Capitolul XXXIV Judecătorul

Vă amintiţi că abatele Busoni rămăsese singur cu Noirtier în camera mortuară şi că bătrânul, dimpreună cu preotul, se constituiseră păzitorii corpului fetei.

Poate că rugăciunile creştineşti ale abatelui, poate că bunătatea lui, poate că vorba-i convingătoare au redat bătrânului curaj; căci din momentul când a putut să converseze cu preotul, în locul deznădejdii care pusese la început stăpânire pe el, totul anunţa acum o mare resemnare, un calm surprinzător pentru cei ce îşi reaminteau afecţiunea profundă nutrită de el Valentinei.

Domnul de Villefort nu-l mai văzuse pe bătrân din dimineaţa morţii. Toată casa fusese primenită: un alt valet fusese angajat pentru el, un alt servitor pentru Noirtier; două femei intraseră în serviciul doamnei de Villefort; toţi, până la portar şi vizitiu, prezentau chipuri noi care răsăriseră, pentru a zice astfel, între stăpânii casei blestemate şi care avuseseră timp să remarce relaţiile reci dintre ei. De altminteri sesiunea se deschidea peste trei zile şi, închis în cabinetul său, Villefort urmărea cu înfrigurată hărnicie procedura întocmită împotriva asasinului lui Caderousse. Afacerea aceasta, ca toate acelea în care contele de Monte-Cristo era amestecat, stârnise multă vâlvă în lumea pariziană. Dovezile nu erau convingătoare deoarece se sprijineau pe câteva cuvinte scrise de un ocnaş în agonie, fost tovarăş de ocnă cu cel pe care îl acuza şi care putea să-şi acuze tovarăşul din ură sau din răzbunare. Numai convingerea magistratului se formase; procurorul regal ajunsese la convingerea cumplită că Benedetto era culpabil şi urma să scoată din victoria aceasta anevoioasă una din acele voluptăţi de amor propriu care trezeau puţin fibrele inimii lui îngheţate.

Procesul se instruia deci, gratie muncii neîncetate a lui Villefort, care vroia să deschidă cu el sesiunea apropiată: de aceea fusese nevoit să se zăvorască mai mult decât oricând, pentru a evita să răspundă nenumăratelor cereri de bilete pentru şedinţă.

Şi apoi se scursese aşa de puţin timp de când biata Valentine fusese depusă în mormânt, durerea casei era încă aşa de recentă, încât nu se mira nimeni că-l vede pe părinte cufundat cu atâta severitate în îndeplinirea datoriei sale, adică în unica uitare pe care o putea găsi pentru mâhnirea sa.

O singură dată – era în ziua următoare aceleia când Benedetto primise a doua vizită a lui Bertuccio, cu care ocazie acesta a fost obligat să-i comunice numele părintelui său – aşadar, în ziua următoare aceleia care era o duminică, Villefort îl zărise pe tatăl său. Era într-un moment când magistratul coborâse rupt de oboseală în grădina palatului şi, sumbru, încovoiat sub povara unui gând neînduplecat, dobora cu bastonul tulpinele lungi şi muribunde ale trandafirilor care se înălţau de-a lungul aleilor ca nişte spectre ale florilor aşa de strălucitoare în anotimpul ce se scursese.

Ajunsese de mai multe ori în fundul grădinii, adică la faimosul grilaj ce dădea spre terenul pustiu, revenind mereu pe aceeaşi alee, reluându-şi promenada cu acelaşi pas şi cu acelaşi gest – când ochii lui se îndreptară maşinal spre casa în care îl auzea jucându-se zgomotos pe fiul său care venise de la pension să-şi petreacă duminica şi lunea lângă mama sa.

Îl văzu în momentul acela, la una din ferestrele deschise, pe domnul Noirtier care ceruse să fie adus în jilţ până la fereastră ca să se bucure de ultimele raze ale unui soare călduţ încă, ce salutau florile muribunde şi frunzele ruginite ale viţei de vie de pe balcon.

Ochii bătrânului erau aţintiţi asupra unui punct pe care Villefort nu-l zărea decât vag. Privirea lui Noirtier era aşa de duşmănoasă, de sălbatică şi aprinsă, încât procurorul regal, iscusit în a prinde toate impresiile figurii aceleia pe care o cunoştea aşa de bine, se abătu puţin ca să vadă asupra cărei persoane cădeau apăsătoarele priviri.

O văzu atunci, sub un pâlc de tei cu crengile aproape desfrunzite, pe doamna de Villefort care cu o carte în mână îşi întrerupea din când în când lectura ca să-i zâmbească fiului, sau să-i trimită mingea zvârlită cu încăpăţânare de el, din salon în grădină.

Villefort îngălbeni, căci înţelegea gândul bătrânului.

Noirtier privea întruna acelaşi obiect; deodată, însă, privirea lui se îndreptă de la femeie la soţ şi acum Villefort însuşi avu de suferit atacul ochilor fulgerători care, schimbându-şi obiectul, schimbaseră şi limbajul fără a pierde totuşi ceva din expresia lor ameninţătoare.

Străină de toate aceste pasiuni, ale căror focuri încrucişate treceau pe deasupra capului ei, doamna de Villefort ţinea în momentul acesta mingea fiului, făcându-i semn cu o sărutare să vină la ea; dar Edouard se lăsă rugat îndelung: dezmierdarea maternă nu i se părea probabil o recompensă îndestulătoare pentru deranjul pe care trebuia să-l facă. Se hotărî în sfârşit, sări de pe fereastră într-un grup de heliotropi şi de ochiul-boului şi alergă la doamna de Villefort cu fruntea lac de sudoare. Doamna de Villefort îi şterse fruntea, îşi depuse buzele pe fildeşul umed şi-l concedie pe copil care porni cu mingea într-o mână şi cu o grămadă de bomboane într-alta.

Mânat de o atracţie de neînvins, aşa cum pasărea e atrasă de şarpe, Villefort se apropie de casă: pe măsură ce se apropia, privirea lui Noirtier se cobora urmărindu-l şi focul luminilor lui căpăta parcă un grad aşa de mare de incandescenţă încât Villefort se simţea mistuit până în adâncul inimii. Într-adevăr, în privirea bătrânului se citea o mustrare sângeroasă şi totodată o ameninţare cumplită. Atunci pleoapele şi ochii lui Noirtier se ridicară spre cer ca şi cum reaminteau fiului un jurământ uitat.

— Domnule, răspunse Villefort pe sub fereastră, mai ai răbdare o zi; îmi ţin cuvântul dat!

Noirtier păru liniştit de vorbele acestea şi ochii lui se îndreptară indiferenţi într-altă parte.

Villefort îşi deschise cu violenţă redingota care îl înăbuşea, trecu o mână lividă peste frunte şi se înapoie în cabinet.

Noaptea trecu rece şi liniştită; lumea se culcă şi adormi ca de obicei, Villefort nu se culcă o dată cu ceilalţi, ci lucră până la cinci dimineaţa, revăzând ultimele interogatorii luate în ajun de magistraţii instructori, confruntând depoziţiile martorilor şi punând precizie în actul său de acuzare, unul dintre cele mai energice şi mai iscusit concepute din câte redactase până atunci.

Prima şedinţă a juraţilor urma să aibă loc a doua zi, luni. Villefort văzu ziua aceasta mijind alburie şi sinistră, iar licărirea ei vânătă scoase în relief rândurile scrise cu cerneală roşie pe hârtie. Magistratul adormise o clipă, în timp ce lampa îşi dădea ultimul suflu. Se trezi la auzul pâlpâirilor ei, cu degetele umede şi împurpurate de parcă ar fi fost muiate în sânge.

Deschise fereastra. O fâşie portocalie străbătea în zare cerul, retezând în două plopii subţiri care se profilau negri la orizont. În câmpul cu lucernă, dincolo de grilajul castanilor, o ciocârlie se înălţa la cer intonând cântul ei, limpede şi matinal.

Aerul jilav al zorilor năpădi capul lui Villefort şi-i împrospătă memoria.

— Astăzi, spuse el cu o sforţare, omul care ţine paloşul justiţiei e dator să izbească pretutindeni unde sunt vinovaţii.

Privirile lui se îndreptară atunci fără voie spre fereastra lui Noirtier unde îl văzuse pe bătrân în ajun.

Perdeaua era lăsată.

Şi cu toate acestea, imaginea părintelui său îi era într-atâta de prezentă încât se adresă ferestrei închise ca şi cum ca ar fi fost deschisă şi ca şi cum prin deschizătură l-ar fi văzut încă pe bătrânul ameninţător.

— Da, murmură el, da, fii liniştit!

Capul îi recăzu în piept şi cu capul înclinat astfel, făcu două-trei ocoluri prin cabinet, apoi se zvârli îmbrăcat pe o canapea, nu atât ca să doarmă cât pentru a-şi mlădia mădularele înţepenite de oboseala muncii şi de frigul care-l pătrunsese până în măduva oaselor.

Treptat-treptat se trezi toată lumea. Din cabinet Villefort auzi zgomotele succesive care constituie, pentru a spune astfel, viaţa casei; uşile trântite, zornăitul soneriei doamnei de Villefort care îşi chema camerista, primele strigăte ale copilului, care se scula voios aşa cum se scoală de obicei făpturile de vârsta lui.

Villefort sună la rându-i. Valetul cel nou intră la el şi îi aduse ziarele.

O dată cu ziarele aduse şi o ceaşcă cu ciocolată.

— Ce mi-ai adus aici? Întrebă Villefort.

— O ceaşcă cu ciocolată.

— N-am cerut-o. Cine se interesează de mine?

— Doamna; mi-a spus că domnul va vorbi fără îndoială mult astăzi în procesul de asasinat şi că are nevoie să prindă puteri.

Şi valetul depuse pe masa de lângă canapea, masă ca toate celelalte încărcată cu hârtii, ceaşca de argint aurit.

Valetul ieşi.

Villefort privi o clipă ceaşca, cu un aer posomorât, apoi, deodată, o luă cu o mişcare nervoasă şi sorbi dintr-o înghiţitură conţinutul ei. S-ar fi zis că nădăjduia că băutura este ucigătoare şi că el chema moartea ca să-l scape de o obligaţie ce-i poruncea un lucru mult mai greu decât acela de a muri. Se ridică apoi şi se plimbă prin cabinet, cu un zâmbet care i s-ar fi părut teribil celui ce l-ar fi privit în momentul acela.

Ciocolata era inofensivă şi domnul de Villefort nu simţi nimic.

La ora dejunului, domnul de Villefort nu se arătă la masă. Valetul intră iarăşi în cabinet.

— Doamna îl înştiinţează pe domnul, spuse el, că au sunat orele unsprezece şi că şedinţa e la amiază.

— Ei şi? Exclamă Villefort.

— Doamna şi-a făcut toaleta: e gata şi întreabă dacă îl va însoţi pe domnul.

— Unde?

— La tribunal.

— De ce?

— Doamna spune că doreşte foarte mult să asiste la şedinţă.

— A, doreşte asta? Spuse Villefort cu un accent aproape înfricoşător.

Servitorul se trase un pas înapoi şi spuse:

— Dacă domnul doreşte să iasă singur, îi voi comunica doamnei.

Villefort rămase o clipă tăcut; îşi scărpină cu unghiile obrazul palid, înconjurat de barba neagră ca abanosul.

— Spune doamnei, răspunse el în sfârşit, că doresc să-i vorbesc şi că o rog să mă aştepte la domnia sa.

— Da, domnule.

— Pe urmă înapoiază-te ca să mă razi şi să mă îmbraci.

— Numaidecât.

Valetul dispăru, apoi reapăru, îl bărbieri pe Villefort şi-l îmbrăcă solemn, în negru.

Pe urmă, după ce sfârşi:

— Doamna a spus că îl aşteaptă pe domnul de îndată ce termină, glăsui el.

— Mă duc.

Şi Villefort se îndreptă, cu dosarele sub braţ, cu pălăria în mână, spre apartamentul soţiei sale.

Se opri un moment la uşă, ştergându-şi cu batista sudoarea care curgea de pe fruntea-i lividă.

Apoi împinse uşa.

Doamna de Villefort stătea pe o canapea, răsfoind cu nerăbdare ziare şi broşuri pe care tânărul Edouard se amuza să le rupă înainte ca mama lui să fi avut timp de-a termina lectura. Ea era complet îmbrăcată pentru ieşire; pălăria o aştepta pe un jilţ; îşi pusese mănuşile.

— A, iată-te, domnule! Glăsui ea cu vocea-i naturală şi calmă; vai, eşti palid, domnule. Ai lucrat iarăşi toată noaptea? De ce n-ai venit să dejunezi cu noi? Ascultă, mă iei, sau mă duc singură cu Edouard?

Precum vedeţi, doamna de Villefort înmulţise întrebările pentru a obţine un răspuns; dar domnul de Villefort rămăsese, la toate întrebările ei, rece şi mut ca o statuie.

— Edouard, spuse Villefort fixând asupra copilului o privire poruncitoare, du-te de te joacă în salon, dragul meu; trebuie să vorbesc mamei tale.

Văzând ţinuta lui reţinută, tonul hotărât, introducerea ciudată, doamna de Villefort tresări.

Edouard ridicase capul; se uitase la mama lui şi văzând că ea nu confirma ordinul domnului de Villefort, se apucase din nou să reteze capul soldaţilor de plumb.

— Edouard, n-auzi? Strigă domnul de Villefort cu atâta asprime încât copilul sări în picioare; pleacă!

Copilul, foarte puţin obişnuit cu acest tratament, îngălbeni; ar fi fost greu să spunem dacă îngălbenise de frică sau de mânie. Părintele merse la el, îl luă de braţ şi îl sărută pe frunte.

— Du-te, copilul meu, du-te! Îi spuse el.

Edouard ieşi.

Domnul de Villefort se îndreptă spre uşă şi puse zăvorul.

— O, dar ce este? Exclamă tânăra femeie privindu-şi soţul până în adâncul sufletului şi schiţând un zâmbet pe care impasibilitatea lui Villefort îl îngheţă.

— Doamnă, unde pui dumneata otrava de care te serveşti de obicei? Articulă răspicat şi fără introducere magistratul, care stătea între nevastă şi uşă.

Doamna de Villefort simţi ceea ce simte, desigur, ciocârlia când vede vulturul strângând deasupra capului ei cercurile lui ucigătoare.

Un sunet răguşit, frânt, care nu era nici strigăt, nici suspin, scăpă din pieptul doamnei de Villefort; ea deveni lividă.

— Domnule, spuse ea, nu înţeleg.

Şi, ca şi cum fusese împinsă dintr-un paroxism al groazei într-un al doilea paroxism, mai puternic fără îndoială decât primul, recăzu pe pernele sofalei.

— Te întrebam, continuă Villefort cu vocea perfect calmă, unde ascundeai otrava cu care ai ucis pe socrul meu, domnul de Saint-Méran, pe soacra mea, pe Barrois şi pe fiica mea Valentine.

— Domnule, ce tot spui dumneata? Exclamă doamna Villefort împreunându-şi mâinile.

— Rolul dumitale nu e să mă întrebi pe mine, ci să răspunzi.

— Soţului sau judecătorului? Îngăimă doamna de Villefort.

— Judecătorului, doamnă, judecătorului!

Paloarea femeii, neliniştea privirii ei, tremurul întregului ei corp formau un spectacol înfricoşător.

— Domnule, domnule! Murmură ea şi atât.

— Nu răspunzi, doamnă? Strigă magistratul.

Adăugă apoi, cu un zâmbet mai grozav decât furia lui:

— E drept că nu tăgăduieşti!

Ea făcu o mişcare.

— Şi nici n-ai putea să tăgăduieşti, adăugă Villefort, întinzând mâna spre ea ca pentru a o înhăţa în numele justiţiei; ai săvârşit crimele cu o iscusinţă neruşinată, dar care nu putea să înşele decât pe oamenii dispuşi prin afecţiunea lor să fie orbi în legătură cu dumneata. A, ştiu din momentul morţii doamnei de Saint-Méran că există un otrăvitor în casa mea: domnul d'Avrigny mă prevenise; după moartea lui Barrois, Dumnezeu să mă ierte!

— Bănuielile mele s-au îndreptat asupra cuiva, asupra unui înger, bănuielile mele care, chiar acolo unde nu e o crimă, veghează neîncetat, aprinse în adâncul inimii mele; dar, după moartea Valentinei, n-a mai fost îndoială pentru mine, doamnă şi nu numai pentru mine, dar şi pentru alţii; astfel crima dumitale cunoscută acum de două persoane, bănuită de mai multe, va deveni publică şi – precum îţi spuneam adineauri, doamnă – nu-ţi mai vorbeşte un soţ, ci un judecător!

Tânăra femeie îşi ascunse faţa în palme.

— O, domnule! Îngăimă ea; te implor, nu da crezare aparenţelor!

— Nu cumva eşti laşă? Exclamă Villefort cu dispreţ. Într-adevăr, am remarcat întotdeauna că otrăvitorii erau laşi. Eşti laşă, dumneata care ai avut groaznicul curaj de a vedea murind în faţa dumitale doi bătrâni şi o fată?

— Domnule! Domnule!

— Eşti laşă – continuă Villefort cu tot mai multă exaltare – dumneata care ai numărat, unul câte unul, minutele a patru agonii, care ţi-ai făurit planurile infernale şi ţi-ai amestecat băuturile netrebnice cu o iscusinţă şi o precizie aşa de miraculoasă? Dumneata, care ai pus aşa de bine la cale totul, ai uitat cumva să calculezi un singur lucru: unde te putea duce dezvăluirea crimelor dumitale? O, aceasta este cu neputinţă; şi ai păstrat o otravă mai plăcută, mai subtilă, mai ucigătoare decât celelalte, pentru a scăpa de pedeapsa ce ţi se cuvenea… Nu e aşa că ai făcut asta?

Doamna de Villefort îşi frământă mâinile şi căzu în genunchi.

— Ştiu bine… Ştiu bine, spuse el; mărturiseşti; dar mărturisirea făcută judecătorilor, mărturisirea făcută când vinovatul nu mai are încotro, nu scade întru nimic pedeapsa!

— Pedeapsa? Exclamă doamna de Villefort. Pedeapsa, domnule? Ai rostit cuvântul acesta de două ori.

— Fără îndoială. Ai crezut că scapi pentru că erai de patru ori vinovată? Ai crezut că pedeapsa se va abate de la dumneata pentru că eşti femeia celui care o dă? Nu, doamnă, nu! Orice ar fi, eşafodul o aşteaptă pe otrăvitoare dacă, mai ales, cum îţi spuneam adineauri, otrăvitoarea nu a avut grijă să păstreze pentru ea câteva picături din cea mai sigură otravă a ei.

Doamna de Villefort scoase un strigăt sălbatic; groaza hidoasă şi neîmblânzită năpădi trăsăturile ei descompuse.

— O, nu te teme, doamnă, de eşafod! Glăsui magistratul; nu vreau să te dezonorez, căci ar însemna să mă dezonorez pe mine; nu, dimpotrivă, dacă m-ai înţeles bine, vei înţelege că nu poţi muri pe eşafod.

— Nu, nu am înţeles; ce vrei să spui? Bolborosi nenorocita femeie complet înmărmurită.

— Vreau să spun că femeia primului magistrat al capitalei nu va încărca un nume rămas fără pată cu infamia ei şi nu-şi va dezonora în acelaşi timp soţul şi copilul.

— Nu, nu!

— Doamnă, vei face o faptă bună şi pentru fapta aceasta bună îţi mulţumesc.

— Îmi mulţumeşti? Pentru ce?

— Pentru ce ai spus.

— Ce-am spus? Mi-e mintea zăpăcită; Doamne! Doamne! Nu mai înţeleg nimic.

Şi se sculă cu părul răvăşit, cu buzele înspumate.

— Doamnă, ai de răspuns întrebării pe care ţi-am pus-o intrând aci: unde e otrava de care te serveşti de obicei, doamnă?

Doamna de Villefort îşi ridică braţele la cer şi îşi strânse convulsiv mâinile.

— Nu, nu! Vociferă ea; nu, nu vrei asta!

— Ceea ce nu vreau, doamnă, este să pieri pe un eşafod, înţelegi? Răspunse Villefort.

— Domnule, îndurare!

— Ceea ce vreau este să se facă dreptate. Eu sunt pe pământ ca să pedepsesc, doamnă, adăugă el cu o privire învăpăiată; oricărei alte femei, fie ea şi o regină, i-aş trimite călăul; cu dumneata însă voi fi milostiv. Dumitale îţi spun: nu-i aşa, doamnă, că ai păstrat câteva picături din otrava dumitale, cea mai plăcută, mai promptă şi mai sigură?

— O, iartă-mă, domnule, lasă-mă să trăiesc!

— Eşti laşă! Spuse Villefort.

— Gândeşte-te că sunt soţia dumitale!

— Eşti o otrăvitoare!

— Pentru numele cerului…

— Nu!

— În numele dragostei ce mi-ai purtat…

— Nu! Nu!

— În numele copilului nostru! O, lasă-mă să trăiesc pentru copilul nostru!

— Nu, nu, nu, îţi spun! Dacă o zi te-aş lăsa să trăieşti, l-ai ucide poate şi pe el ca şi pe ceilalţi.

— Eu să-mi ucid fiul? Strigă mama sălbatică năpustindu-se spre Villefort; să-l ucid pe Edouard al meu? Hahaha!

Şi un râs groaznic, un râs de demon, un râs de nebună încheie fraza, pierzându-se într-un răget sângeros.

Doamna de Villefort căzuse la picioarele soţului ei.

Villefort se apropie de ea.

— Gândeşte-te, doamnă, spuse el, că dacă la întoarcerea mea nu s-a făcut dreptate, te denunţ cu propria mea gură şi te arestez cu propriile-mi mâini.

Ea asculta, clătinându-se, doborâtă, zdrobită; numai ochii trăiau într-însa, mocnind un foc cumplit.

— Mă înţelegi, glăsui Villefort; eu mă duc să cer pedeapsa cu moartea contra unui asasin… Dacă te mai găsesc în viaţă, te vei culca astă-seară la Concièrgerie.

Doamna de Villefort scoate un oftat, nervii i se destinseră, se prăbuşi zdrobită pe covor.

Procurorul regal avu parcă o pornire de milă, o privi cu mai puţină severitate şi înclinându-se uşor în faţa ei:

— Adio, doamnă! Spuse el tărăgănat. Adio.

Cuvântul căzu asemenea cuţitului ucigător peste doamna de Villefort. Ea leşină.

Procurorul regal ieşi şi, ieşind, încuie uşa de două ori.