Capitolul XXIII Groapa cu lei

Unul din compartimentele închisorii Force, cel care cuprinde pe deţinuţii cei mai deochiaţi şi mai periculoşi, se numeşte curtea Saint-Bernard.

În limbajul lor energic, prizonierii au poreclit-o Groapa cu lei, probabil pentru că deţinuţii au dinţi care muşcă deseori gratiile şi câteodată pe gardieni.

În închisoare ea formează altă închisoare; zidurile au o grosime încă o dată mai mare decât a celorlalte. În fiecare zi, un temnicer cercetează cu grijă zăbrelele masive şi recunoşti după statura herculeană, după privirile reci şi incisive ale gardienilor, că ei au fost aleşi pentru a trona asupra poporului lor prin teroare şi prin inteligenţă.

Curtea acestei secţii e încadrată în ziduri enorme peste care soarele lunecă pieziş atunci când se hotărăşte să pătrundă în abisul urâţeniilor morale şi fizice. Pe caldarâmul acesta rătăcesc îngrijoraţi, buimaci, palizi ca nişte umbre, din zori, oamenii pe care justiţia îi ţine încovoiaţi sub cuţitul ascuţit de ea.

Îi vezi lipindu-se, ghemuindu-se de-a lungul zidului, care absoarbe şi reţine cea mai mare parte din căldură. Stau aici, vorbind doi câte doi, de cele mai multe ori izolaţi, cu ochii neîncetat îndreptaţi spre poarta care se deschide să cheme pe vreunul dintre ei sau să debordeze în abis o nouă zgură zvârlită din cuptorul societăţii.

Curtea Saint-Bernard îşi are vorbitorul ei special; o încăpere lungă, împărţită în două prin două grilaje paralele înfipte la trei picioare unul de altul, astfel ca vizitatorul să nu poată strânge mâna prizonierului sau să-i dea ceva. Vorbitorul e mohorât, umed şi oribil din toate punctele de vedere, mai cu seamă când te gândeşti la destăinuirile înfricoşătoare care s-au furişat printre gratii şi au ruginit fierul.

Totuşi, oricât de groaznic ar fi, locul acesta e paradisul unde vin să se oţelească într-o societate sperată, preţuită, oamenii ale căror zile sunt numărate: aşa de rar iese cineva din Groapa cu lei pentru a merge într-altă parte decât la bariera Saint-Jacques, la ocnă sau la carcera celulară!

În curtea pe care am descris-o şi care era pătrunsă de-o umezeală rece, se plimba, cu mâinile în buzunarele fracului său, un tânăr privit cu multă curiozitate de localnicii Gropii.

Ar fi trecut drept un om elegant, graţie croielii hainelor, dacă hainele n-ar fi fost zdrenţuite; cu toate acestea, ele nu fuseseră uzate; postavul, fin şi mătăsos în locurile neatinse, îşi recăpăta repede luciul sub mâna dezmierdătoare a prizonierului, care încerca să facă din el un veşmânt nou.

Punea aceeaşi grijă în a încheia o cămaşă de mătase a cărei culoare se schimbase enorm de la intrarea lui în închisoare, iar peste încălţămintea de lac trecea colţul unei batiste brodată cu iniţiale care avea deasupra o coroană heraldică.

Mai mulţi pensionari ai Gropii cu lei urmăreau cu interes viu preocupările de toaletă ale prizonierului.

— Ia uite-l pe prinţul care se face frumos! Spuse un hoţ.

— E foarte frumos din născare, glăsui altul şi dacă ar avea numai un pieptene şi pomadă i-ar face marţ pe toţi domnii cu mănuşi albe.

— Cu siguranţă că fracul lui a fost nou-nouţ, iar încălţămintea îi străluceşte straşnic!

— E o cinste pentru noi să avem confraţi aşa de sus-puşi; tâlharii de jandarmi sunt nişte netrebnici. Să ferfeniţească ei o astfel de toaletă…

— Se pare că e unul grozav, spuse altul; a făcut de toate… Şi în stil mare. E superb să ajungă cineva aici aşa de tânăr!

Şi obiectul hidoasei admiraţii, gusta parcă elogiile sau aburul elogiilor, căci n-auzea cuvintele.

După ce îşi făcu toaleta, se apropie de ghişeul cantinei unde se afla un gardian:

— Domnule, îi spuse el, împrumută-mi douăzeci de franci; îi capeţi în curând înapoi; cu mine, nici o teamă. Am rude care posedă mai multe milioane decât taleri ai dumneata… Dă-mi douăzeci de franci, te rog, să iau o cameră separată şi să cumpăr un halat. Mi-este grozav de greu să stau mereu în haină şi cu încălţămintea în picioare. Şi ce haină e asta, domnule, pentru un prinţ Cavalcanti?

Gardianul îi întoarse spatele şi înălţă din umeri. Nici nu râse măcar de cuvintele care ar fi descreţit toate frunţile; căci omul auzise multe altele sau, mai bine zis, auzise totdeauna acelaşi lucru.

— Eşti un om fără suflet, spuse Andrea şi am să te fac să-ţi pierzi locul.

Atunci gardianul întoarse capul şi scoase un hohot zgomotos de râs.

Prizonierii se apropiară şi făcură cerc.

— Îţi spun, continuă Andrea, că cu amărâta asta de sumă am să-mi pot face rost de un halat şi de o cameră ca să primesc cum trebuie vizita ilustră pe care o aştept de pe o zi pe alta.

— Are dreptate! Are dreptate! Glăsuiră prizonierii. Se vede cât de colo că e un om bine!

— Atunci împrumutaţi-i voi douăzeci de franci, spuse gardianul rezemându-se pe celălalt din umerii lui uriaşi; nu sunteţi datori să faceţi asta pentru un tovarăş al vostru?

— Eu nu sunt tovarăş cu ăştia! Declară tânărul cu mândrie; nu mă insulta, n-ai drept să mă insulţi.

Hoţii se priviră cu murmure înăbuşite şi o furtună stârnită de provocarea gardianului, mai mult decât de cuvintele lui Andrea, începu să mugească peste capul prizonierului aristocrat.

Având siguranţa că va şti să domolească furtuna când valurile vor deveni prea tumultuoase, gardianul îi lăsa să se înfurie din ce în ce mai mult pentru a juca o festă solicitatorului inoportun şi pentru a-şi oferi o distracţie.

Hoţii se apropiau de Andrea; unii îşi spuneau:

— Gheata! Gheata!

Operaţie crudă care constă în a se năpusti, nu cu o gheată oarecare, ci una cu ţinte, asupra confratelui căzut în dizgraţia lor.

Alţii propuneau tiparul; alt gen de distracţie, constând în a umple cu nisip, cu pietricele, cu monede mari când le au, o basma pe care călăii o deschid peste umerii şi capul nenorocitului.

— Să-l biciuim pe frumosul domnişor! Spuseră câţiva; pe domnişorul cinstit!

Dar Andrea, întorcându-se spre ei, clipi din ochi, îşi umflă obrazul cu limba şi scoase plescăitul acela de buze care echivalează cu nenumărate semne convenţionale printre bandiţii obligaţi la tăcere.

Un semn masonic pe care îl învăţase de la Caderousse.

Ei îl recunoscură ca pe unul de-al lor.

Îndată basmalele căzură; gheata ţintuită reintră în piciorul călăului principal. Câteva glasuri declarară că domnul avea dreptate, că domnul putea să fie cinstit în felul său şi că prizonierii vroiau să arate exemplul libertăţii de conştiinţă.

Răzmeriţa se potoli. Gardianul rămase aşa de buimăcit încât îl apucă îndată pe Andrea de mâini şi începu să-l percheziţioneze, atribuind unor manifestări mai semnificative decât fascinaţiei schimbarea subită a locuitorilor Gropii cu lei.

Andrea se lăsă cercetat, nu fără a protesta.

Deodată o voce răsună la ghişeu.

— Benedetto! Striga un inspector.

Gardianul îşi lăsă prada.

— Sunt chemat? Întrebă Andrea.

— La vorbitor! Spuse vocea.

— Vezi, mi se face o vizită. Ai să vezi, scumpe domn, dacă poate să trateze cineva pe un Cavalcanti ca pe un om de rând!

Şi strecurându-se prin curte, ca o umbră neagră, Andrea se năpusti prin ghişeul întredeschis, lăsând în admiraţie pe confraţi şi chiar pe gardian.

Într-adevăr era chemat la vorbitor şi nu e locul să ne minunăm mai puţin decât se minuna Andrea; căci, de când intrase la Force, în loc să uzeze ca ceilalţi de beneficiul scrisului pentru a se face chemat, şiretul tânăr păstrase cea mai stoică tăcere.

— De bună seamă, spunea el, că eu sunt ocrotit de o persoană atotputernică; totul îmi dovedeşte asta; averea subită, uşurinţa cu care am trecut peste toate piedicile, o familie improvizată, un nume ilustru devenit proprietatea mea, aurul planând asupra mea, legăturile cele mai minunate făgăduite ambiţiei mele! O nenorocită uitare a norocului meu, o absenţă a protectorului meu m-au pierdut – dar nu pe deplin, nu pentru totdeauna. Mâna s-a retras pentru un moment, ea se va întinde cu siguranţă spre mine şi mă va apuca din nou în momentul când am să mă cred gata de-a cădea în prăpastie.

De ce aş risca o intervenţie imprudentă? Să-mi înstrăinez poate protectorul? El are două mijloace de a mă scoate din încurcătură; evadarea misterioasă cumpărată cu aur şi forţarea mâinii judecătorilor pentru a obţine o absolvire. Să aşteptăm până când mi se va dovedi că m-a părăsit cu totul şi atunci…

Andrea făurise un plan care putea fi socotit abil; ticălosul era repede la atac şi dârz la apărare. Suportase mizeria închisorii comune şi lipsurile de tot felul. Acum însă Andrea suferea că e dezbrăcat, că e murdar, că e flămând; timpul îl apăsa.

În momentul acesta de plictiseală îl strigă la vorbitor glasul inspectorului.

Andrea îşi simţi inima năpădită de bucurie. Era prea devreme pentru vizita judecătorului de instrucţie şi prea târziu ca să fie chemat de directorul închisorii sau de medic. Era deci vizita neaşteptată.

Dinapoia zăbrelelor vorbitorului, unde fu introdus, Andrea zări cu ochi dilataţi de o curiozitate avidă chipul sumbru şi inteligent al lui Bertuccio care, la rându-i, privea cu o uimire îndurerată zăbrelele, uşile zăvorâte şi umbra care se mişca dinapoia gratiilor încrucişate.

— A! Făcu Andrea izbit în inimă.

— Bună ziua Benedetto, spuse Bertuccio cu voce seacă şi sonoră.

— Dumneata? Dumneata? Glăsui tânărul privind cu spaimă în jurul său.

— Copil nenorocit, nu mă recunoşti? Spuse Bertuccio.

— Tăcere! Tăcere! Şopti Andrea care cunoştea auzul fin al zidurilor: Doamne! Doamne! Nu vorbi aşa de tare.

— Ai vrea să vorbeşti cu mine între patru ochi, nu-i aşa? Întrebă Bertuccio.

— O, da! Spuse Andrea.

— Bine.

Şi Bertuccio, scotocindu-se în buzunar, făcu semn unui gardian care se zărea dinapoia geamului de la ghişeu:

— Citeşte, spuse el.

— Ce-i asta? Întrebă Andrea.

— Ordinul de a te duce într-o cameră şi de a fi lăsat să stau de vorbă cu tine.

— O! Exclamă Andrea debordând de bucurie.

Şi îndată, închizându-se în sine, îşi spuse: „Iară-i protectorul necunoscut! Nu mă uită. Şi vrea să fie secretă grija lui, deoarece ţine să vorbim într-o cameră izolată. Îi am în mână… Bertuccio a fost trimis de protector”.

Gardianul se sfătui un moment cu un superior, apoi deschise uşile de fier şi-l conduse pe Andrea, care nu mai putea de bucurie, într-o cameră de la primul etaj, cu vederea spre curte.

Camera era spoită cu var, aşa cum se obişnuieşte în închisori. Avea un aspect vesel, care păru prizonierului strălucitor; o sobă, un pat, un scaun, o masă formau mobilierul ei somptuos.

Bertuccio se aşeză pe scaun. Andrea se trânti pe pat. Gardianul se retrase.

— Haide, glăsui administratorul, ce ai a-mi spune?

— Dar dumneata? Întrebă Andrea.

— Vorbeşti tu întâi…

— O, nu; dumneata ai multe să-mi spui deoarece ai venit la mine.

— Bine, fie. Ai continuat firul mârşăviilor tale: ai furat, ai asasinat.

— Bun; dacă pentru a-mi spune lucrurile astea m-ai adus într-o cameră specială, este păcat de osteneală. Le ştiu. Dar sunt şi altele pe care nu le ştiu. Să vorbim despre astea, te rog. Cine te-a trimis?

— Oho, mergi repede, domnule Benedetto!

— Nu e aşa? Şi la ţintă. Să economisim în special vorbele de prisos. Cine te trimite?

— Nimeni.

— Cum de ştii că sunt în închisoare?

— Te-am recunoscut de mult în filfizonul obraznic care dădea pinteni cu atâta graţie unui cal pe Champs-Elysées.

— Champs-Elysées? Ia stai, să vorbim puţin de părintele meu, vrei?

— Adică de mine?

— Dumneata, bunul meu domn, eşti tatăl meu adoptiv… Dar nu dumneata, îmi închipui, ai dispus în favoarea mea de o sută de mii de franci pe care i-am mâncat în patru sau cinci luni; nu dumneata mi-ai plăsmuit un părinte italian şi gentilom; nu dumneata m-ai introdus în lume, invitându-mă la un anumit dineu unde mi se pare că mănânc şi acum, la Auteuil, în cea mai bună societate a Parisului, cu un anume procuror regal a cărui cunoştinţă, care mi-ar fi aşa de utilă în momentul acesta, îmi pare foarte rău că nu am cultivat-o; în sfârşit, nu dumneata mă garantai pentru un milion sau două când mi s-a întâmplat accidentul fatal… Haide, stimabile corsican, vorbeşte…

— Ce vrei să-ţi spun?

— Te ajut eu. Vorbeai adineauri despre Champs-Elysée, vrednicul meu părinte adoptiv.

— Ei şi?

— Ei şi pe Champs-Elysées locuieşte un domn bogat, foarte bogat.

— La care tu ai furat şi ai asasinat, nu-i aşa?

— Cred că da.

— Domnul conte de Monte-Cristo?

— I-ai spus pe nume, precum zice domnul Racine. Ascultă, trebuie să mă arunc în braţele lui şi să-l sugrum la pieptul meu strigând tată! Tată! Precum spune domnul Pixérécourt?

— Să nu glumim, răspunse Bertuccio cu gravitate, iar un astfel de nume nu trebuie rostit aci, aşa cum îndrăzneşti să-l pronunţi tu.

— Ei, de ce nu? Exclamă Andrea uluit oarecum de solemnitatea ţinutei lui Bertuccio.

— Pentru că acela care poartă numele acesta e prea favorizat de cer pentru a fi părintele unui ticălos ca tine.

— Vorbe mari…

— Şi efecte mari, dacă nu-ţi bagi minţile în cap.

— Ameninţări… Nu mi-e teamă de ele… Am să spun…

— Crezi că ai de-a face cu netrebnici de teapa ta? Întrebă Bertuccio cu un ton aşa de calm şi cu o privire aşa de sigură încât Andrea fu zdruncinat până în adâncul sufletului; crezi că ai de-a face cu netrebnicii tăi din ocnă sau cu naivii din lume?… Benedetto, te găseşti într-o mână cumplită. Mâna asta vrea să se deschidă pentru tine: profită de ocazie. Să nu te joci cu trăsnetul pe care îl lasă o clipă, dar pe care îl poate reapuca dacă încerci s-o forţezi.

— Părintele meu… Vreau să ştiu cine e părintele meu! Spuse încăpăţânatul. Am să pier dacă trebuie, dar voi afla. Ce-mi pasă de scandal… de bine… de reputaţie, de reclamă, cum zice Beauchamp, ziaristul! Voi însă, oamenii din lumea bună, aveţi totdeauna de pierdut ceva din cauza scandalului, în ciuda milioanelor şi-a blazoanelor voastre… Ascultă, cine e tatăl meu?

— Am venit să-ţi spun…

— Aha! Exclamă Benedetto cu ochi scânteietori de bucurie.

Uşa se deschise în momentul acela şi temnicerul spuse, adresându-se lui Bertuccio:

— Iertaţi-mă, domnule, dar judecătorul de instrucţie îl aşteaptă pe deţinut.

— Începe interogatoriul meu, spuse Andrea administratorului. Să-l ia dracu de inoportun.

— Voi reveni mâine, spuse Bertuccio.

— Bine, făcu Andrea. Domnilor jandarmi, la dispoziţia dumneavoastră… Scumpe domn, lăsaţi zece taleri la grefă ca să mi se dea lucrurile de care am nevoie.

— Bine, spuse Bertuccio.

Andrea îi întinse mâna. Bertuccio îşi ţinu mâna în buzunar şi zornăi numai câteva monede de argint.

— Exact asta vroiam să spun, glăsui Andrea schimonosind un zâmbet, dar subjugat de liniştea ciudată a lui Bertuccio.

„Să mă fi înşelat oare? Îşi spuse el. Vom vedea”.

— Aşadar, pe mâine! Adăugă întorcându-se spre Bertuccio.

— Pe mâine! Răspunse administratorul.