Capitolul XXIV Hanul „La Clopotul şi Clondirul”

Şi acum s-o lăsăm pe domnişoara Danglars să gonească împreună cu prietena ei pe drumul spre Bruxelles şi să ne întoarcem la bietul Andrea Cavalcanti, oprit în chip aşa de nefericit pe drumul carierei sale.

În ciuda tinereţii, el era un flăcău foarte îndemânatic şi inteligent.

De aceea l-am văzut, după primele zvonuri care pătrunseseră în salon, apropiindu-se treptat-treptat de uşă, străbătând o cameră sau două şi, în sfârşit, dispărând.

O împrejurare pe care am uitat s-o menţionăm şi care totuşi nu trebuie omisă, e că într-una din camerele străbătute de Cavalcanti se afla expus trusoul miresei, caseta cu diamante, şaluri din caşmir, dantele de Valenciennes, voaluri din Anglia, tot ce alcătuieşte, în sfârşit, lumea obiectelor ispititoare la al căror nume inima fetelor tresaltă de bucurie.

Trecând prin camera aceasta, fapt care dovedeşte că Andrea era nu numai un flăcău foarte inteligent şi foarte îndemânatic, dar şi prevăzător, el puse mâna pe cea mai bogată dintre podoabele expuse.

Înzestrat cu această pleaşcă, Andrea se simţise pe jumătate mai uşor sărind prin fereastră şi furişându-se printre mâinile jandarmilor.

Înalt şi sprinten ca un luptător antic, vânjos ca un spartan, Andrea gonise un sfert de ceas fără să ştie încotro merge, cu singurul scop de a se depărta de locul unde era să fie prins.

Pornind din strada Mont-Blanc se pomenise, cu instinctul acela al barierelor pe care hoţii îl posedă aşa cum iepurele are instinctul cuibului, la capătul străzii Lafayette.

Aici, sufocat, gâfâind, se opri.

Era absolut singur şi avea la stânga terenul Saint-Lazare, vast şi pustiu, iar la dreapta Parisul în toată profunzimea lui.

— Sunt pierdut? Se întrebă el. Nu, dacă pot fugi mai repede decât duşmanii mei.

În momentul acela zări venind dinspre partea de sus a foburgului Poissoinière o cabrioletă de piaţă al cărei vizitiu posac, fumându-şi pipa, se înapoia pare-se, în foburgul Saint-Denis unde, fără îndoială, îşi avea staţia.

— Ei, prietene! Strigă Benedetto.

— Ce e, burghezule? Întrebă vizitiul.

— Ţi-este ostenit calul?

— Ostenit? Cum naiba să fie dacă n-a făcut nimic toată ziulica? Patru amărâte de curse şi un franc bacşiş, cu totul şapte franci; trebuie să-i duc patronului zece.

— Vrei ca, pe lângă aceşti franci, să mai câştigi douăzeci?

— Cu plăcere, burghezule; douăzeci de franci nu sunt de lepădat. Ce trebuie să fac pentru asta? Să auzim.

— Un lucru uşor în cazul când calul dumitale nu este ostenit.

— Vă spun că o să meargă ca un zefir: totul este să spuneţi încotro să apuce.

— Spre Luvru.

— Aha, am înţeles.

— Întocmai. E vorba pur şi simplu să prind pe un prieten al meu cu care urmează să vâneze la Chapelle-en-Serval. Trebuia să mă aştepte aici cu cabrioleta lui până la unsprezece şi jumătate: e miezul nopţii; o fi obosit aşteptându-mă şi a plecat singur.

— De bună seamă.

— Vrei să încerci să-l ajungem?

— Nici nu vreau altceva.

— Dar dacă nu-l ajungem până la Bourget, capeţi douăzeci de franci; dacă nu-l ajungem până la Luvru, treizeci.

— Şi dacă îl ajungem?

— Patruzeci, apuse Andrea care şovăise un moment, dar care chibzuise că nu riscă nimic făgăduind.

— Bun! Spuse vizitiul. Urcaţi-vă – şi la drum.

Andrea se urcă în cabrioleta care străbătu în goană foburgul Saint-Denis, o luă de-a lungul foburgului Saint-Martin, trecu dincolo de barieră şi apucă pe nesfârşita Violette.

N-avea nici un interes să-şi ajungă himericul prieten; cu toate acestea, din când în când, Cavalcanti se adresa drumeţilor întârziaţi sau cârciumilor deschise încă, întrebând dacă n-a fost văzută o cabrioletă verde cu un cal murg-cafeniu; iar pentru că pe şosea circulă multe cabriolete şi pentru că, din zece cabriolete, nouă sunt verzi, lămuririle plouau la fiecare pas.

Totdeauna o văzuse cineva; nu era cu mai mult de cinci sute, de două sute, de o sută de paşi înainte; în sfârşit, treceau pe lângă ea.

Într-un rând, porni înaintea cabrioletei un alt vehicul; era o caleaşcă purtată în galop de doi cai de poştă.

— Dacă aş avea caleaşca asta, caii ei zdraveni şi mai cu seamă paşaportul celor dinăuntru! Îşi spuse Cavalcanti.

Şi oftă adânc.

În caleaşcă se găseau domnişoara Danglars şi domnişoara d'Armilly.

— La drum! La drum! Spuse Andrea; nu se poate să nu-l ajungem.

Şi bietul cal reluă trapul înverşunat cu care mergea de la barieră, ajungând lac de năduşeală la Luvru.

— Hotărât lucru, glăsui Andrea, văd că n-o să-l mai ajung pe prietenul meu şi c-o să-ţi omor calul. Prin urmare e mai bine să mă opresc. Poftim treizeci de franci; mă duc să mă culc la „Calul Roşu” şi, în prima trăsură unde voi găsi un loc, am să mă urc. Bună seara, prietene.

Şi, după ce puse şase piese a câte cinci franci în palma vizitiului, Andrea sări sprinten pe caldarâm.

Vizitiul înşfăcă plin de bucurie banii şi se înapoie la pas pe şoseaua Parisului; Andrea se prefăcu a intra la hotelul Calul Roşu; dar, după ce se oprise o clipă lângă poartă, auzind zgomotul cabrioletei care pornea şi se pierdea în zare, îşi reluă cursa şi, în pas de atlet, făcu vreo două leghe.

Apoi se odihni; se găsea, de bună seamă, foarte aproape de Chapelle-en-Serval unde spusese că merge.

Nu oboseala îl oprea pe Andrea Cavalcanti, ci nevoia de a lua o hotărâre, necesitatea de a adopta un plan.

Să se urce în diligenţă era cu neputinţă. Pentru a călători, într-un fel sau într-altul, un paşaport este absolut necesar.

Să rămână în departamentul Oise, adică într-unul din departamentele cele mai descoperite şi supravegheate ale Franţei, era un lucru iarăşi cu neputinţă, în special pentru un om expert ca Andrea în materie de ilegalităţi.

Andrea se aşeză pe marginea şanţului, îşi lăsă capul în palme şi chibzui.

Peste zece minute înălţă capul; hotărârea sa era luată.

Acoperi cu ţărână o parte a paltonului pe care avusese timpul să-l smulgă din antecameră şi să-l îmbrace peste toaleta de bal şi, ajungând la Chapelle-en-Serval, bătu cu îndrăzneală în uşa singurului han de prin partea aceea.

Hangiul veni să deschidă.

— Prietene, spuse Andrea, mergeam de la Montrefontaine la Senlis când calul meu, care e un animal nărăvaş, m-a trântit. Trebuie să ajung în noaptea asta la Compiègne, altminteri familia mea o să fie foarte neliniştită. Poţi să-mi închiriezi un cal?

Bun sau rău, un hangiu are totdeauna un cal.

Hangiul din Chapelle-en-Serval chemă argatul, îi porunci să pună şaua pe Bălan şi îşi trezi fiul, un copil de şapte ani, care urma să încalece la spatele domnului şi să aducă înapoi patrupedul.

Andrea dădu douăzeci de franci hangiului, iar când îi scoase din buzunar lăsă o carte de vizită.

Cartea de vizită era a unuia dintre prietenii săi de la Café de Paris; astfel că hangiul, după ce Andrea plecă, ridică de jos cartonul căzut şi fu încredinţat că închiriase calul său domnului conte de Mauléon, strada Saint-Dominique, 25; numele şi adresa aceasta se găseau pe cartea de vizită.

Bălanul nu mergea repede, însă mergea cu paşi egali şi stăruitori; în trei ceasuri şi jumătate Andrea făcu cele două leghe care îl despărţeau de Compiègne; sunau orele patru la orologiul primăriei când ajunse în piaţa unde se opresc diligenţele.

La Compiègne se găseşte un hotel admirabil de care îşi aduc aminte chiar şi cei care nu au tras la el decât o dată…

Andrea, care mai poposise aici cu prilejul uneia din cursele pe care le făcuse prin împrejurimile Parisului, îşi aminti de hotelul „La clopotul şi clondirul”; se îndreptă într-acolo, văzu la lumina unui felinar firma indicatoare şi după ce concedie copilul dându-i toate monedele mărunte pe care le avea la el, bătu în uşă socotind cu multă dreptate că dispunea de trei sau patru ceasuri şi că lucrul cel mai bun era să se pregătească, printr-un somn bun şi o cină bună, împotriva oboselilor de mâine.

Deschise un servitor.

— Prietene, spuse Andrea, vin de la Saint-Jean-au-Bois unde am prânzit; socoteam să iau trăsura de la miezul nopţii; dar m-am rătăcit ca un prost şi de patru ceasuri tot umblu prin pădure. Dă-mi una din cămăruţele frumoase dinspre curte şi trimite-mi un pui rece şi o sticlă cu vin de Bordeaux.

Servitorul nu avu nici o bănuială: Andrea vorbea cu liniştea cea mai desăvârşită, ţinea ţigara în gură şi mâinile în buzunarele paltonului; hainele lui erau elegante, barba îngrijită, cizmele fără cusur; avea aerul unui vecin întârziat, atâta tot.

În timp ce servitorul îi pregătea camera, gazda se sculă; Andrea o întâmpină cu cel mai fermecător zâmbet şi o întrebă dacă nu poate să aibă numărul 3 pe care îl mai avusese când a trecut ultima oară prin Compiègne; din nefericire, numărul trei era ocupat de un tânăr care călătorea cu sora lui.

Andrea părea deznădăjduit; nu se mângâie decât când gazda îl asigură că numărul 7 care i se pregătea avea întru totul aceeaşi aşezare ca şi numărul 3; în timp ce îşi încălzea picioarele şi vorbea despre ultimele curse de la Chantilliy, aşteptă să i se anunţe că odaia e gata.

Andrea nu pomenise fără motiv de apartamentele drăguţe care dădeau spre curte; curtea hotelului „La clopotul”, cu întreitul ei şir de galerii care îi dau aerul unei săli de spectacol, cu iasomiile şi clematitele care urcă de-a lungul coloanelor sale, sprintenă ca o decoraţie naturală, e una dintre cele mai încântătoare intrări de han ce există pe lume.

Puiul era fraged, vinul era vechi, focul scăpăra: Andrea se pomeni cinând cu tot atâta poftă de parcă nu i se întâmplase nimic.

Pe urmă se culcă şi adormi aproape numaidecât somnul acela neînduplecat pe care omul îl găseşte totdeauna la douăzeci de ani, chiar când are remuşcări.

Suntem nevoiţi să mărturisim că Andrea ar fi putut să aibă remuşcări, însă nu avea.

Iată planul lui Andrea, plan care îi dăruise cea mai mare parte din liniştea sa.

O dată cu venirea zilei, el se va scula, va ieşi din hotel după ce va plăti cu scrupulozitate datoria; va ajunge în pădure, va cere, sub pretext că face studii de pictură, ospitalitatea unui ţăran; îşi va cumpăra un costum de tăietor şi o secure, va da jos îmbrăcămintea elegantă şi o va lua pe a lucrătorului; apoi, cu mâinile pline de pământ, cu părul făcut castaniu graţie unui pieptene de plumb, cu obrazul bronzat graţie unui preparat a cărui reţetă i-o dăduseră foştii lui tovarăşi, va ajunge, dintr-o pădure într-alta, până la frontiera cea mai apropiată, mergând noaptea, adormind ziua prin păduri sau prin cariere şi neapropiindu-se de locurile cu oameni decât pentru a-şi cumpăra din când în când o pâine.

După ce va trece frontiera, Andrea îşi va transforma diamantele în bani, va transforma banii în zece bancnote pe care le va purta totdeauna la el în caz de accident şi se va afla astfel posesorul unei sume de cincizeci de mii de lire, ceea ce filosofiei sale nu i se părea o situaţie de moment prea aspră.

Se bizuia de altminteri, mult, pe interesul Danglarsilor de a potoli larma neplăcerii lor.

De aceea, abstracţie făcând de oboseală, Andrea adormi aşa de repede şi de bine.

De altminteri, pentru a se trezi mai devreme, nu închise obloanele şi se mulţumise doar să tragă zăvoarele uşii şi să păstreze, pe masa de noapte, un cuţit foarte ascuţit de care nu se despărţea niciodată.

Pe la şapte dimineaţa Andrea fu deşteptat de o rază de soare, care licărea călduţă şi strălucitoare pe chipul lui.

În orice minte bine organizată ideea dominantă – şi există întotdeauna una – ideea dominantă, spuneam, e aceea care, după ce a adormit cea din urmă, iluminează cea dintâi trezirea gândirii.

Andrea nu deschise încă pe deplin ochii şi gândul dominant îl stăpânea, şoptindu-i la ureche că a dormit prea mult.

Sări din pat şi alergă la fereastră.

Un jandarm străbătea curtea.

Jandarmul este unul dintre cele mai izbitoare creaturi de pe lume, chiar pentru ochiul unui om liniştit: dar pentru o conştiinţă fricoasă şi care are anumite motive să fie, galbenul, albastrul şi albul din care se compune uniforma lui capătă tonuri înfricoşătoare.

— De ce un jandarm? Se întrebă Andrea.

Îşi răspunse pe dală, cu logica pe care cititorul a mai remarcat-o desigur la el:

— Un jandarm n-are de ce să stârnească mirare la un han; dar să ne îmbrăcăm.

Şi tânărul se îmbrăcă cu o repeziciune pe care valetul său nu i-o răpise în cele câteva luni de viaţă elegantă trăită la Paris.

— Bun, glăsui Andrea îmbrăcându-se, am să aştept până pleacă şi, după ce o pleca, mă furişez.

Şi, spunând cuvintele acestea, Andrea, încălţat şi îmbrăcat, se duse binişor la fereastră unde ridică pentru a doua oară perdeaua de muselină.

Nu numai că primul jandarm nu plecase, dar tânărul zări încă o uniformă albastră, galbenă şi albă la piciorul scării, singura pe care putea coborî, în timp ce al treilea jandarm, călare şi cu arma în mână, stătea de santinelă la poarta dinspre stradă, singura pe unde putea ieşi.

Al treilea jandarm era cât se poate de incomod; căci dinaintea lui se desfăşura un semicerc de curioşi care astupau ermetic poarta hotelului.

— Drace, mă caută! Fu primul gând al lui Andrea.

Paloarea năpădi fruntea tânărului; privi cu încordare în juru-i.

Camera lui, ca toate celelalte de la etaj, nu răspundea decât spre galeria exterioară, deschisă tuturor privirilor.

— Sunt pierdut! Fu al doilea cuvânt al său.

Într-adevăr, pentru un om în situaţia lui Andrea, arestarea însemna: juraţii, judecata, moartea – moartea fără milă şi fără amânare.

Îşi strânse o clipă, convulsiv, capul în mâini.

Simţi în clipa asta că e pe punctul de a înnebuni de frică.

Dar curând, din lumea de gânduri care se ciocneau în capu-i, ţâşni un gând de speranţă; un zâmbet palid se desenă pe buzele lui vinete şi pe obrajii crispaţi.

Privi în juru-i; obiectele pe care le căuta se aflau laolaltă pe marmura unui birou; o pană, cerneală şi o hârtie.

Muie pana în cerneală şi scrise, cu o mână căreia îi porunci să fie fermă, următoarele rânduri pe prima foaie de caiet: „N-am bani să plătesc, dar nu sunt un om necinstit; las ca amanet acul acesta care preţuieşte de zece ori mai mult decât suma ce datorez. Rog să fiu iertat că am fugit în zori; mi-era ruşine!”

Scoase acul din cravată şi-l puse pe hârtie.

După aceea, în loc să lase zăvoarele în uşă, le trase înapoi, ba chiar întredeschise uşa ca şi cum ar fi ieşit din cameră uitând s-o închidă şi, strecurându-se în cămin ca unul deprins cu acest fel de gimnastică, trase spre el paravanul de hârtie reprezentând pe Achille la Deidame, şterse cu picioarele urma paşilor în cenuşă şi începu să se caţere pe coşul ce îi oferea singura cale de salvare în care nădăjduia încă.

În momentul acela primul jandarm, care izbise vederea lui Andrea, urca scara, precedat de comisarul poliţienesc şi susţinut de al doilea jandarm care păzea partea de jos a scării şi care, la rându-i, putea să aştepte ajutorul celui ce staţiona la poartă.

Iată cărei împrejurări Andrea datora vizita aceasta pe care cu atâta trudă el se pregătea s-o primească în felul său.

În zorii zilei telegrafele bătuseră în toate direcţiile şi fiecare localitate, înştiinţată aproape imediat, trezise autorităţile punând forţa publică pe urma ucigaşului lui Caderousse.

Compiègne, reşedinţă regală, Compiègne, oraş de vânătoare, Compiègne, oraş de garnizoană este înzestrat din belşug cu autorităţi, jandarmi şi comisari; vizitele începuseră deci îndată după sosirea ordinului telegrafic, iar pentru că hotelul „La clopotul şi clondirul”, era primul hotel al oraşului, se începuse în mod firesc cu el.

De altminteri, după raportul santinelelor care făcuseră de gardă în noaptea aceea la primărie (primăria este învecinată cu hanul „La clopotul”), după raportul santinelelor, spuneam, se constatase că mai mulţi călători au tras în timpul nopţii la hotel.

Santinela, care fusese schimbată la şase dimineaţa îşi amintea chiar că, în momentul când a fost pusă la post, adică la patru şi câteva minute, văzuse un tânăr călare pe un cal alb, cu un copil de ţăran în spate şi că tânărul coborâse în piaţă, dăduse drumul ţăranului şi calului şi a bătut la hotelul a cărui uşă se deschisese în faţa lui şi se închisese în urma lui.

Bănuielile se opriseră asupra acestui tânăr întârziat în mod aşa de curios.

Iar tânărul nu era altul decât Andrea.

Întemeiaţi pe aceste date, comisarul de poliţie şi jandarmul, care era un brigadier, se îndreptau spre uşa lui Andrea; uşa era întredeschisă.

— Hm, uşa deschisă e semn rău! Spuse brigadierul, vulpe bătrână, hrănită cu vicleşugurile meseriei; aş prefera-o închisă cu trei rânduri de zăvoare.

Într-adevăr, scrisorica şi acul lăsate de Andrea pe masă confirmară sau, mai bine zis, sprijiniră tristul adevăr. Andrea fugise.

Spuneam sprijiniră, deoarece brigadierul nu era omul care să se lase convins de-o singură dovadă.

Privi în juru-i, îşi afundă ochii sub pat, întoarse perdelele pe dos, deschise dulapurile şi în sfârşit, se opri la cămin. Graţie precauţiunilor lui Andrea, nu rămăsese în cenuşă nici o urmă despre trecerea sa.

Cu toate acestea căminul însemna o ieşire, iar în împrejurările de faţă orice ieşire trebuia să fie obiectul unei serioase investigaţii.

Brigadierul ceru deci să i se aducă un tăciune şi nişte paie; îndopă căminul aşa cum ar fi făcut cu un tun şi dădu foc.

Pereţii de cărămidă trosniră; o coloană opacă de fum se întinse prin coş şi urcă spre cer ca o sumbră ţâşnire de vulcan, dar prizonierul nu căzu precum se aştepta.

Aceasta pentru că Andrea preţuia încă, din tinereţea sa trăită în luptă cu societatea, cât un jandarm, chiar dacă jandarmul acesta ar fi fost ridicat la rangul respectabil de brigadier; prevăzând prin urmare incendiul, ajunsese pe acoperiş şi stătea ghemuit lângă burlan.

Nădăjdui o clipă că e salvat căci îl auzi pe brigadier chemându-i pe ceilalţi doi jandarmi şi strigându-le cu glas tare:

— Nu mai este!

Dar, întinzând binişor gâtul, văzu că, în loc să se retragă aşa cum era natural, cei doi jandarmi iscodeau cu mai multă luare aminte.

La rându-i privi în jur-împrejur: primăria, o construcţie colosală din secolul al XVI-lea, se înălţa ca o fortăreaţă sumbră; la dreapta, prin deschizăturile edificiului, te puteai cufunda în toate ungherele acoperişului aşa cum, de pe înălţimile unui munte, te cufunzi în vale.

Andrea înţelese că va vedea în curând ivindu-se capul brigadierului de jandarmerie la vreuna din aceste deschizături.

Descoperirea însemna şi pierzania; o vânătoare pe acoperişuri nu-i oferea nici o şansă de succes.

Se hotărî deci să coboare, nu pe unde venise, ci pe un drum analog.

Cercetă din ochi coşul din care nu vedea ieşind nici un fum, ajunse la el târându-se pe acoperiş şi dispăru prin gaura lui, fără să-l fi văzut cineva.

În clipa aceea se deschidea o ferestruică a primăriei şi, prin ferestruică, ieşea capul brigadierului din jandarmerie.

Capul rămase un moment nemişcat, ca unul din reliefurile de piatră care decorează clădirea; apoi, cu un oftat lung de dezamăgire, dispăru.

Calm şi demn ca legea al cărei reprezentant era, brigadierul trecu fără să răspundă nenumăratelor întrebări ale mulţimii îngrămădite în piaţă şi reintră în hotel.

— Ei, ce e? Întrebară la rândul lor cei doi jandarmi.

— Ce să fie, băieţi! Răspunse brigadierul; de bună seamă tâlharul a şters-o cu adevărat, din zori; vom trimite însă în urmărirea lui pe şoseaua Villers-Cotterets, pe şoseaua Noyon şi vom scotoci pădurea unde îl vom înhăţa negreşit.

Onorabilul slujbaş abia rostise, cu intonaţia caracteristică brigadierilor din jandarmerie, adverbul acesta sonor, când un strigăt prelung de spaimă, urmat de ţârâitul unei sonerii, răsună în curtea hotelului.

— O, ce e asta? Exclamă brigadierul.

— Un călător care pare tare grăbit, spuse hotelierul. La ce număr se sună?

— La nr. 3.

— Ia aleargă, băiete!

În momentul acela strigătele şi zgomotul soneriei se înteţiră. Servitorul porni în goană.

— A, nu! Spuse brigadierul oprindu-l; cel care sună îmi face impresia că cere pe altcineva decât pe servitor, astfel că îi vom pune la dispoziţie un jandarm. Cine stă la nr. 3?

— Tinerelul sosit cu sora lui azi noapte şi care a cerut o cameră cu două paturi.

Soneria răsună pentru a treia oară cu o intonaţie plină de nelinişte.

— Încoa, domnule comisar! Strigă brigadierul; urmaţi-mă şi grăbiţi pasul.

— O clipă, glăsui hotelierul; la camera nr. 3 sunt două scări: una exterioară, una interioară.

— Bun, spuse brigadierul; eu apuc pe cea interioară, este departamentul meu. Carabinele sunt încărcate?

— Da, domnule brigadier.

— Ei bine, voi vegheaţi la scara de afară şi, dacă vrea să fugă, trageţi; după câte spune telegraful, e un criminal periculos.

Brigadierul dispăru îndată, urmat de comisar, pe scara interioară; îl însoţea larma pe care destăinuirile cu privire la Andrea o stârniseră în mulţime.

Iată ce se întâmplase:

Andrea coborâse cu foarte multă îndemânare până la două treimi din coş, dar, ajungând aci, piciorul îi scăpase, astfel că a venit jos cu mai multă viteză şi în special cu mai mult zgomot decât ar fi vroit. Nu era nimic dacă odaia ar fi fost pustie; din păcate, însă, ea era locuită.

Două femei dormeau într-un pat; zgomotul le trezise.

Privirile lor se aţintiseră asupra punctului de unde venea zgomotul şi văzuseră, prin deschizătura căminului, apărând un bărbat.

Una dintre cele două femei, femeia blondă, scosese strigătul cumplit care a cutremurat toată casa, pe când cealaltă, care era brună, repezindu-se la şnurul soneriei, dăduse alarma scuturându-l din toate puterile.

Pe Andrea îl păştea, după cum se vede, nenorocirea.

— Fie-vă milă, strigă el palid, buimăcit, fără să vadă persoanele cărora li se adresa; fie-vă milă, nu chemaţi, salvaţi-mă! Nu vreau să vă fac rău.

— Andrea, asasinul! Strigă una dintre tinerele femei.

— Eugénie! Domnişoara Danglars! Murmură Cavalcanti trecând de la înfricoşare la buimăcire.

— Ajutor! Ajutor! Strigă domnişoara d'Armilly luând soneria din mâinile ţepene ale Eugéniei şi sunând cu mai multă putere chiar decât tovarăşa ei.

— Salvaţi-mă, sunt urmărit! Spuse Andrea împreunându-şi mâinile; fie-vă milă, nu mă predaţi.

— E prea târziu, se aud paşi! Răspunse Eugénie.

— Ascundeţi-mă undeva; o să spuneţi că v-aţi speriat fără vreun motiv; veţi îndepărta bănuielile şi îmi veţi fi salvat viaţa.

Strânse una într-alta, înfăşurându-se în pături, femeile rămaseră mute în faţa glasului implorator; toate temerile, toate dezgusturile se ciocneau în mintea lor.

— Bine, fie! Spuse Eugénie; întoarce-te pe unde ai venit, nenorocitule; pleacă şi nu vom spune nimic.

— Uite-l! Uite-l! Strigă un glas pe palier. Uite-l, îl văd!

Într-adevăr, brigadierul îşi apropiase ochiul de broască şi îl zărise pe Andrea în picioare, implorând.

O lovitură violentă cu patul puştii zvârli în lături broasca, alte două aruncară zăvoarele; uşa sfărâmată căzu înăuntru.

Andrea alergă la cealaltă uşă care dădea spre galeria curţii şi o deschise, gata să se năpustească pe acolo.

Cei doi jandarmi se aflau la pândă cu carabinele lor şi îl luară la ochi.

Andrea încremenise; palid, cu trupul dat puţin pe spate, ţinea cuţitul inutil în mâna crispată.

— Fugi! Strigă domnişoara d'Armilly în inima căreia intra mila pe măsură ce ieşea spaima; fugi!

— Sau omoară-te! Spuse Eugénie cu tonul şi cu poza uneia dintre vestalele care, în circ, porunceau cu degetul gladiatorului victorios să dea adversarului lovitura de graţie.

Andrea se înfioră şi o privi pe fată cu un zâmbet de dispreţ care dovedi că ticăloşia lui nu înţelegea cruzimea sublimă a onoarei.

— Să mă omor? Întrebă el aruncând cuţitul; de ce?

— Ai spus singur, exclamă domnişoara Danglars, că te vor condamna la moarte, că te vor executa ca pe cel mai decăzut criminal.

— Eh, avem prieteni! Răspunse Cavalcanti încrucişându-şi braţele.

Brigadierul înaintă spre el cu sabia în mână.

— Haide, haide, glăsui Cavalcanti; bagă sabia în teacă, prietene; nu e nevoie de atâta tămbălău, devreme ce mă predau.

Şi îşi întinse mâinile spre cătuşe.

Fetele priveau cu groază metamorfoza hidoasă care se desfăşura sub ochii lor; omul de lume lepădându-şi aparenţele şi devenind iarăşi omul din ocnă.

Andrea se întoarse spre ele şi întrebă cu un zâmbet obraznic:

— Domnişoară Eugénie, ai vreun comision pentru părintele dumitale? Căci, după toate probabilităţile, mă înapoiez la Paris.

Eugénie îşi ascunse capul în palme.

— O, n-aveţi de ce vă ruşina şi nu vă iau în nume de rău că v-aţi urcat în trăsură ca să alergaţi după mine, spuse Andrea. Nu eram eu aproape soţul dumitale?

Şi Andrea ieşi după ce plasă ironia aceasta, lăsându-le pe fugare în prada suferinţelor, ruşinii şi a comentariilor mulţimii.

Peste un ceas, îmbrăcate amândouă în straiele lor de femei, se urcau în caleaşca de călătorie.

Poarta hotelului fusese închisă pentru a le pune la adăpost de privirile lumii; cu toate acestea, când poarta fu redeschisă, trebuiră să treacă printre două rânduri de curioşi cu ochi învăpăiaţi, cu buze murmurânde.

Eugénie coborî perdelele; dar dacă nu mai vedea, auzea totuşi, iar sunetul batjocurilor răzbea până la ea.

— O, de ce nu e lumea un pustiu? Exclamă dânsa aruncându-se în braţele domnişoarei d'Armilly cu ochi care scânteiau de ciuda aceea care îl făcea pe Neron să dorească un singur cap lumii romane pentru a-l tăia dintr-o singură lovitură.

A doua zi trăgeau la hotelul Flandra din Bruxelles.

Andrea fusese întemniţat din ajun la Concièrgerie.