Capitolul XVI Întâlnirea

După plecarea ei, totul intră în umbră; în jurul şi înlăuntrul lui. Gândirea-i se opri; spiritu-i energic adormi aşa cum adoarme corpul după o oboseală supremă.

„Cum, îşi spunea Monte-Cristo în timp ce lampa şi lumânările se mistuiau cu tristeţe, iar servitorii aşteptau cu nerăbdare în anticameră; cum, edificiul aşa de încet pregătit, înălţat cu atâta trudă şi atâtea griji, e năruit deodată cu un singur cuvânt, sub o adiere? Cum, eu care mă credeam ceva, de care eram aşa de mândru, care mă văzusem aşa de mic în carcerele castelului If şi ştiusem să devin aşa de mare, voi fi mâine un pumn de ţărână? Oh, nu regret moartea trupului; nimicirea principiului vital nu e oare odihna spre care totul tinde, spre care orice nefericit năzuieşte, calmul materiei după care am oftat atât de îndelung, spre care mă îndrumam pe drumul dureros al foamei, când Faria s-a ivit în celula mea? Ce e moartea? O treaptă mai mult în calm şi poate două în linişte. Nu, nu existenţa regret, ci năruirea proiectelor mele, aşa de încet elaborate, aşa de harnic făurite. Providenţa, pe care o crezusem de partea lor, era, aşadar, potrivnică! Dumnezeu nu vroia ca ele să se înfăptuiască.

Povara pe care am ridicat-o, apăsătoare aproape cât o lume şi pe care îmi închipuisem c-o duc până la capăt, era conformă cu dorinţa, nu şi cu forţa mea; conformă cu voinţa, nu cu puterea mea, astfel că voi fi silit s-o depun abia la jumătatea drumului. Oh, voi deveni deci fatalist, eu, pe care patrusprezece ani de deznădejde şi zece ani de speranţă, mă făcuseră providenţial?

Şi toate acestea, Doamne, pentru că inima mea pe care o credeam moartă nu era decât amorţită; pentru că ea s-a trezit, pentru că a bătut, pentru că am cedat durerii acestei bătăi stârnită în adâncul pieptului meu de un glas de femeie.” „Şi cu toate acestea, continuă contele prăbuşindu-se tot mai mult în perspectiva zilei de mâine, acceptată de Mercédès, cu toate acestea e cu neputinţă ca femeia cu o inimă aşa de nobilă să fi consimţit din egoism să mă las ucis, eu, plin de forţă şi de viaţă! E cu neputinţă ca ea să ducă aşa de departe iubirea sau, mai bine zis, delirul matern. Sunt virtuţi a căror exagerare ar fi o crimă. Nu; ea va fi pus la cale o scenă patetică, ea va veni să se arunce între săbii şi spectacolul, sublim aici, va fi ridicol pe teren”.

Îmbujorarea orgoliului coloră obrajii contelui.

„Ridicol, repetă el şi ridicolul se va revărsa asupra mea… Eu, ridicol? A, nu, prefer să mor.” Şi exagerând dinainte neplăcerile zilei de mâine la care se condamnase făgăduind mamei că-i va lăsa fiul în viaţă, contele se pomeni spunându-şi: „Prostie, prostie, prostie! Să fii generos aşezându-te ca o ţintă inertă în bătaia pistolului acestui tânăr. Niciodată el nu va crede că moartea mea este o sinucidere şi, cu toate acestea, se impune pentru onoarea memoriei mele… (nu e o vanitate, Doamne, ci o mândrie întemeiată); se impune pentru onoarea memoriei mele ca lumea să ştie că am consimţit de bună voie, prin voinţa liberului meu arbitru, să opresc braţul ridicat pentru a lovi şi că eu, cu acest braţ înarmat aşa de puternic în contra altora, m-am lovit singur: trebuie şi o voi face.”

Luă o pană, scoase o hârtie din sertarul secret al biroului şi scrise dedesubtul hârtiei care nu era altceva decât testamentul său făcut în momentul sosirii la Paris, un fel de codicil prin care lăsa să se înţeleagă moartea sa oamenilor clarvăzători.

„Fac asta, Doamne, spuse el cu ochii înălţaţi la cer, atât „pentru onoarea Ta, cât şi pentru a mea. Doamne, m-am socotit de zece ani de zile trimisul răzbunării tale şi nu trebuie ca alţi ticăloşi, în afară de acest Morcerf, nu trebuie ca un Danglars, un Villefort, în sfârşit, ca şi acest Morcerf să-şi închipuie că hazardul i-a scăpat de duşmanul lor. Să ştie dimpotrivă că Providenţa, care decretase pedepsirea lor, a fost corijată prin singura putere a voinţei mele; că pedeapsa, evitată pe lumea aceasta, îi aşteaptă pe lumea cealaltă şi că n-au schimbat timpul decât cu eternitatea.”

În timp ce plutea între sumbrele incertitudini – coşmarul omului trezit de durere – ziua înălbi geamurile şi lumina sub mâinile lui hârtia palidă, azurie, pe care aşternuse justificarea supremă a Providenţei.

Era cinci dimineaţa.

Deodată un zgomot uşor îi ajunse la ureche. Lui Monte-Cristo i se păru că a auzit un suspin înăbuşit; întoarse capul, privi în juru-i şi nu văzu pe nimeni. Dar zgomotul se repetă destul de lămurit pentru ca îndoielii să-i ia loc certitudinea.

Atunci contele se ridică, deschise încetişor uşa salonului şi, într-un jilţ, cu braţele molatece în jos, cu capul frumos, palid, dat pe spate, o văzu pe Haydée care se aşezase de-a-curmezişul uşii pentru ca el să nu poată ieşi fără s-o vadă, dar pe care somnul, aşa de puternic în contra tinereţii, o prinsese după oboseala unei îndelungi vegheri.

Zgomotul uşii deschise nu putu s-o trezească pe Haydée.

Monte-Cristo fixă asupra ei o privire plină de blândeţe şi de regret.

„Ea şi-a amintit că are un fiu, spuse el şi eu am uitat că am o fiică.”

Apoi, clătinând cu tristeţe din cap:

— Biata Haydée! Spuse el; a vrut să mă vadă, a vrut să-mi vorbească, s-a temut sau a ghicit ceva… O, nu pot să plec fără a-i spune adio, nu pot să mor fără a o încredinţa cuiva.

Se întoarse încetişor la locul lui şi scrise dedesubtul primelor rânduri: „Las lui Maximilien Morrel, căpitan de spahii şi fiul fostului meu patron Pierre Morrel, armator din Marsilia, suma de douăzeci de milioane, din care o parte va fi oferită de el surorii sale Julia şi cumnatului său Emmanuel, dacă nu crede totuşi că acest surplus de avere va dăuna fericirii lor. Cele douăzeci de milioane sunt îngropate în peştera mea de pe Monte-Cristo, al cărei secret îl cunoaşte Bertuccio.

Dacă inima lui e liberă şi vrea să se însoare cu Haydée, fiica lui Ali-Paşa din Ianina, pe care am crescut-o cu iubirea unui părinte şi care a avut pentru mine dragostea unei fiice, va îndeplini, nu ultima mea voinţă, ci ultima-mi dorinţă.

Prezentul testament a făcut-o pe Haydée moştenitoarea restului averii mele, formată din terenuri, din rente asupra Angliei, Austriei şi Olandei, din mobilier în diversele mele palate şi case şi care, în afară de cele douăzeci milioane, precum şi diferitele legate făcute servitorilor mei, vor putea să se urce la şaizeci de milioane”.

Scrisese ultimul rând, când un strigăt scos dinapoia lui îl făcu să dea drumul condeiului din mână.

— Haydée, glăsui el, ai citit?

Într-adevăr, tânăra femeie, trezită de lumina care bătuse în pleoapele ei, se sculase şi se apropiase de conte fără ca paşii ei uşori, înăbuşiţi de covor, să fi fost auziţi.

— O, stăpâne, glăsui ea împreunându-şi mâinile, de ce scrii astfel, la o atare oră? De ce-mi laşi toată averea ta, stăpâne? Mă părăseşti?

— Fac o călătorie, înger scump, spuse Monte-Cristo cu o expresie de melancolie şi de duioşie infinită şi dacă mi s-ar întâmpla o nenorocire…

Contele se opri.

— Ei bine? Întrebă fata cu un accent de autoritate, pe care contele nu i-l cunoştea şi care îl făcu să tresară.

— Ei bine, dacă mi se întâmplă o nenorocire, reluă Monte-Cristo, vreau ca fiica mea să fie fericită.

Haydée zâmbi cu tristeţe, clătinând din cap.

— Stăpâne, te gândeşti să mori? Întrebă ea.

— E un gând mântuitor acesta, copila mea, a spus înţeleptul.

— Dacă mori, glăsui ea, lasă-ţi averea altora, căci dacă mori… N-o să mai am nevoie de nimic.

Şi, luând hârtia, o rupse în patru bucăţi pe care le zvârli în mijlocul salonului. Apoi, pentru că energia aceasta, aşa de puţin obişnuită la o sclavă, îi istovise forţele, căzu de data aceasta, nu adormită, ci leşinată pe parchet.

Monte-Cristo se plecă spre ca, o ridică în braţe; şi văzându-i chipul palid, frumos, ochii frumoşi închişi, corpul frumos neînsufleţit, parcă abandonat, se gândi pentru întâia oară că ea îl iubea poate altfel decât aşa cum o fiică îşi iubeşte părintele.

„O, murmură el cu profundă descurajare, aş fi putut aşadar să mai fiu fericit!”

O duse apoi pe Haydée până la apartamentul ei, o încredinţă leşinată în mâinile femeilor; şi întorcându-se în cabinetul său pe care îl zăvorî de data aceasta, retranscrise testamentul distrus.

În momentul când termina, se auzi huruitul unei cabriolete intrând în curte. Monte-Cristo se apropie de fereastră şi îi văzu pe Maximilien şi pe Emmanuel coborând.

— Bun, spuse el, era timpul!

Şi aplică pe testament trei peceţi.

În clipa următoare auzi un zgomot de paşi în salon. Se duse să deschidă singur. Morrel apăru în prag.

Venise mai devreme cu aproape douăzeci de minute.

— Vin prea devreme poate, domnule conte, glăsui el; vă mărturisesc însă sincer că n-am putut să dorm un minut şi că tot aşa n-a dormit toată casa. Aveam nevoie să vă văd pentru ca, în faţa siguranţei dumneavoastră curajoase, să redevin stăpân pe mine.

Monte-Cristo nu putu să reziste acestei dovezi de afecţiune, astfel că nu întinse spre tânăr mâna, ci îşi deschise ambele braţe.

— Morrel, îi spuse el cu glas mişcat, e o zi frumoasă pentru mine, aceasta când mă simt iubit de un om ca dumneata. Bună dimineaţa, domnule Emmanuel. Maximilien, vii cu mine?

— V-aţi îndoit cumva? Întrebă tânărul căpitan.

— Dacă totuşi m-aş fi îndoit…

— Ascultaţi; v-am privit ieri în tot timpul scenei aceleia de provocare, m-am gândit la siguranţa dumneavoastră toată noaptea şi mi-am spus că dreptatea era, desigur, de partea dumneavoastră, dacă nu cumva chipul oamenilor nu mai prezintă nici un temei.

— Morrel, cu toate acestea, Albert e prietenul dumitale.

— O simplă cunoştinţă, conte.

— L-ai văzut pentru întâia oară în ziua când m-ai văzut şi pe mine.

— Da, e adevărat; dar ce vreţi? Trebuia să-mi amintiţi dumneavoastră ca să-mi reamintesc şi eu.

— Îţi mulţumesc, Morrel.

Apoi, bătând o dată în placa de metal:

— Ascultă, îi spuse el lui Ali, care se arătă numaidecât, du asta la notarul meu. Morrel, e testamentul meu. Dacă mor, te vei duce să iei cunoştinţă de conţinutul lui.

— Cum să muriţi dumneavoastră? Exclamă Morrel.

— Eh, nu trebuie prevăzut totul, dragă prietene? Dar ce ai făcut aseară, după ce te-ai despărţit de mine?

— Am fost la Tortoni unde, precum mă aşteptam, am găsit pe Beauchamp şi pe Château-Renaud. Vă mărturisesc că îi căutam.

— De ce, dacă totul era stabilit?

— Conte, afacerea e gravă, inevitabilă.

— Te îndoiai?

— Nu. Ofensa a fost publică şi toată lumea vorbea de ea.

— Ei, şi?

— Nădăjduiam să schimb armele, să înlocuiesc pistolul cu spada. Pistolul este orb.

— Ai izbutit? Întrebă repede Monte-Cristo cu o licărire imperceptibilă de speranţă.

— Nu, căci se cunoaşte măiestria dumneavoastră în spadă.

— Eh, cine m-a trădat?

— Maeştrii de arme pe care i-aţi bătut.

— Şi ai eşuat?

— Au refuzat categoric.

— Morrel, întrebă contele, m-ai văzut vreodată trăgând cu pistolul?

— Niciodată.

— Ei bine, avem timp; priveşte.

Monte-Cristo luă pistoalele pe care le ţinea când Mercédès intrase şi, lipind un as de treflă pe placă smulse rând pe rând, din patru lovituri, cele patru ramuri ale treflei.

La fiecare lovitură, Morrel se îngălbenea.

Examină gloanţele cu care Monte-Cristo execută turul de forţă şi văzu că nu erau mai mari decât nişte alice.

— E groaznic, spuse el; ia te uită, Emmanuel!

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:

— Conte, pentru numele Cerului nu-l ucideţi pe Albert! Nefericitul are o mamă!

— Într-adevăr, glăsui Monte-Cristo; iar eu nu am.

Cuvintele fură rostite cu o intonaţie care îl înfioră pe Morrel.

— Dumneavoastră sunteţi cel ofensat, conte.

— Fără îndoială: şi ce înseamnă asta?

— Că trageţi cel dintâi.

— Eu trag întâiul?

— Am obţinut sau, mai bine zis, am pretins asta; le făceam destule concesii pentru ca şi ei să ne facă una.

— Şi de la câţi paşi?

— De la douăzeci.

Un zâmbet înfricoşător trecu peste buzele contelui.

— Morrel, glăsui el, nu uita ce-ai văzut.

— De aceea, spuse tânărul, nu mă gândesc decât la emoţia dumneavoastră pentru ca Albert să fie salvat.

— Eu, emoţionat? Întrebă Monte-Cristo.

— Sau pe generozitatea dumneavoastră, prietene; sigur de lovitură cum sunteţi, pot să vă spun un lucru care ar fi ridicol dacă l-aş spune altuia.

— Anume?

— Frângeţi-i un braţ, răniţi-l, dar nu-l ucideţi.

— Morrel, ascultă ce-ţi mai spun, glăsui contele; n-am nevoie să fiu îndemnat pentru a-l menaja pe domul de Morcerf; te anunţ că domnul de Morcerf va fi aşa de bine menajat încât se va înapoia liniştit cu ambele mâini, în timp ce eu…

— Da, dumneavoastră…

— Cu mine e altceva: eu voi fi transportat.

— Haida-de! Exclamă Maximilien scos din fire.

— Aşa cum te anunţ, dragul meu Morrel; domnul de Morcerf mă va ucide.

Morrel se uită la conte, buimăcit.

— Conte, ce vi s-a întâmplat între timp?

— Ce i s-a întâmplat lui Brutus în ajunul bătăliei: am văzut o fantomă.

— Şi fantoma?

— Morrel, fantoma mi-a spus că am trăit destul.

Maximilien şi Emmanuel se priviră; Monte-Cristo îşi scoase ceasul.

— Să plecăm, spuse el; e şapte şi cinci, iar întâlnirea e fixată pentru orele opt fix.

O trăsură aştepta înhămată; Monte-Cristo se urcă împreună cu martorii.

Străbătând coridorul, Monte-Cristo se oprise să asculte în faţa unei uşi, iar Maximilien şi Emmanuel care, din discreţie, făcuseră câţiva paşi mai departe, avură impresia că-l aud răspunzând unui hohot de plâns printr-un suspin.

La opt fix erau la întâlnire.

— Iată-ne sosiţi, glăsui Morrel scoţând capul prin uşă şi suntem cei dintâi.

— Domnul mă va scuza, spuse Baptistin care îşi urmase stăpânul cu o spaimă de negrăit, dar văd parcă sub arbori o trăsură.

Monte-Cristo sări sprinten din caleaşca şi dădu mâna lui Emmanuel şi lui Maximilien, ajutându-i să coboare.

Maximilien reţinu mâna contelui într-ale sale.

— Bravo, spuse el, iată o mână aşa cum îmi place s-o văd la un bărbat a cărui viaţă stă în bunătatea cauzei sale!

— Într-adevăr, zăresc doi tineri care se plimbă în aşteptare parcă, spuse Emmanuel.

Monte-Cristo îl trase pe Morrel, nu la o parte, ci un pas sau doi în urma cumnatului său.

— Maximilien, îl întrebă el, inima dumitale e liberă?

Morrel îl privi pe Monte-Cristo cu uimire.

— Nu-ţi cer o confidenţă, dragul meu, îţi adresez o simplă întrebare. Răspunde-mi da sau nu. Atâta tot.

— Conte, iubesc o fată.

— O iubeşti mult?

— Mai mult decât viaţa mea.

— Încă o speranţă care se spulberă! Murmură Monte-Cristo.

Apoi, cu un oftat:

— Biata Haydée!

— Conte, dacă v-aş cunoaşte mai puţin, v-aş crede mai puţin curajos decât sunteţi, exclamă Morrel.

— Oftez pentru că mă gândesc la o fiinţă pe care o las. Haida-de, Morrel, aşa de puţin se pricepe un soldat în materie de curaj? Crezi că eu regret viaţa? Ce înseamnă pentru mine, care am trăit douăzeci de ani între viaţă şi moarte, viaţa sau moartea? De altminteri, fii pe pace, Morrel, slăbiciunea aceasta, dacă e slăbiciune, este numai faţă de dumneata. Ştiu că lumea e un salon din care trebuie să ieşi politicos şi cinstit, adică salutând şi plătindu-ţi datoriile de joc.

— Bravo, spuse Morrel, îmi place! Aţi adus armele?

— Eu? De ce? Nădăjduiesc că domnii le au pe ale lor.

— Mă duc să mă informez, spuse Morrel.

— Da, dar fără tratative, mă înţelegi?

— O, fiţi pe pace!

Morrel înaintă spre Beauchamp şi Château-Renaud. Aceştia, văzând mişcarea lui Maximilien, făcură câţiva paşi în întâmpinarea lui.

Cei trei salutară, dacă nu cu afabilitate, cel puţin cu curtoazie.

— Iertaţi-mă, domnilor, spuse Morrel, însă nu-l zăresc pe domnul de Morcerf.

— Ne-a înştiinţat azi-dimineaţă, răspunse Château-Renaud, că va veni singur pe teren.

— Aha! Făcu Morrel.

Beauchamp îşi scoase ceasul.

— Opt fără cinci; nu e târziu, domnule Morrel, spuse el.

— O, nu cu gândul acesta întrebam! Răspunse Maximilien.

— De altminteri, întrerupse Château-Renaud, uite o trăsură.

Într-adevăr, o trăsură înainta în trap mare, pe una din aleile ce duceau la răspântia unde se aflau ei.

— Domnilor, desigur că sunteţi prevăzuţi cu pistoale, glăsui Morrel. Domnul de Monte-Cristo declară că renunţă la dreptul de a se servi de ale sale.

— Noi am prevăzut delicateţea aceasta din partea contelui, domnule Morrel, răspunse Beauchamp şi am adus arme pe care eu le cumpărasem acum opt sau zece zile crezând că o să am nevoie pentru o afacere asemănătoare. Sunt perfect noi şi încă n-au servit nimănui. Vreţi să le vedeţi?

— O, domnule Beauchamp, spuse Morrel înclinându-se; atunci când mă asiguraţi că domnul de Morcerf nu cunoaşte armele acestea, vă închipuiţi, nu-i aşa, că îmi este de ajuns cuvântul dumneavoastră.

— Domnilor, spuse Château-Renaud, nu Morcerf a sosit cu trăsura, ci Franz şi Debray.

Într-adevăr, cei doi înaintară.

— Dumneavoastră aici, domnilor? Spuse Château-Renaud schimbând cu fiecare o strângere de mână; prin ce întâmplare?

— Pentru că, spuse Debray, Albert ne-a rugat în dimineaţa asta să fim pe teren.

Beauchamp şi Château-Renaud se priviră uimiţi.

— Îmi pare că înţeleg, domnilor, glăsui Morrel.

— Să auzim.

— Ieri după-amiază am primit o scrisoare din partea domnului de Morcerf, care mă ruga să fiu la operă.

— Şi eu, spuse Debray.

— Şi eu, spuse Franz.

— Şi noi, declarară Château-Renaud şi Beauchamp.

— Vroia să fiţi prezenţi la provocare, spuse Morrel, vrea să fiţi prezenţi şi la luptă.

— Da, glăsuiră tinerii, asta este, domnule Maximilien; după toate probabilităţile, aţi ghicit.

— Cu toate acestea, murmură Château-Renaud, Albert nu vine; e în întârziere cu zece minute.

— Iată-l, spuse Beauchamp; e călare; priviţi, vine în goană urmat de servitorul său.

— Ce imprudenţă, spuse Château-Renaud, să vină călare pentru a se bate cu pistolul. Şi eu care îi predasem aşa de bine lecţia!

— Şi apoi, uite-l, spuse Beauchamp, cu guler la cravată, cu haina deschisă, cu vesta albă; de ce nu şi-a desenat şi un punct pe stomac? Ar fi fost mai simplu şi s-ar fi sfârşit mai repede.

Albert ajunse în vremea asta la zece paşi de grupul celor cinci tineri; îşi opri calul, sări jos şi zvârli hăţul în mâna servitorului.

Se apropie.

Era palid, avea ochii roşii şi umflaţi. Se vedea că nu dormise o clipă toată noaptea.

Pe întreaga lui figură era o nuanţă de gravitate tristă, neobişnuită.

— Vă mulţumesc, domnilor, spuse el, că aţi binevoit să răspundeţi invitaţiei mele; vă rog să credeţi că sunt nespus de recunoscător pentru dovada aceasta de prietenie.

La apropierea lui Morcerf, Morrel se dăduse cu vreo zece paşi înapoi şi stătea deoparte.

— Şi dumitale, domnule Morrel, glăsui Albert, se adresează mulţumirile mele. Apropie-te, nu eşti de prisos.

— Domnule, glăsui Maximilien, uiţi că eu sunt martorul domnului de Monte-Cristo?

— Nu eram sigur, dar bănuiam. Foarte bine; cu cât vor fi mai mulţi oameni de onoare aci, cu atât voi fi mai mulţumit.

— Domnule Morrel, spuse Château-Renaud, poţi să-l anunţi pe domnul conte de Monte-Cristo că domnul de Morcerf a sosit şi că stăm la dispoziţia domniei sale.

Morrel făcu o mişcare pentru a se achita de misiunea sa.

În vremea asta Beauchamp scotea cutia cu pistoale din trăsură.

— Aşteptaţi, domnilor, spuse Albert, am două cuvinte de spus domnului conte de Monte-Cristo.

— În particular? Întrebă Morrel.

— Nu, domnule, faţă de toată lumea.

Martorii lui Albert se priviră nespus de uimiţi; Franz şi Debray schimbară câteva cuvinte în şoaptă, iar Morrel, bucuros de incidentul neaşteptat, se duse la conte care se plimba pe o altă alee cu Emmanuel.

— Ce doreşte? Întrebă Monte-Cristo.

— Nu ştiu, dar vrea să vă vorbească.

— O, să nu încerce cumva un nou ultragiu! Exclamă Monte-Cristo.

— Nu cred că asta îi e intenţia, spuse Morrel.

Contele înaintă, însoţit de Maximilien şi de Emmanuel; chipu-i calm şi senin contrasta foarte mult cu chipul turburat al lui Albert care se apropia la rându-i, urmat de cei patru tineri.

Când ajunseră la trei paşi unul de altul, Albert şi contele se opriră.

— Domnilor, spuse Albert, apropiaţi-vă; doresc ca nici un cuvânt din cele ce voi avea onoarea să spun domnului conte de Monte-Cristo să nu se piardă; căci ce voi avea onoarea să-i spun trebuie repetat de dumneavoastră oricui va vrea să audă, oricât de ciudate vi se vor părea cuvintele mele.

— Aştept, domnule, spuse contele.

— Domnule, spuse Albert cu o voce tremurând la început, dar care deveni din ce în ce mai sigură; domnule, vă reproşam că aţi divulgat purtarea domnului de Morcerf în Epir; căci, oricât de vinovat ar fi fost domnul conte de Morcerf, nu credeam că dumneavoastră aveaţi dreptul să-l pedepsiţi. Astăzi însă, domnule, ştiu că aveaţi dreptul. Nu trădarea lui Fernand Mondego faţă de Ali-Paşa mă îndeamnă cu atâta grabă să vă scuz, ci trădarea pescarului Fernand faţă de dumneavoastră şi nenorocirile groaznice care au fost urmarea acestei trădări. De aceea spun, de aceea proclam cu glas tare: da, domnule aţi avut dreptate că v-aţi răzbunat pe părintele meu şi eu, fiul lui, vă mulţumesc.

Dacă trăsnetul ar fi căzut în mijlocul spectatorilor neaşteptatei scene, nu i-ar fi uimit mai mult decât declaraţia lui Albert.

Ochii lui Monte-Cristo se înălţaseră încet spre cer, cu o expresie de recunoştinţă infinită şi nu putea să admire îndestul cum firea furtunoasă a lui Albert, al cărui curaj îl cunoscuse în mijlocul bandiţilor romani, se încovoiase deodată pentru atâta umilire. De aceea recunoscu influenţa mamei lui şi înţelese că inima lui nobilă nu se împotrivise jertfei pe care ea o bănuia, desigur, inutilă.

— Acum, domnule, spuse Albert, dacă socotiţi că scuzele pe care vi le-am cerut sunt îndestulătoare, daţi-mi mâna vă rog. După meritul aşa de rar al certitudinii, care pare să fie cel dintâi dintre toate meritele dumneavoastră, următorul e de a şti să-şi mărturisească cineva greşeala. Mărturia aceasta mă priveşte, însă, numai pe mine. Procedăm în conformitate cu oamenii, dar dumneavoastră aţi procedat în conformitate cu Dumnezeu. Numai un înger putea să salveze pe unul dintre noi de la moarte şi îngerul a coborât din cer, dacă nu pentru a face din noi doi prieteni.

— Oh, fatalitatea interzice lucrul acesta!

— Cel puţin pentru a face doi oameni care se stimează.

Cu ochii umezi, cu pieptul palpitând, emoţionat, Monte-Cristo întinse lui Albert o mână pe care acesta o apucă şi o strânse cu un simţământ ce semăna unei respectuoase înfricoşări.

— Domnilor, spuse el, domnul de Monte-Cristo binevoieşte să primească scuzele mele. Mă purtasem necugetat cu domnia sa. Graba este un sfetnic rău: am procedat greşit. Vina mea este reparată acum. Nădăjduiesc că lumea nu mă va socoti un laş fiindcă am făcut ceea ce mi-a poruncit conştiinţa. În orice caz însă, dacă cineva s-ar înşela asupra mea, adăugă tânărul înălţând capul cu mândrie ca şi cum ar fi adresat o sfidare şi prietenilor şi duşmanilor, voi căuta să modific părerile.

— Dar ce s-a petrecut azi-noapte? Întrebă Beauchamp pe Château-Renaud; am impresia că jucăm un rol trist.

— Într-adevăr, fapta lui Albert este foarte josnică sau foarte frumoasă, răspunse baronul.

— Ce înseamnă asta? Întreabă Debray pe Franz. Cum? Contele de Monte-Cristo îl dezonorează pe domnul de Morcerf şi în ochii fiului acestuia el a avut dreptate? Eu puteam să am zece Ianine în familia mea şi nu m-aş fi crezut obligat decât la un lucru: să mă bat de zece ori.

Cu fruntea plecată, cu braţele ţepene, strivit sub povara a douăzeci şi patru de ani de amintiri, Monte-Cristo nu se gândea nici la Albert, nici la Beauchamp, nici la Château-Renaud, nici la altcineva de acolo: se gândea la curajoasa femeie care venise să-i ceară viaţa fiului ei, căreia el i-o oferise pe-a sa şi care îl salvase prin destăinuirea cumplită a unui secret de familie în stare să ucidă pentru de-a pururi, la tânăr, sentimentul pietăţii filiale.

— Tot Providenţa! Murmură el; o, abia de astăzi am siguranţa că sunt trimisul Domnului!