă în trăsura confortabilă, aproape fără să atingă scara.

— Eugénie, tu ai totdeauna dreptate, spuse profesoara de canto luând loc lângă prietena ei.

Peste un sfert de ceas surugiul, readus pe calea cuvenită, trecea pocnind din bici dincolo de bariera Saint-Martin.

— O, iată-ne în sfârşit ieşite din Paris! Glăsui Louise respirând.

— Da, draga mea şi răpirea este consumată de-a binelea, răspunse Eugénie.

— Da, dar fără violenţe, spuse Louise.

— Mă voi prevala de aceasta ca de o circumstanţă atenuantă.

Cuvintele se pierdură în huruitul pe care îl făcea trăsura gonind pe caldarâmul şoselei Villette.

Domnul Danglars îşi pierduse fiica.