Capitolul XLI Tariful lui Luigi Vampa

Pentru orice somn, care nu e cel ce inspira temeri lui Danglars, există o trezire.

Danglars se trezi.

Pentru un parizian deprins cu perdele de mătase, cu pereţi tapetaţi, cu parfum ce urcă din pardoseala albă în cămin şi coboară din bolţi de satin, deşteptarea într-o peşteră de piatră e desigur un vis urât.

Atingând perdelele din piele de ţap ale patului, Danglars se gândea desigur la samoiezi şi laponi.

Dar, într-o împrejurare ca aceasta, o secundă ajunge ca să schimbe îndoiala cea mai robustă în certitudine.

— Da, da, murmură el, mă găsesc în mâinile bandiţilor despre care mi-a vorbit Albert de Morcerf.

Prima lui mişcare fu să respire pentru a se încredinţa că nu este rănit; găsise mijlocul acesta în Don Quijote, singura carte, nu pe care o citise, dar din care reţinuse ceva.

— Nu, spuse el, nici nu m-au ucis, nici nu m-au rănit; poate însă că m-au furat.

Şi duse repede mâinile la buzunare. Erau neatinse: cei o sută de ludovici pe care şi-i rezervase pentru călătoria de la Roma la Veneţia erau în buzunarul pantalonilor, iar portofelul cu scrisoarea de credit de cinci milioane cincizeci de mii de franci se afla în buzunarul redingotei.

— Curioşi bandiţi! Îşi spuse el; mi-au lăsat punga şi portofelul. Aşa cum spuneam aseară la culcare, au să ceară răscumpărarea mea. Uite, am şi ceasul. Ia să vedem cât e!

Ceasul lui Danglars, o capodoperă de Bréguet, pe care îl întorsese cu grijă în ajun, înainte de a porni la drum, sună cinci şi jumătate dimineaţa. Fără el, Danglars ar fi rămas în completă nesiguranţă asupra orei, deoarece lumina nu pătrundea în celulă.

Să provoace o explicaţie a bandiţilor? Să aştepte cu răbdare ca ei s-o ceară? Ultima alternativă era cea mai prudentă: Danglars aşteptă.

Aşteptă până la amiază.

În vremea asta o santinelă stătuse de pază la uşa lui. La opt dimineaţa santinela fusese schimbată.

Danglars simţi atunci dorinţa să vadă cine îl păzeşte.

Observă că, prin crăpăturile uşii prost întocmite, se strecurau câteva raze de lumină, dar nu de soare, ci de lampă; se apropie de o deschizătură exact în momentul când banditul trăgea pe gât câteva înghiţituri de rachiu care, din cauza burdufului de piele, răspândeau o duhoare respingătoare.

— Puah! Făcu el trăgându-se până în fundul celulei.

La amiază, omul cu rachiul fu înlocuit de o altă santinelă. Danglars avu curiozitatea să-şi vadă noul paznic; se apropie din nou de crăpătură.

Acesta era un bandit atletic, un Goliat cu ochi mari, cu buze groase, cu nasul turtit; păru-i roşcat atârna pe umeri în şuviţe răsucite ca nişte şopârle.

— Oho! Spuse Danglars, ăsta seamănă mai mult a căpcăun decât a fiinţă omenească; în orice caz, eu sunt bătrân şi destul de uscat; albul bătrân nu este bun la gust.

Precum vedeţi, Danglars avea încă poftă de glume.

În clipa aceea, ca pentru a-i dovedi că nu e căpcăun, paznicul său se aşeză în faţa celulei, scoase din tolbă pâine neagră, cepe şi brânză şi începu să înfulece.

— Să mă ia dracu! Spuse Danglars zvârlind printre crăpăturile uşii o privire asupra prânzului banditului: să mă ia dracu dacă înţeleg cum de se pot mânca astfel de scârnăvii.

Şi se aşeză pe pieile lui de ţap care îi reaminteau duhoarea de rachiu a primei santinele.

Dar, orice ar fi făcut Danglars – şi secretele naturii rămân nelămurite – există o mare elocventă în anume invitaţii materiale pe care cele mai grosolane substanţe le adresează stomacului lihnit.

Danglars simţi deodată că stomacul său nu avea în momentul acesta fonduri; omul i se păru mai puţin urât, pâinea nu chiar atât de neagră, brânza ceva mai proaspătă.

În sfârşit, cepele crude, alimentaţia groaznică a sălbaticului, îi reamintiră anumite sosuri Robert şi anumite bucate cu ceapă pe care bucătarul său le executa în chip superior când Danglars îi spunea: „Domnule Deniseau, fă-mi pentru azi o mâncare bună, populară”.

Se ridică şi bătu la uşă.

Banditul înălţă capul.

Danglars văzu că el stătea lungit şi bătu din nou.

— Che cosa? Întrebă banditul.

— Ascultă, ascultă, prietene! Glăsui Danglars bătând darabana cu degetul în uşă; mi se pare că ar fi timpul să mă ospătaţi şi pe mine.

Dar, fie că nu înţelese, fie că nu avea ordine cu privire la ospătarea lui Danglars, uriaşul se apucă iar să mănânce.

Danglars îşi simţi mândria umilită şi, nemaivroind să stea de vorbă cu bruta, se culcă la loc pe pieile de ţap şi nu mai suflă un cuvânt.

Trecură patru ore; uriaşul fu înlocuit printr-alt bandit. Danglars, care simţea ghiorăituri cumplite în stomac, se ridică încetişor, îşi lipi ochii de crăpăturile uşii şi recunoscu figura inteligentă a călăuzei sale.

Era într-adevăr Peppino, care se pregătea să facă de pază în chipul cel mai plăcut cu putinţă, aşezându-se în faţa uşii şi punând între picioare un castron de pământ care conţinea, caldă şi aromată, o mâncare de năut cu slănină.

Lângă castron Peppino puse un coşuleţ cu struguri de Velletri şi o sticlă cu vin de Orvietto.

Hotărât lucru, Peppino avea gust.

Văzând preparativele gastronomice, lui Danglars îi lăsă gura apă.

— Aha, ia să vedem dacă ăsta nu e mai de înţeles decât celălalt! Spuse prizonierul.

Şi bătu uşurel în uşă.

— On y va! Spuse banditul care, frecventând casa lui Pastrini, învăţase limba franceză până în particularităţile ei.

Într-adevăr, deschise.

Danglars îşi dădu seama că acesta era cel care îi strigase în chip aşa de furios: „Bagă capul înăuntru!”. Dar nu era acum momentul pentru incriminări. Luă, dimpotrivă, cea mai agreabilă figură şi spuse cu un zâmbet graţios:

— Iartă-mă, domnule, dar mie nu mi se dă de mâncare?

— Cum să nu! Exclamă Peppino. Excelenţei voastre îi este foame cumva?

— Cumva e un mod încântător de-a spune, murmură Danglars; n-am mâncat de două-zeci şi patru de ore în cap. O da, domnule, adăugă el înălţând glasul; mi-e foame şi chiar mi-e foame zdravăn.

— Şi Excelenţa voastră vrea să mănânce?

— Numaidecât, dacă e cu putinţă.

— Nimic mai uşor, spuse Peppino; aci se procură orice doriţi, plătind, bineînţeles, aşa cum se obişnuieşte în lumea cumsecade.

— Se înţelege, exclamă Danglars deşi, la drept vorbind, oamenii care arestează şi închid ar trebui cel puţin să-şi hrănească prizonierii.

— O, Excelenţă, nu este obiceiul! Reluă Peppino.

— Motivul e destul de şubred, glăsui Danglars, care urmărea să-şi îmblânzească paznicul prin amabilitatea sa şi totuşi mă mulţumesc cu el. Haide, să mi se dea de mâncare.

— Numaidecât, Excelentă; ce doriţi?

Şi Peppino îşi puse strachina la pământ astfel că mirodeniile urcară direct în nările lui Danglars.

— Comandaţi, spuse el.

— Păi, aveţi bucătărie aci? Întrebă bancherul.

— Dacă avem bucătărie? O bucătărie perfectă!

— Şi bucătari?

— Admirabili!

— Ei bine, un pui, un peşte, vânat, orice – numai să mănânc.

— Cum va vrea Excelenţa voastră; să zicem un pui, nu-i aşa?

— Da, un pui.

Peppino, ridicându-se, strigă din adâncul plămânilor:

— Un pui pentru Excelenţa sa!

Glasul lui Peppino vibra încă sub bolţi, când un tânăr frumos, zvelt şi pe jumătate gol, asemeni purtătorilor de peşti din antichitate, se ivi aducând puiul pe o tavă de argint.

— Parcă aş fi la Café de Paris! Murmură Danglars.

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino luând puiul din mâna tânărului bandit şi depunân-du-l pe o masă putrezită care forma împreună cu un scăunel şi cu patul de piei, întregul mobilier al celulei.

Danglars ceru un cuţit şi o furculiţă.

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino oferind un cuţitaş cu vârful ciuntit şi o furculiţă de lemn.

Danglars luă cuţitul cu o mână, furculiţa cu alta şi vru să desfacă pasărea.

— Iertaţi-mă, Excelenţă, spuse Peppino punând o mână pe umărul bancherului; aci se plăteşte înainte de a mânca; s-ar putea ca la plecare să nu fiţi mulţumit.

— Aha, acum nu mai e ca la Paris, în afară de faptul că, probabil, mă vor jupui! Glăsui Danglars; dar să ne purtăm elegant. Am auzit totdeauna vorbindu-se de ieftinătatea vieţii în Italia; desigur că un pui valorează şaizeci de centime la Roma.

— Poftim, spuse el şi îi zvârli lui Peppino un ludovic.

Peppino ridică ludovicul, Danglars apropie cuţitul de pui.

— Un moment, Excelenţă, glăsui Peppino ridicându-se; un moment; Excelenţa voastră mai îmi datorează ceva.

— Când spuneam eu că au să mă jupoaie! Murmură Danglars.

Apoi, hotărât să se resemneze:

— Ei, cât îţi mai datorez pentru pasărea asta? Întrebă el.

— Excelenţa voastră a dat un ludovic ca acont.

— Un ludovic ca acont pe un pui?

— Fără îndoială, ca acont.

— Bine… Haide, spune.

— Excelenţa voastră nu-mi mai datorează decât 4999 de ludovici.

Danglars făcu nişte ochi enormi la auzul giganticei glume.

— A, foarte nostim! Murmură el.

Şi vru să se apuce din nou să desfacă puiul; dar Peppino îi opri mâna dreaptă cu stânga şi întinse mâna cealaltă.

— Haide, spuse el.

— Cum, nu glumeşti? Întrebă Danglars.

— Noi nu glumim niciodată, Excelenţă, reluă Peppino serios ca un predicator englez.

— Cum, o sută de mii de franci puiul?

— Excelenţă, e de neînchipuit cu câtă greutate se cresc păsări în peşterile astea blestemate.

— Nu zău, gluma e foarte amuzantă, spuse Danglars; dar deoarece îmi este foame, lasă-mă să mănânc. Mai na un ludovic pentru dumneata, prietene.

— În cazul acesta nu mai datoraţi decât 4998 de ludovici, spuse Peppino păstrând acelaşi sânge rece. Cu răbdare vom ajunge la înţelegere.

— A, nu, niciodată! Spuse Danglars revoltat de stăruinţa cu care era luat în batjocură. Du-te la dracu, nu ştii cu cine ai a face!

Peppino făcu un semn, tânărul întinse mâinile şi ridică la iuţeală puiul.

Danglars se trânti pe patul de piei de ţap, Peppino încuie uşa şi se apucă să-şi mănânce năutul cu slănină.

Danglars nu putea să vadă ce făcea Peppino, dar clănţănitul dinţilor banditului nu lăsa prizonierului nici o îndoială asupra îndeletnicirii sale.

Era limpede că mânca şi că mânca zgomotos ca un om prost crescut.

— Bădăran! Spuse Danglars.

Peppino se prefăcu că nu aude; şi, fără să întoarcă măcar capul, continuă să mănânce cu o înţeleaptă încetineală.

Stomacul lui Danglars i se părea acestuia găurit ca butoiul Danaidelor; nu-i venea să creadă că va izbuti să-l umple vreodată.

Cu toate acestea îşi impuse răbdare încă o jumătate de oră; se cuvine să spunem însă că jumătatea de oră i s-a părut un veac.

Se ridică şi se duse din nou la uşă.

— Ascultă, domnule, spuse el, nu mă mai necăji şi spune-mi pe dată ce vreţi de la mine?

— Excelenţă, spuneţi dumneavoastră mai bine ce vreţi de la noi… Daţi ordine şi le vom executa.

— În cazul acesta deschide-mi mai întâi.

Peppino deschise.

— Vreau, spuse Danglars, vreau să mănânc.

— Vă e foame?

— Păi ştii foarte bine.

— Ce doreşte Excelenţa voastră să mănânce?

— O bucată de pâine uscată, deoarece de pui nu te poţi apropia în beciurile astea afurisite.

— Pâine? Fie! Spuse Peppino. Hei, pâine! Strigă Peppino.

Tânărul aduse o pâinişoară.

— Poftim, glăsui Peppino.

— Cât costă? Întrebă Danglars.

— 4998 de ludovici. Doi ludovici s-au plătit înainte.

— Cum, o sută de mii de franci o pâine?

— O sută de mii de franci, spuse Peppino.

— Dar pentru un pui nu cereai o sută de mii de franci?

— Noi nu servim à la carte, ci cu preţ fix. Fie că se mănâncă puţin, fie că se mănâncă mult, fie că se cer zece feluri sau unul singur, cifra este aceeaşi.

— Altă glumă! Scumpe prieten, îţi declar că ceea ce spui e absurd, e stupid. Mărturiseşte-mi mai bine că vrei să mor de foame şi gata.

— O, nu, Excelenţă; dumneavoastră vreţi să vă sinucideţi. Plătiţi şi mâncaţi.

— Cu ce să plătesc, animalule? Exclamă Danglars scos din fire. Crezi că am o sută de mii de franci în buzunar?

— Aveţi cinci milioane cincizeci de mii de franci, Excelenţă, spuse Peppino; ceea ce face cincizeci de pui a o sută de mii de franci şi o jumătate a cincizeci de mii.

Danglars se înfioră; legătura îi căzu de pe ochi: tot o glumă era, dar înţelegea în sfârşit.

Se cuvine să spunem însă că nu o mai găsea nesărată ca adineauri.

— Ascultă, spuse el: dacă dau o sută de mii de franci, mă socoteşti cel puţin achitat şi am să pot mânca în voie?

— Fără-ndoială, glăsui Peppino.

— Dar cum să-i dau? Întrebă Danglars respirând mai liber.

— Nimic mai uşor; aveţi un credit deschis la domnii Thomson şi French, Via dei Banchi din Roma; daţi-mi un bon de 4998 ludovici asupra acestor domni şi bancherul nostru îi va lua.

Danglars vru să-şi acorde cel puţin meritul bunăvoinţei; luă pana şi hârtia prezentate de Peppino, scrise chitanţa şi semnă.

— Poftim, spuse el, bonul la purtător.

— Şi poftim puiul.

Danglars desfăcu pasărea, oftând: i se părea tare slabă pentru o sumă aşa de dolofană.

Peppino citi cu atenţie hârtia, o băgă în buzunar şi continuă să-şi mănânce năutul.