Capitolul XIII Provocarea
— Atunci, continuă Beauchamp, am profitat de tăcerea şi de întunericul sălii pentru a ieşi fără să fiu văzut. Uşierul care mă introdusese mă aştepta la uşă. Mă conduse prin coridoare până la o portiţă care dădea în strada Vaugirard. Ieşii cu sufletul zdrobit şi totodată încântat – iartă-mi expresia, Albert – zdrobit pentru dumneata, încântat de nobleţea fetei care urmărea răzbunarea paternă. Da, îţi jur, Albert, de oriunde ar veni reve-laţia – chiar dacă ea vine de la un duşman – duşmanul acesta nu e decât omul Providenţei.
Albert îşi ţinea capul în palme; îşi înălţă chipul împurpurat de ruşine şi scăldat în lacrimi şi apucând braţul lui Beauchamp:
— Prietene, îi spuse el, viaţa mea e sfârşită: îmi rămâne, nu să spun ca dumneata că Providenţa mi-a dat lovitura, dar să-l caut pe omul care mă urmăreşte cu vrăjmăşia lui; apoi, după ce îl voi cunoaşte, îl voi ucide sau mă va ucide el; mă bizui pe prietenia dumitale ca să mă ajuţi, Beauchamp, dacă nu cumva dispreţul a ucis-o.
— Dispreţul, dragul meu? Întrucât te atinge nenorocirea? Nu, slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea când o prejudecată nedreaptă îi făcea pe fii răspunzători de faptele părinţilor. Treceţi toată viaţa în revistă, Albert: ea datează de ieri – este drept – dar niciodată aurora unei zile frumoase nu a fost mai pură decât răsăritul dumitale. Nu, Albert, crede-mă, eşti tânăr, eşti bogat, părăseşte Franţa: totul se uită repede în acest mare Babilon cu existenţă agitată şi cu gusturi schimbătoare; vei reveni peste trei sau patru ani, te vei însura cu vreo prinţesă rusă şi nimeni nu se va mai gândi la ce a fost ieri; cu atât mai mult la ce s-a întâmplat acum şaisprezece ani.
— Îţi mulţumesc, dragul meu Beauchamp, îţi mulţumesc pentru intenţia admirabilă care îţi dictează cuvintele, dar asta nu se poate; ţi-am spus dorinţa mea şi acum, dacă trebuie, voi schimba cuvântul dorinţă în acela de voinţă. Înţeleg că, interesat cum sunt în afacere, nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al dumitale. Ceea ce dumitale ţi se pare că vine dintr-o sursă cerească, mie mi se pare că vine dintr-o sursă mai puţin pură. Providenţa mi se pare că este, îţi mărturisesc, străină de toate acestea şi este un noroc, căci în locul mesagerului invizibil şi impalpabil al răsplătirilor şi al pedepselor cereşti, voi găsi o fiinţă palpabilă şi vizibilă împotriva căreia mă voi răzbuna – o, îţi jur – pentru tot ce sufăr de o lună de zile. Acum, îţi repet, Beauchamp, ţin să reintru în viaţa umană şi materială, iar dacă mai eşti, precum spui, prietenul meu, ajută-mă să descopăr mâna care a dat lovitura.
— Bine, fie! Spuse Beauchamp; dacă ţii cu orice preţ să cobor pe pământ, voi coborî. Dacă ţii să porneşti în căutarea unui duşman, voi porni şi eu cu dumneata. Şi-l voi găsi căci onoarea mea e aproape la fel de interesată ca şi a dumitale în a-l descoperi.
— Beauchamp, înţelegi, e nevoie să începem pe dată fără întârziere investigaţiile. Fiecare minut de întârziere pentru mine e o eternitate; denunţătorul nu-i încă pedepsit. Nădăjduieşte poate că nu va fi; şi, pe onoarea mea, dacă nutreşte speranţa aceasta se înşală.
— Ascultă-mă, Morcerf.
— Beauchamp, văd că ştii ceva; îmi redai viaţa.
— Nu spun că e o realitate, Albert, dar e cel puţin o lumină în noapte; poate că, urmărind lumina aceasta, ne va duce la ţintă.
— Spune-mi. Ard de nerăbdare, precum vezi.
— Uite, îţi voi povesti ce n-am vrut să-ţi spun când m-am înapoiat din Ianina.
— Vorbeşte.
— Iată ce s-a petrecut, Albert; m-am dus, fireşte, la cel dintâi bancher din oraş, ca să iau informaţii; de la primul cuvânt pe care l-am spus în legătură cu cazul, mai înainte de a rosti numele părintelui dumitale, a spus:
— A, foarte bine, ghicesc ce vă aduce!
— Cum şi de ce?
— Pentru că abia acum cincisprezece zile am fost întrebat în aceeaşi privinţă.
— De cine?
— De un bancher din Paris, corespondentul meu.
— Cum îl cheamă?
— Domnul Danglars.
— El? Exclamă Albert; într-adevăr el îl urmăreşte de multă vreme pe bietul meu părinte, cu ura lui invidioasă; el, omul aşa-zis popular, care nu poate ierta contelui de Morcerf că e pair de Franţa. Şi uite, ruptura aceea nemotivată a căsătoriei; da, el e!
— Informează-te, Albert (dar nu te aprinde dinainte) informează-te, îţi spun, iar dacă lucrul este adevărat…
— O, da, dacă lucrul este adevărat, îmi va plăti pentru tot ce am suferit! Exclamă tânărul.
— Ia seama, Morcerf, e un om bătrân.
— Voi avea menajamente pentru vârsta lui aşa cum a avut şi el pentru onoarea familiei mele; dacă îi purta pică părintelui meu, de ce nu îl lovea pe părintele meu? O, nu! I-a fost frică să se găsească în faţa unui bărbat.
— Albert, nu te condamn, nu fac decât să te reţin; Albert, procedează cu prudenţă.
— O, să nu-ţi fie frică; de altminteri mă vei însoţi, Beauchamp, căci chestiunile solemne trebuiesc tratate de faţă cu martori. Până deseară, dacă domnul Danglars e vinovat, domnul Danglars nu va mai trăi, sau voi muri eu. Beauchamp, vreau să fac onoarei mele funeralii frumoase.
— Când atari hotărâri sunt luate, ele trebuiesc puse în aplicare imediat, Albert. Vrei să mergem la domnul Danglars? Haidem!
Trimiseră după o cabrioletă de piaţă. Când intrară în palatul bancherului, zăriră faetonul şi pe servitorul domnului Andrea la poartă.
— Bun, toate sunt în ordine, spuse Albert cu voce mohorâtă. Dacă domnul Danglars nu vrea să se bată cu mine, îi voi ucide ginerele. Un Cavalcanti e dator să se bată.
Tânărul fu anunţat bancherului care, auzind de numele lui Albert şi ştiind ce se petrecuse în ajun, dădu ordin să se încuie uşa. Era însă prea târziu. Albert venise în urma lacheului; auzi ordinul, forţă uşa şi pătrunse urmat de Beauchamp în cabinetul bancherului.
— Domnule, exclamă acesta, nu mai e omul liber să primească la el pe cine vrea sau pe cine nu vrea? Cred că uitaţi regulile politeţii.
— Nu, domnule, spuse cu răceală Albert; sunt împrejurări – şi dumneavoastră vă aflaţi într-una din acestea – când trebuie, exceptând circumstanţa laşităţii (vă ofer acest refugiu) să fie acasă, cel puţin pentru anumite persoane.
— Ce poftiţi, domnule?
— Vreau, spuse Morcerf apropiindu-se fără să dea atenţie lui Cavalcanti care stătea rezemat de cămin, vreau să vă propun o întâlnire într-un ungher depărtat, unde nu ne va deranja nimeni, timp de zece minute; mai mult nu vă cer; unde din doi bărbaţi care s-au întâlnit, unul va rămâne sub frunziş.
Danglars păli. Cavalcanti făcu o mişcare. Albert se întoarse spre tânăr:
— A, dacă vreţi, veniţi dumneavoastră, domnule conte! Spuse el; aveţi dreptul, faceţi aproape parte din familie şi dau aceste întâlniri tuturor celor care vor fi dispuşi să le accepte.
Cavalcanti se uită cu aer buimăcit la Danglars care, cu o sforţare, se ridică şi înaintă între cei doi tineri. Atacul lui Albert împotriva lui Andrea îl plasase pe alt teren şi nădăjduia că vizita lui Albert avea altă cauză decât aceea pe care o bănuise la început.
— A, dacă veniţi să căutaţi pricină dumnealui pentru că l-am preferat dumneavoastră, vă previn că voi face din aceasta o chestiune de parchet, spuse el lui Albert.
— Vă înşelaţi, domnule, glăsui Morcerf cu un zâmbet posac; nu mă refer câtuşi de puţin la căsătorie şi nu mă adresez domnului Cavalcanti decât pentru că mi s-a părut că o clipă a avut intenţia să intervină în discuţia noastră. De altminteri, aveţi dreptate, spuse el; caut astăzi pricină întregii lumii; fiţi însă pe pace, domnule Danglars, prioritatea vă aparţine.
— Domnule, răspunse Danglars palid de mânie şi teamă, vă înştiinţez că, atunci când am nenorocirea să întâlnesc în cale un câine turbat, îl ucid şi că departe de a mă crede culpabil, cuget că am făcut un bine societăţii. Iar dacă dumneavoastră sunteţi turbat şi aţi încercat să mă muşcaţi, vă previn că vă voi ucide fără milă. Sunt eu de vină dacă părintele dumneavoastră este dezonorat?
— Da, mizerabile, strigă Morcerf, e vina ta!
Danglars făcu un pas înapoi.
— Vina mea? Spuse el; eşti nebun! Cunosc eu istoria grecească? Am călătorit cu prin părţile acelea? L-am sfătuit eu pe părintele dumitale să vândă castelele din Ianina? Să trădeze…
— Tăcere! Porunci Albert cu glas înăbuşit. Nu, nu dumneata direct ai provocat scandalul şi ai pricinuit nenorocirea; ci în mod ipocrit.
— Eu?
— Da, dumneata. De unde vine destăinuirea?
— Cred însă că ziarul ţi-a spus: din Ianina!
— Cine a scris la Ianina?
— La Ianina?
— Da. Cine a scris, cerând informaţii asupra părintelui meu?
— Cred că toată lumea poate să scrie la Ianina.
— Cu toate acestea o singură persoană a scris.
— Una singură?
— Da şi persoana aceea eşti dumneata.
— Am scris, fără îndoială; cred că, atunci când cineva îşi mărită fata cu un tânăr, poate să ia informaţii asupra familiei tânărului; nu e numai un drept, e şi o datorie.
— Ai scris, domnule, ştiind perfect răspunsul pe care îl vei primi, spuse Albert.
— Eu? Îţi jur, strigă Danglars cu o încredere şi o siguranţă care nu porneau, poate, atât din teamă, cât din interesul pe care îl simţea în inimă pentru nefericitul tânăr; îţi jur că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu la Ianina. Cunoşteam eu oare catastrofa lui Ali-Paşa?
— Atunci te-a îndemnat cineva să scrii?
— Desigur.
— Te-a îndemnat?
— Da.
— Cine? Termină… Spune…
— Eh, nimic mai simplu; vorbeam despre trecutul părintelui dumitale, spuneam că sursa norocului său a rămas totdeauna tăinuită. Persoana cu care vorbeam m-a întrebat unde a făcut părintele dumitale averea. Am răspuns: în Grecia. Atunci mi-a spus: Ei bine, scrie la Ianina!
— Şi cine ţi-a dat sfatul acesta?
— Contele de Monte-Cristo, prietenul dumitale.
— Contele de Monte-Cristo ţi-a spus să scrii la Ianina?
— Da şi am scris. Vrei să vezi corespondenţa mea? Ţi-o arăt.
Albert şi Beauchamp se priviră.
— Domnule, glăsui atunci Beauchamp, care nu rostise încă nimic, cred că îl acuzaţi pe conte care lipseşte din Paris şi nu se poate justifica în momentul acesta.
— Nu acuz pe nimeni, domnule, spuse Danglars; povestesc numai şi voi repeta în faţa domnului conte de Monte-Cristo cele pe care le-am spus în faţa dumneavoastră.
— Şi contele ştie ce răspuns aţi primit?
— I l-am arătat.
— Ştia că numele de botez al părintelui meu e Fernand şi că numele de familie e Mondego?
— Da, îi spusesem de multă vreme; n-am făcut cu aceasta decât ceea ce oricine altul ar fi făcut în locul meu, ba poate mai puţin. Când, a doua zi după primirea răspunsului, îndemnat de domnul de Monte-Cristo, părintele dumitale a venit s-o ceară pe fiica mea în mod oficial, eu am refuzat categoric, e drept, dar fără explicaţii, fără scandal. De ce aş fi făcut scandal? Ce mă priveşte pe mine onoarea sau dezonoarea domnului de Morcerf? Lucrul acesta nu contribuia nici la urcarea, nici la scăderea rentei.
Albert simţi că fruntea i se îmbujorează; nu mai încăpea îndoială, Danglars se apăra cu josnicie, dar cu siguranţa unuia care spune, dacă nu întregul adevăr, cel puţin o parte, nu din conştiinţă, e drept, dar de frică. De altminteri ce căuta Morcerf? Nu vinovăţia mai mare sau mai mică a lui Danglars sau a lui Monte-Cristo, ci un om care să răspundă pentru ofensa, uşoară sau gravă, un om care să se bată şi era vădit că Danglars nu se va bate.
Apoi fiecare detaliu, uitat sau neobservat, redevenea vizibil în ochii săi, sau prezent în amintirea sa. Monte-Cristo ştia totul deoarece o cumpărase pe fiica lui Ali-Paşa; ştiind totul, îl sfătuise pe Danglars să scrie la Ianina. După ce a cunoscut răspunsul, satisfăcuse dorinţa exprimată de Albert de a fi prezentat Haydéei; când s-a aflat în faţa ei a adus vorba despre moartea lui Ali, neîmpotrivindu-se povestirii Haydéei (dar dându-i desigur fetei, în cele câteva cuvinte romanice pe care le rostise, instrucţiuni care n-au îngăduit lui Morcerf să-şi identifice părintele); de altminteri nu l-a rugat el pe Morcerf să nu pronunţe numele părintelui în faţa Haydéei? În sfârşit, l-a luat pe Albert în Normandia în momentul când ştia că scandalul cel mare se va produce. Nici vorbă, totul era calculat şi, fără îndoială, Mon-te-Cristo se găsea în înţelegere cu duşmanii părintelui său.
Albert îi luă pe Beauchamp într-un colţ şi îi împărtăşi toate ideile.
— Ai dreptate, spuse acesta; domnul Danglars n-are, în tot ce s-a întâmplat, decât partea brutală şi materială; domnului de Monte-Cristo eşti dator să-i ceri o explicaţie.
Albert se întoarse.
— Domnule, îi spuse el lui Danglars, vei înţelege că încă nu mă despart de dumneata în mod definitiv, rămâne să aflu dacă acuzaţiile dumitale sunt întemeiate şi mă voi adresa domnului conte de Monte-Cristo.
Îl salută pe bancher şi ieşi cu Beauchamp, fără să pară că dă lui Cavalcanti vreo atenţie.
Danglars îi însoţi până la uşă, iar acolo îl încredinţă încă o dată pe Albert că nici un motiv de ură personală nu-l însufleţea împotriva domnului conte de Morcerf.
