Capitolul XV Noaptea

Domnul de Monte-Cristo aşteptă, potrivit obiceiului său, până când Duprez cântă faimosul Urmează-mă! Şi abia atunci se sculă şi ieşi.

La uşă Morrel se despărţi, repetând făgăduiala că va fi cu Emmanuel a doua zi dimineaţa la şapte fix. Se urcă pe urmă în cupeu, calm, zâmbitor. Peste cinci minute era acasă. Ar fi trebuit să nu-l cunoşti însă pe conte pentru a te lăsa înşelat de expresia cu care el spuse lui Ali când intră:

— Ali, pistoalele cu toc de fildeş!

Ali aduse cutia stăpânului, iar acesta începu să examineze armele cu o luare-aminte firească pentru un om ce-şi încredinţează viaţa crâmpeiului de fier şi plumb. Erau pistoale speciale pe care Monte-Cristo le comandase pentru a trage la ţintă în apartamentele sale. O capsulă ajungea să izgonească glonţul şi, din camera de alături, n-ar fi putut să bănuiască nimeni că, aşa cum se zice în termeni de tir, contele se îndeletnicea cu exersarea mâinii. Luase arma în mână şi căuta punctul de ochire pe o placă mică de tablă care îi servea de ţintă, când uşa cabinetului se deschise şi Baptistin intră.

Mai înainte însă ca el să deschidă gura, contele zări prin uşa rămasă deschisă, în penumbra încăperii vecine, o femeie voalată care venise după Baptistin.

Ea l-a zărit pe conte cu pistolul în mână, a văzut două spade pe masă şi a înaintat repede.

Baptistin îşi consulta stăpânul cu privirea. Contele făcu un semn. Baptistin ieşi şi închise uşa în urma lui.

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? Întrebă contele pe femeia voalată.

Necunoscuta zvârli o privire în juru-i, pentru a se încredinţa că e singură, apoi, înclinându-se ca şi cum ar fi vrut să îngenuncheze şi împreunându-şi mâinile spuse, cu accentul disperării:

— Edmond, să nu-l ucizi pe fiul meu!

Contele făcu un pas înapoi, scoase un strigăt uşor, iar arma îi căzu din mână.

— Ce nume aţi rostit, doamnă de Morcerf? Întrebă el.

— Numele dumitale, exclamă ea dându-şi în lături voalul, singurul pe care poate, nu l-a uitat, Edmond – nu doamna de Morcerf care vine la dumneata, ci Mercédès.

— Mercédès a murit, doamnă, glăsui Monte-Cristo şi nu mai cunosc pe altcineva cu acest nume.

— Mercédès trăieşte, domnule, Mercédès îşi aduce aminte, căci numai ea te-a recunoscut când te-a văzut şi, chiar fără să te fi văzut, după glasul dumitale, Edmond, după accentul glasului dumitale; iar de atunci ea te urmăreşte pas cu pas, te supraveghează, se teme de dumneata şi n-a avut nevoie să caute mâna de unde pornea lovitura care îl izbea pe domnul de Morcerf.

— Vreţi să spuneţi Fernand, doamnă, glăsui Monte-Cristo cu ironie amară; devreme ce suntem pe cale să ne reamintim numele, să ni le reamintim pe toate.

Şi Monte-Cristo rostise numele de Fernand cu atâta ură încât Mercédès simţi fiorul spaimei prin tot corpul.

— Edmond, vezi bine că nu m-am înşelat, exclamă Mercédès şi că am dreptate să-ţi spun: Cruţă-mi fiul!

— Dar cine v-a spus, doamnă, că am ceva împotriva fiului dumneavoastră?

— Vai, nimeni, însă o mamă e înzestrată cu dublă vedere. Am ghicit totul; l-am urmărit astă-seară la operă şi, tăinuită într-o lojă, am văzut totul.

— Atunci, dacă aţi văzut totul, aţi văzut că fiul lui Fernand m-a insultat în mod public, spuse Monte-Cristo cu un calm cumplit.

— O, fie-ţi milă!

— Aţi văzut, continuă contele, că mi-ar fi aruncat mănuşa în faţă dacă un prieten al meu, domnul Morrel, nu-i oprea braţul.

— Ascultă-mă. Fiul meu a ghicit de asemeni; îţi pune în seamă nenorocirile care îl lovesc pe părintele lui.

— Confundaţi, doamnă, spuse Monte-Cristo: nu sunt nenorociri, ci este o pedeapsă. Nu eu lovesc pe domnul de Morcerf. Providenţa îl pedepseşte.

— Şi de ce te substitui Providenţei? Exclamă Mercédès. De ce îţi aduci aminte, când ea uită? Ce-ţi pasă dumitale, Edmond, de Ianina şi de vizirul ei? Ce rău ţi-a făcut Fernand Mondego trădându-l pe Ali-Tebelin?

— De aceea, doamnă, răspunse Monte-Cristo, chestiunea aceasta priveşte pe căpitanul francez şi pe fiica lui Vasiliki. Aveţi dreptate, nu-i treaba mea, iar dacă am jurat să mă răzbun, nu am jurat să mă răzbun nici pe căpitanul francez, nici pe contele de Morcerf, ci pe pescarul Fernand, soţul catalanei Mercédès.

— Ce răzbunare grozavă, domnule, pentru o vină pe care fatalitatea m-a silit s-o săvârşesc! Exclamă contesa. Căci vinovata sunt eu, Edmond, iar dacă vrei să te răzbuni pe cineva, răzbună-te pe mine, deoarece mie mi-a lipsit tăria în lipsa dumitale şi în izolarea mea.

— Dar de ce lipseam eu? Strigă Monte-Cristo. De ce erai dumneata izolată?

— Pentru că te-au arestat. Edmond, pentru că erai prizonier.

— Şi de ce eram arestat? De ce eram prizonier?

— Nu ştiu, spuse Mercédès.

— Da, nu ştiţi, doamnă; nădăjduiesc cel puţin. Ei bine, vă voi spune. Eram arestat, eram prizonier pentru că, sub umbrarul de la Réserve, în chiar ajunul zilei când urma să mă căsătoresc cu dumneata, un om cu numele Danglars a scris scrisoarea aceasta pe care pescarul Fernand s-a însărcinat s-o pună la cutie.

Şi, ducându-se la un scrin, Monte-Cristo deschise un sertar de unde luă o hârtie care îşi pierduse culoarea iniţială şi a cărei cerneală căpătase culoarea ruginei; o puse sub ochii femeii.

Era scrisoarea lui Danglars către procurorul regal pe care, în ziua când i-a plătit cei două sute de mii de franci domnului de Boville, contele de Monte-Cristo, deghizat în mandatar al casei Thomson şi French, a sustras-o din dosarul lui Edmond Dantès.

Mercédès citi cu spaimă următoarele rânduri:

„Domnul procuror regal este înştiinţat de un prieten al tronului şi al religiei că numitul Edmond Dantès, secund pe vasul Faraonul sosit azi-dimineaţă din Smirna, după ce oprise la Neapole şi la Porto-Ferrajo, a fost însărcinat de către Murat cu o scrisoare pentru uzurpator şi de uzurpator cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Veţi avea dovada crimei arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau asupra lui, sau la părintele său, sau în cabina sa de la bordul Faraonului”

— O, doamne, făcu Mercédès trecându-şi mâna pe fruntea muiată de sudoare; şi scrisoarea aceasta…

— Am cumpărat-o cu două sute de mii de franci, doamnă, spuse Monte-Cristo; dar încă este ieftină, deoarece îmi permite astăzi să mă disculp în ochii dumneavoastră.

— Şi rezultatul scrisorii?

— Îl ştiţi, doamnă: a fost arestarea mea; dar ceea ce nu ştiţi, doamnă, e cât a durat arestarea. Ceea ce nu ştiţi e că am stat paisprezece ani la un sfert de leghe de dumneavoastră, într-o carceră a castelului If. Ceea ce nu ştiţi e că, zilnic, în aceşti patrusprezece ani, am repetat jurământul de răzbunare pe care îl făcusem din prima zi şi totuşi nu ştiam că v-aţi căsătorit cu Fernand, denunţătorul meu şi că tatăl meu era mort de foame!

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă Mercédès clătinându-se.

— Am aflat însă asta ieşind din închisoare, după patrusprezece ani. Şi pe Mercédès care trăia şi pe părintele meu mort, am jurat că mă voi răzbuna pe Fernand; şi… Mă răzbun.

— Şi, eşti sigur că nefericitul Fernand a făcut asta?

— Pe sufletul meu, doamnă, aşa cum vă spun: de altminteri nu e mult mai odios decât alte fapte ale lui: fiind francez prin adopţiune, să treacă în lagărul englezilor; spaniol prin naştere, să lupte în contra spaniolilor; plătit de Ali, să-l trădeze şi să-l asasineze pe Ali. Faţă de atari fapte ce înseamnă scrisoarea pe care aţi citit-o? O mistificare galantă, iertată – mărturisesc şi înţeleg – de femeia care l-a luat de soţ pe omul acesta, dar pe care n-o iartă iubitul ce urma s-o ia de soţie. Ei bine, francezii nu s-au răzbunat pe trădător, spaniolii nu l-au împuşcat pe trădător, Ali, culcat în mormânt, l-a lăsat nepedepsit pe trădător; eu însă, trădat, asasinat, zvârlit de asemeni într-un mormânt, am ieşit din mormânt prin graţia lui Dumnezeu şi îi datorez lui Dumnezeu răzbunarea; mă trimite pentru aceasta şi iată-mă.

Biata femeie îşi lăsă capul în mâini; picioarele se frânseră sub ea şi căzu în genunchi.

— Iartă, Edmond, spuse ea, iartă pentru mine care te iubesc încă!

Demnitatea soţiei opri elanul iubitei şi al mamei… Fruntea i se înclină până aproape de covor.

Contele se repezi la ea şi o ridică.

Atunci, stând într-un jilţ, Mercédès putu să privească printre lacrimi chipul bărbătesc al lui Monte-Cristo, pe care durerea şi ura întipăreau încă un caracter ameninţător.

— Să nu strivesc neamul acesta blestemat? Murmură el; să nu dau ascultare lui Dumnezeu care m-a stârnit pentru pedeapsa lui? Cu neputinţă doamnă, cu neputinţă!

— Edmond, glăsui biata mamă punând la contribuţie toate mijloacele; de ce, când eu îţi spun Edmond, nu îmi spui Mercédès?

— Mercédès? Repetă Monte-Cristo: Mercédès? Ei bine, da, ai dreptate, mi-e drag încă să rostesc acest nume şi, pentru prima oară după atâta timp, el răsună limpede ieşind de pe buzele mele. O, Mercédès, am rostit numele dumitale cu suspinele melancoliei, cu gemetele durerii, cu horcăitul deznădejii: l-am rostit îngheţat de frig, ghemuit pe paiele carcerii mele; l-am rostit devorat de căldură, tăvălindu-mă pe lespezile temniţei. Mercé-dès, trebuie să mă răzbun, căci paisprezece ani am suferit, paisprezece ani am plâns, am blestemat; acum – îţi spun, Mercédès – trebuie să mă răzbun.

Şi, tremurând de teamă că va ceda rugăminţilor aceleia pe care o iubise atâta, contele îşi chema amintirile în ajutorul urii.

— Răzbună-te, Edmond, strigă biata mamă, dar răzbună-te asupra vinovaţilor; răzbună-te pe el, răzbună-te pe mine, dar nu te răzbuna pe fiul meu.

— E scris în Cartea Sfântă, răspunse Monte-Cristo, că „greşelile părinţilor vor cădea asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie”. Deoarece Dumnezeu a dictat cuvintele acestea profetului său, de ce aş fi eu mai bun decât Dumnezeu?

— Pentru că Dumnezeu are timpul şi eternitatea, aceste două lucruri care scapă oamenilor.

Monte-Cristo scoase un oftat care semăna cu un muget şi îşi înfipse mâinile în păru-i frumos.

— Edmond, continuă Mercédès cu braţele întinse spre conte; Edmond, de când te cunosc, am adorat numele dumitale, ţi-am respectat memoria. Edmond, dragul meu, nu mă sili să întunec imaginea aceasta nobilă şi pură, răsfrântă neîncetat în oglinda inimii mele. Edmond, dacă ai ştii toate rugăciunile pe care le-am adresat pentru dumneata lui Dumnezeu, câtă vreme am nădăjduit că eşti în viaţă şi apoi după ce te-am crezut mort – da, mort! Îmi închipuiam cadavrul dumitale înmormântat în vreun turn mohorât; îmi închipuiam trupul dumitale aruncat în adâncul vreuneia din prăpăstiile unde temnicerii dau drumul prizonierilor morţi şi plângeam. Ce puteam să fac eu pentru dumneata, Edmond, decât să mă rog sau să plâng? Ascultă-mă; timp de zece ani am avut în fiecare noapte acelaşi vis. S-a spus că ai vrut să fugi, că ai luat locul unui prizonier, că te-ai furişat în giulgiul unui mort şi că, atunci, cadavrul viu a fost aruncat de la înălţimea castelului If; şi că numai strigătul pe care l-ai scos, zdrobindu-te de stânci, a trădat cioclilor dumitale deveniţi călăii dumitale, substituirea. Ei bine, Edmond, timp de zece ani am văzut în fiecare noapte oameni care legănau ceva inform şi necunoscut pe înălţimea unei stânci; timp de zece ani, în fiecare noapte, am auzit un strigăt grozav care m-a trezit înfiorată şi îngheţată. Şi eu, Edmond, oricât de criminală am fost, da, crede-mă, am suferit şi eu mult.

— L-aţi simţit pe părintele dumneavoastră murind în lipsa dumneavoastră? Exclamă Monte-Cristo înfundându-şi mâinile în păr: aţi văzut-o pe femeia pe care o iubeaţi întinzând mâna rivalului dumneavoastră, în timp ce gemeaţi în fundul prăpastiei?

— Nu, întrerupse Mercédès; dar l-am văzut pe cel pe care îl iubeam, gata să devină ucigaşul fiului meu!

Mercédès rosti cuvintele acestea cu o durere aşa de puternică, cu un accent aşa de deznădăjduit, încât un suspin sfâşie gâtlejul contelui.

Leul era îmblânzit; răzbunătorul era învins.

— Ce ceri dumneata? Întrebă el; ca fiul dumitale să trăiască? Ei bine, va trăi!

Mercédès scoase un strigăt care smulse două lacrimi de sub pleoapele lui Monte-Cristo, dar lacrimile dispărură aproape imediat căci, fără îndoială, Dumnezeu trimisese un înger să le culeagă, ele fiind mult mai preţioase în ochii Domnului decât cele mai bogate perle.

— O, exclamă ea apucând mâna contelui şi ducând-o la buze; o, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Edmond! Eşti într-adevăr aşa cum te-am visat, aşa cum te-am iubit totdeauna. O, acum pot să spun!

— Cu atât mai mult cu cât bietul Edmond nu va mai avea mult timp să fie iubit de dumneata, răspunse Monte-Cristo. Moartea va reintra în mormânt, fantoma va reintra în noapte.

— Edmond, ce spui?

— Spun că, deoarece dumneata porunceşti, Mercédès, se impune să mor.

— Să mori? Şi cine spune asta? Cine vorbeşte de moarte? De unde îţi vin ideile acestea?

— Nu-ţi închipui doar că, ultragiat în mod public în faţa unei săli întregi, în prezenţa prietenilor dumitale şi a acelora ai fiului dumitale, provocat de un copil care se va mândri cu iertarea mea ca de o victorie, nu-ţi închipui, spun, că voi mai avea o clipă dorinţa să trăiesc. Ceea ce am iubit mai mult după dumneata, Mercédès, am fost eu, adică demnitatea mea, adică forţa care mă făcea superior altor oameni; forţa aceasta era viaţa mea. O zdrobeşti cu un cuvânt. Mor.

— Dar duelul nu va avea loc, Edmond, devreme ce ierţi.

— Va avea loc, doamnă, spuse Monte-Cristo solemn: atât numai că, în locul sângelui fiului dumitale pe care urma să-l soarbă pământul, va curge al meu.

Mercédès scoase un strigăt puternic şi se repezi spre Monte-Cristo; deodată se opri.

— Edmond, glăsui ea, există un Dumnezeu deasupra noastră, deoarece dumneata trăieşti, deoarece te-am revăzut şi mă încredinţez lui din tot sufletul. În aşteptarea sprijinului său, mă încred în cuvântul dumitale. Ai spus că fiul meu va trăi; va trăi, nu-i aşa?

— Da, doamnă, va trăi, declară Monte-Cristo uimit că, fără vreo exclamaţie, fără vreo mirare, Mercédès acceptase jertfa eroică ce i se oferea.

Mercédès întinse contelui mâna.

— Edmond, spuse ea în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi privindu-l pe cel căruia îi vorbea; cât de frumos, cât de măreţ este ceea ce ai făcut, cât de sublim e că ţi-a fost milă de o biată femeie care se dăruia dumitale, cu toate şansele potrivnice speranţelor ei. Vai, sunt îmbătrânită mai mult de necazuri decât de vârstă şi nu pot să i-o mai reamintesc dra-gului meu Edmond, printr-un zâmbet, printr-o privire, pe acea Mercédès pe care altădată el a contemplat-o de atâtea ori. Crede-mă, Edmond, ţi-am spus că am suferit şi eu mult; îţi repet, e amar să vezi cum viaţa trece fără să-ţi aminteşti o singură bucurie, fără să păstrezi o singură speranţă; dar asta dovedeşte că nu s-a sfârşit pe pământ totul. Nu, nu s-a sfârşit totul, simt după ce mi-a mai rămas în inimă. Îţi repet, Edmond, e frumos, e măreţ, e sublim să ierţi, aşa cum ai iertat dumneata!

— Asta o spui dumneata. Mercédès; dar ce ai spune dacă ai ştii întinderea sacrificiului pe care îl fac? Închipuieşte-ţi că stăpânul suprem, după ce a creat lumea, după ce a fertilizat haosul, s-ar fi oprit la a treia parte din opera sa, pentru a cruţa unui înger lacrimile pe care crimele noastre le-ar fi stârnit cândva în ochii lui nemuritori; închipuieşte-ţi că, după ce a pregătit totul, după ce a plămădit, după ce a fecundat totul, în momentul când să-şi admire opera, Dumnezeu ar fi stins soarele şi ar fi zvârlit cu piciorul lumea în noaptea veşnică; atunci vei avea o idee sau, mai bine zis, nu, încă nu-ţi vei putea face o idee despre ce pierd, pierzându-mi viaţa în momentul acesta.

Mercédès îl privi pe conte cu un aer care zugrăvea totodată uimirea, admiraţia, recunoştinţa.

Monte-Cristo îşi rezemă fruntea în mâinile-i arzânde, ca şi cum fruntea nu mai putea să poarte singură povara gândurilor.

— Edmond, glăsui Mercédès, nu mai am a-ţi spune decât un cuvânt.

Contele zâmbi cu amărăciune.

— Edmond, continuă ea, vei vedea că dacă fruntea mea e palidă, că dacă ochii mei sunt stinşi, dacă frumuseţea mea e pierdută, dacă, în sfârşit, Mercédès nu mai seamănă cu ea însăşi în ce priveşte trăsăturile chipului, vei vedea că are aceeaşi inimă… Te-am revăzut tot aşa de nobil şi de mare ca altădată. Adio, Edmond… Adio şi îţi mulţumesc!

Dar contele nu răspunse.

Mercédès deschisese uşa cabinetului şi dispăruse mai înainte ca el să-şi fi revenit din reveria dureroasă, profundă, în care îl cufundase răzbunarea pierdută.

Suna ora unu la orologiul Domului Invalizilor când trăsura care o ducea pe doamna de Morcerf, huruind pe caldarâmul de pe Champs-Elysées, îl sili pe contele de Monte-Cristo să înalţe capul.

— Nechibzuit ce am fost, glăsui el, că nu mi-am smuls inima în ziua când hotărâsem să mă răzbun!