Capitolul XIV Insulta

La poarta bancherului, Beauchamp îl opri pe Morcerf.

— Ascultă, glăsui el. Ţi-am spus adineauri la domnul Danglars că trebuie să ceri o explicaţie domnului de Monte-Cristo.

— Da şi mergem la el.

— O clipă, Morcerf; înainte de a merge la conte, reflectează.

— La ce vrei să reflectez?

— La gravitatea demersului.

— E mai grav decât acela făcut la domnul Danglars?

— Da; domnul Danglars este un om al banului şi ştii că oamenii banului preţuiesc prea mult capitalul pe care îl riscă pentru a se bate cu uşurinţă. Celălalt, dimpotrivă, e gentilom, în aparenţă cel puţin; nu te temi că sub gentilom vei găsi asasinul de profesie?

— Nu mă tem decât de un lucru; că voi găsi un om care nu se bate.

— O, fii pe pace, spuse Beauchamp; acesta se va bate. Mi-e teamă chiar de un lucru; să nu se bată prea bine. Ia seama!

— Prietene, asta cer şi eu, glăsui Morcerf cu un zâmbet fioros; iar fericirea cea mai mare care mi se poate întâmpla, e să fiu ucis pentru părintele meu: ne va salva pe toţi.

— Mama dumitale va muri!

— Biata mamă, spuse Albert trecându-şi mâna peste ochi; ştiu; dar e mai bine să moară din cauza aceasta, decât să moară de ruşine.

— Eşti hotărât, Albert?

— Da.

— Atunci, haidem! Crezi însă că-l vom găsi?

— Urma să se înapoieze la câteva ore după mine şi cu siguranţă că a sosit.

Urcară şi porunciră să fie duşi în avenue des Champs-Elysées, No. 30.

Beauchamp vroia să coboare singur, dar Albert îi atrase atenţia că, întrucât cazul ieşea din regulile obişnuite, putea să se abată de la eticheta duelului.

Tânărul lupta pentru o cauză aşa de sfântă, încât Beauchamp era dator să-i satisfacă toate dorinţele: cedă deci lui Morcerf şi se mărgini să-l urmeze.

Dintr-un salt Albert ajunse, de la ghereta portarului, pe peron. Îl primi Baptistin.

Contele sosise într-adevăr, dar se găsea în baie şi interzisese primirea oricui.

— Dar după baie? Întrebă Morcerf.

— Domnul va lua masa.

— Şi după masă?

— Domnul va dormi un ceas.

— Apoi?

— Apoi va merge la operă.

— Eşti sigur? Întrebă Albert.

— Absolut sigur; domnul a comandat caii pentru opt fix.

— Prea bine, răspunse Albert; atât vroiam să ştiu.

Şi, întorcându-se spre Beauchamp:

— Beauchamp, dacă ai vreo treabă, termin-o îndată; dacă ai vreo întâlnire astă-seară, amân-o pe mâine. Înţelegi că mă bizui pe dumneata pentru a merge la operă. Dacă poţi, adu-l şi pe Château-Renaud.

Beauchamp profită de permisiune şi se despărţi de Albert după ce-i făgădui că va veni să-l ia la opt fără un sfert.

Când se înapoie acasă, Albert înştiinţă pe Franz, pe Debray şi pe Morrel că ar vrea să-i vadă în seara aceea la Operă.

Făcu apoi o vizită mamei sale care, după întâmplările din ajun, îşi zăvorâse uşa şi stătea în cameră. O găsi la pat, zdrobită de durerea umilirii publice.

Vederea lui Albert produse asupra ei efectul firesc; strânse mâna fiului ei şi izbucni în suspine. Cu toate acestea, lacrimile o uşurară.

Albert rămase o clipă în picioare, tăcut, lângă mama sa.

Vedeai, după figura-i palidă şi după sprâncenele încruntate, că hotărârea răzbunării clocotea tot mai mult în inima lui.

— Mamă, o întrebă Albert, cunoşti vreun duşman al domnului de Morcerf?

Mercédès tresări; remarcase că tânărul n-a spus: al tatălui meu.

— Dragul meu, glăsui ea, oamenii ajunşi în situaţia contelui numără mulţi duşmani pe care nu-i cunosc. De altminteri, duşmanii pe care îi cunoaştem nu sunt cei mai periculoşi. Ştii aceasta.

— Da, ştiu şi de aceea apelez la toată pătrunderea dumitale. Mamă, eşti o femeie aşa de superioară, încât nimic nu-ţi scapă.

— De ce îmi spui aceasta?

— Pentru că ai remarcat, bunăoară, că, din seara balului pe care l-am dat, domnul de Monte-Cristo n-a vrut să ia nimic la noi.

Sprijinându-se, tremurând, pe braţul ars de febră, ea exclamă:

— Domnul de Monte-Cristo? Dar ce legătură este între el şi întrebarea pe care mi-o pui?

— Ştii, mamă, că domnul de Monte-Cristo e aproape un oriental şi că, pentru a-şi păstra toată libertatea de răzbunare, orientalii nu mănâncă şi nici nu beau la duşmanii lor.

— Domnul de Monte-Cristo, duşmanul nostru, Albert? Exclamă Mercédès devenind mai palidă decât postavul care o acoperea. Cine ţi-a spus? De ce? Eşti nebun, Albert! Domnul de Monte-Cristo n-a avut pentru noi decât politeţe. Domnul de Monte-Cristo ţi-a salvat viaţa; tu însuţi ni l-ai prezentat. O, te rog, fiul meu, dacă ai o astfel de idee, alung-o, iar dacă e să-ţi dau un sfat – mai mult decât atât: dacă e să-ţi adresez o rugăminte – poartă-te frumos.

— Mamă, replică tânărul cu o privire posomorâtă, dumneata ai motive speciale când îmi spui să-l menajez pe omul acesta.

— Eu? Exclamă Mercédès roşind cu iuţeala cu care pălise şi redevenind apoi mai palidă aproape decât înainte.

— Da, fără îndoială şi motivul este – nu e aşa?

— Că el poate să ne facă rău, glăsui Albert.

Mercédès se înfioră; şi aţintind asupra fiului ei o privire pătrunzătoare:

— Îmi vorbeşti într-un mod ciudat, îi spuse ea lui Albert şi ai bănuieli curioase. Ce ţi-a făcut contele? Acum trei zile te aflai cu el în Normandia; acum trei zile îl priveam şi îl priveai şi tu, ca pe cel mai bun prieten.

Un zâmbet ironic flutură pe buzele lui Albert. Mercédès văzu zâmbetul şi cu instinctu-i de femeie şi mamă, ghici totul; dar, prudentă şi tare, îşi ascunse tulburarea şi înfiorările.

Albert curmă conversaţia; după o clipă o reluă contesa:

— M-ai întrebat cum îmi este, glăsui ea; îţi voi răspunde deschis dragul meu, că nu mă simt bine. Ar trebui să te muţi aci, Albert: mi-ai ţine tovărăşie; am nevoie să nu fiu singură.

— Mamă, spuse tânărul, aş fi la ordinele dumitale şi ştii cu câtă fericire – dacă o chestiune urgentă şi importantă nu m-ar sili să lipsesc de lângă dumneata toată seara.

— A, foarte bine! Răspunse Mercédès cu un suspin; du-te, Albert, nu vreau să te fac sclavul pietăţii tale filiale.

Albert se prefăcu că nu auzi, o salută pe mamă şi ieşi.

Tânărul abia închisese uşa şi Mercédès chemă pe un servitor de încredere, poruncindu-i să-l urmărească pe Albert toată seara şi să-i raporteze numaidecât.

O sună apoi pe cameristă şi, cu toate că era slăbită, se îmbrăcă să fie gata pentru orice întâmplare.

Misiunea dată lacheului nu era anevoioasă. Albert reveni la el şi se îmbrăcă cu o eleganţă severă. La opt fără un sfert sosi Beauchamp: îl văzuse pe Château-Renaud, care-i făgăduise că va fi în stal înainte de ridicarea cortinei.

Urcară amândoi în cupeul lui Albert care, neavând nici un motiv să tăinuiască unde merge, spuse cu glas tare:

— La operă!

În nerăbdarea lui venise înainte de ridicarea cortinei. Château-Renaud se află la locul său; deoarece Beauchamp îl prevenise, Albert nu avea de dat nici o explicaţie. Purtarea fiului, care căuta să-şi răzbune părintele, era aşa de simplă încât Château-Renaud nu încercă deloc să-l facă să renunţe, ci se mulţumi să-i repete asigurarea că-i stă la dispoziţie.

Debray nu sosise încă, însă Albert ştia că el pierde foarte rar un spectacol al operei. Albert hoinări prin teatru până la ridicarea cortinei. Nădăjduia să-l întâlnească pe Monte-Cristo, fie pe culoar, fie pe scară. Soneria îl chemă la locul său şi se aşeză între Château-Renaud şi Beauchamp.

Dar ochii nu se dezlipeau de loja dintre coloane care, cât ţinu primul act, păru că se încăpăţânează să rămână închisă.

În sfârşit, la începutul actului al doilea, în momentul când, pentru a suta oară, Albert îşi consulta ceasul, uşa lojii se deschise şi Monte-Cristo intră, îmbrăcat în negru, rezemându-se de rampă spre a privi în sală; Morrel îl urma, căutându-şi din ochi sora şi cumnatul. Îi zări într-o lojă de rangul al doilea şi le făcu semn.

Zvârlind o ochire prin sală, contele zări un cap palid şi nişte ochi scânteietori care păreau că vor cu lăcomie să-i atragă privirile: îl recunoscu pe Albert, dar expresia pe care o remarcă pe chipul tulburat îl sfătui, desigur, să n-arate că l-a văzut. Fără să facă vreo mişcare care să-i trădeze cugetul, se aşeză, îşi scoase ocheanul din cutie şi privi într-altă parte.

Dar, fără să pară că-l vede pe Albert, contele nu-l pierdea din ochi, iar când cortina căzu peste sfârşitul actului al doilea, privirea sa sigură îl urmări pe tânăr ieşind din sală dimpreună cu cei doi prieteni.

Apoi acelaşi cap reapăru la ochiul de geam al unei loji din faţa sa. Contele simţea că vine înspre dânsul furtuna, iar când auzi cheia întorcându-se în broasca lojii sale, deşi vorbea în momentul acela cu Morrel în modul cel mai voios, ştia la ce are să se aştepte şi era pregătit.

Uşa se deschise.

Abia atunci Monte-Cristo întoarse capul şi-l zări pe Albert, livid şi tremurând. Dinapoia lui erau Beauchamp şi Château-Renaud.

— A, iată-l pe călăreţul meu ajuns la ţintă! Exclamă el, cu acea binevoitoare politeţe care se deosebea de banalităţile lumii bune. Bună seara, domnule de Morcerf!

Şi figura omului acesta, aşa de stăpân pe sine, exprima cea mai desăvârşită cordialitate.

Morrel îşi reaminti abia atunci de scrisoarea pe care o primise de la viconte şi prin care, fără vreo explicaţie, acesta îl ruga să fie la operă; înţelese că se va petrece un lucru grozav.

— N-am venit să schimbăm amabilităţi ipocrite sau semne mincinoase de prietenie, spuse tânărul: venim să vă cerem o explicaţie, domnule conte.

Glasul tremurând al tânărului străbătea cu greu printre dinţii încleştaţi.

— O explicaţie la operă? Întrebă contele cu tonul acela aşa de calm şi cu privirea aceea aşa de pătrunzătoare care caracterizează pe omul permanent stăpân pe sine. Oricât de puţin familiarizat aş fi cu obiceiurile pariziene, nu mi-aş fi închipuit, domnule, că explicaţiile se cer aci.

— Cu toate acestea, când oamenii se zăvoresc, spuse Albert, când nu poţi să pătrunzi la ei sub pretextul că sunt în baie, la masă sau în pat, trebuie să te adresezi lor acolo unde îi întâlneşti.

— Nu e o problemă să fiu întâlnit, glăsui Monte-Cristo, căci dacă nu mă înşel, abia ieri, domnule, aţi fost la mine.

— Ieri, domnule, spuse tânărul, a cărui minte se împăienjenea, mă aflam la dumneavoastră deoarece nu ştiam cine sunteţi.

Şi, rostind cuvintele acestea, Albert ridicase glasul pentru ca persoanele din lojile învecinate să-l audă şi de asemeni, aceia care treceau pe culoar. De aceea persoanele din loji întoarseră capul, iar cele de pe culoar se opriră dinapoia lui Beauchamp şi-a lui Château-Renaud, auzind gălăgie.

— Dar de unde veniţi, domnule? Întrebă Monte-Cristo, fără să trădeze ce mai mică emoţie. Am impresia că nu sunteţi în stare normală.

— Pentru a înţelege perfidiile dumneavoastră, domnule, a vi le arunca în obraz şi a vroi să mă răzbun, voi fi totdeauna cu judecata întreagă, spuse Albert furios.

— Domnule, nu vă înţeleg, replică Monte-Cristo şi chiar dacă v-aş înţelege, n-aveţi dreptul să ridicaţi tonul. Mă găsesc aci la mine acasă, domnule şi eu singur am dreptul să vorbesc mai tare decât ceilalţi. Ieşiţi, domnule!

Şi Monte-Cristo arătă lui Albert uşa, cu un admirabil gest de comandă.

— Vă voi face eu să ieşiţi de la dumneavoastră, reluă Albert mototolind în mâinile-i convulsive mănuşa pe care contele n-o pierdea din vedere.

— Bine, bine, spuse Monte-Cristo flegmatic; văd că îmi căutaţi pricină, domnule; dar îţi dau un sfat, viconte şi nu-l uita: obiceiul de a face zgomot, provocând, e un obicei prost. Nu pe toată lumea o prinde zgomotul, domnule de Morcerf.

La auzul acestui nume, un murmur de uimire străbătu ca un fior printre auditorii scenei. Din ajun numele de Morcerf era în toate gurile.

Mai mult decât toţi şi primul dintre toţi, Albert înţelese aluzia şi făcu un gest pentru a zvârli în obrazul contelui mănuşa; dar Morrel îi prinse mâna, în timp ce Beauchamp şi Château-Renaud, temându-se că scena va depăşi limita unei provocări, îl ţineau de la spate.

Dar Monte-Cristo, fără să se ridice, înclinându-şi scaunul, întinse numai mâna şi, apucând dintre degetele crispate ale tânărului mănuşa umedă şi mototolită:

— Domnule, glăsui el cu accent cumplit, consider mănuşa dumitale aruncată şi ţi-o voi trimite înfăşurată în jurul unui glonţ. Acum pleacă, de nu vrei să chem servitorii să te dea afară.

Ameţit, înspăimântat, cu ochii scăpărând, Albert făcu doi paşi înapoi.

Morrel profită de prilej pentru a închide uşa.

Monte-Cristo îşi reluă ocheanul şi începu să privească de parcă nimic extraordinar nu s-ar fi petrecut.

Omul avea o inimă de bronz şi-o figură de marmură. Morrel se plecă la urechea lui.

— Ce i-aţi făcut? Îl întrebă.

— Eu? Nimic. Cel puţin lui personal, răspunse Monte-Cristo.

— Totuşi scena aceasta ciudată are, desigur, o cauză.

— Aventura contelui de Morcerf îl exasperează pe bietul tânăr.

— Aveţi vreun amestec?

— Camera a fost lămurită prin Haydée asupra trădării părintelui lui.

— Într-adevăr, glăsui Morrel, mi s-a spus, dar n-am vroit să cred că sclava greacă pe care am văzut-o cu dumneavoastră, aci, în chiar loja aceasta, era fiica lui Ali-Paşa.

— Cu toate acestea este adevărat.

— Atunci înţeleg totul, iar scena era premeditată, spuse Morrel.

— Cum adică.

— Da, Albert mi-a scris să fiu astă-seară la Operă; vroia să mă facă martorul insultei pe care îşi propunea să vi-o arunce.

— Probabil, glăsui Monte-Cristo cu liniştea sa neclintită.

— Ce o să faceţi acum cu el?

— Cu cine?

— Cu Albert.

— Cu Albert? Reluă Monte-Cristo cu acelaşi ton. Ce o să fac cu el, Maximilien? După cum e adevărat că dumneata eşti aci şi că îţi strâng mâna, tot aşa de adevărat e că îl voi ucide mâine înainte de zece dimineaţa. Iată ce am să fac.

La rândul său, Morrel luă mâna lui Monte-Cristo într-ale sale şi se înfioră simţind-o rece şi calmă.

— O, conte, spuse el, părintele lui îl iubeşte aşa de mult!

— Nu-mi spune astea, exclamă Monte-Cristo cu prima pornire de furie pe care păru că o simte; îl voi face să sufere.

Morrel lăsă buimăcit mâna lui Monte-Cristo.

— Conte, conte! Glăsui el.

— Dragă Maximilien, îl întrerupse contele, ia ascultă cât de adorabil cântă Duprez fraza aceasta:

O Matilda, idolul sufletului meu!

— Ştiu, eu l-am ghicit cel dintâi pe Duprez la Neapole şi l-am aplaudat întâiul. Bravo! Bravo!

Morrel îşi dădu seama că nu mai avea ce să spună şi aşteptă.

Cortina care se ridicase la sfârşitul scenei lui Albert, recăzu aproape numaidecât. Se auzi o bătaie în uşă.

— Intră, spuse Monte-Cristo fără ca glasu-i să trădeze cea mai mică emoţie.

Beauchamp se arătă.

— Bună seara, domnule Beauchamp, glăsui Monte-Cristo ca şi cum îl vedea pe ziarist pentru prima oară în timpul serii; ia loc.

Beauchamp salută, intră şi se aşeză.

— Domnule, îi spuse el lui Monte-Cristo, îl însoţeam adineauri, precum aţi putut să vedeţi, pe domnul de Morcerf.

— Ceea ce înseamnă, declară Monte-Cristo râzând, că aţi luat masa probabil împreună. Mă bucur văzând, domnule Beauchamp, că dumneata eşti mai sobru decât el.

— Domnule, spuse Beauchamp, Albert a făcut, recunosc, greşeala de a se înfuria şi vin în numele meu să vă cer scuze. După ce v-am cerut scuzele mele, domnule conte, vin să vă spun că vă cred prea amabil pentru a refuza să-mi daţi o explicaţie asupra relaţiilor dumneavoastră cu oamenii din Ianina; după aceea voi adăuga două cuvinte cu privire la tânăra grecoaică.

Monte-Cristo făcu din buze şi din ochi un semn mic care impunea tăcere.

— Speranţele mele sunt distruse, cum văd, adăugă el râzând.

— De ce? Întrebă Beauchamp.

— Nici vorbă, vă grăbiţi să-mi faceţi o reputaţie de excentric: după dumneavoastră, eu sunt un Lara, un Manfred, un lord Ruthwen; apoi năruiţi figura şi încercaţi să faceţi din mine un om banal. Mă vreţi comun, vulgar; în sfârşit, îmi cereţi explicaţii. Haida-de, domnule Beauchamp, vrei să râzi!

— Cu toate acestea, reluă Beauchamp cu mândrie, sunt împrejurări când probitatea cere…

— Domnule Beauchamp, îl întrerupse ciudatul om, cel care porunceşte domnului conte de Monte-Cristo este domnul conte de Monte-Cristo. Aşadar, nici un cuvânt în privinţa aceasta, te rog. Fac ce vreau, domnule Beauchamp, şi, crede-mă, fac totdeauna cât se poate de bine.

— Domnule, răspunse tânărul, oamenilor cinstiţi nu li se plăteşte cu moneda aceasta; onoarea are nevoie de garanţii.

— Domnule, eu sunt o garanţie vie, reluă Monte-Cristo netulburat, însă în ochii săi se aprindeau fulgere ameninţătoare. Avem amândoi în vine sânge pe care ţinem să-l vărsăm; iată garanţia noastră naturală. Comunică răspunsul acesta vicontelui şi spune-i că mâine până la zece am să văd culoarea sângelui său.

— Nu-mi mai rămâne, spuse Beauchamp, decât să stabilim modalităţile luptei.

— Chestiunea îmi este perfect indiferentă, domnule, glăsui contele de Monte-Cristo; era deci inutil să mă deranjaţi la spectacol pentru atâta tot. În Franţa oamenii se bat, cu spada, cu pistolul; în colonii au carabina; în Arabia, pumnalul. Spune-i clientului dumitale, că, deşi insultat, dar pentru a rămâne excentric până la capăt, îi las alegerea armelor şi că voi accepta totul fără discuţie, fără tăgadă; totul, auzi? Totul, chiar şi lupta prin tragere la sorţi care e totdeauna stupidă. Cu mine însă e altceva; sunt sigur că am să câştig.

— Sunteţi sigur de câştig? Întrebă Beauchamp privindu-l pe conte cu ochi înfricoşaţi.

— Eh, nici vorbă! Spuse Monte-Cristo înălţând uşor din umeri. Altminteri nu m-aş bate cu domnul de Morcerf. Îl voi ucide, trebuie să-l ucid, aşa se va întâmpla. Comunică-mi numai, printr-un cuvânt, în seara aceasta, acasă, arma şi ora; nu-mi place să fiu aşteptat.

— Cu pistolul, la ora opt dimineaţa, în pădurea Vincennes, spuse Beauchamp uluit, neştiind dacă avea a face cu un fanfaron extraordinar sau cu o fiinţă supranaturală.

— Bine, domnule, spuse Monte-Cristo. Acum, că totul este în ordine, dă-mi voie, te rog, să ascult spectacolul şi spune-i prietenului dumitale, Albert, să nu mai vină în seara asta: şi-ar face rău cu brutalităţile lui de prost gust. Să se ducă acasă şi să doarmă.

Beauchamp ieşi în culmea uimirii.

— Acum, glăsui Monte-Cristo întorcându-se spre Morrel, contez pe dumneata, nu e aşa?

— Desigur, spuse Morrel, puteţi să dispuneţi de mine conte; cu toate acestea…

— Ce?

— Ar fi necesar, conte, să cunosc adevărata cauză…

— Adică mă refuzi?

— Nu.

— Adevărata cauză, Morrel? Întrebă contele; însuşi tânărul acesta merge orbeşte şi n-o cunoaşte. Adevărata cauză nu e cunoscută decât de mine şi de Dumnezeu. Îţi dau însă cuvântul meu de onoare, Morrel, că Dumnezeu, care o cunoaşte, va fi de partea noastră.

— Îmi este de ajuns, conte, spuse Morrel. Cine e al doilea martor al dumneavoastră?

— Nu cunosc pe altcineva la Paris, căruia să-i acord onoarea aceasta, în afară de dumneata, Morrel şi de cumnatul dumitale Emmanuel. Crezi că Emmanuel va vrea să-mi facă acest serviciu?

— Conte, vă garantez pentru el ca pentru mine.

— Bine, mai mult nu-mi trebuie. Mâine la şapte dimineaţa, la mine, nu-i aşa?

— Vom fi.

— Sst! Uite că se înalţă cortina; să ascultăm. Sunt deprins să nu pierd o notă din opera aceasta; muzica la Wilhelm Tell e încântătoare!