Capitolul XVII Mama şi fiul

Contele de Monte-Cristo îi salută pe cei cinci tineri cu un zâmbet plin de melancolie şi demnitate şi se urcă din nou în trăsura sa, împreună cu Maximilien şi cu Emmanuel.

Albert, Beauchamp şi Château-Renaud rămaseră singuri pe câmpul de bătaie.

Tânărul aţinti asupra martorilor o privire care, fără a fi timidă, le cerea parcă părerea asupra scenei de adineauri.

— Scumpe prieten – glăsui Beauchamp cel dintâi, fie că era mai sensibil, fie că era mai spontan – dă-mi voie să te felicit: iată un deznodământ neaşteptat la o afacere destul de neplăcută.

Albert rămase mut şi concentrat în reveria sa. Château-Renaud se mulţumi să-şi bată cizma cu cravaşa.

— Nu plecăm? Întrebă el după tăcerea aceasta stânjenitoare.

— Când vreţi, răspunse Beauchamp; lăsaţi-mi numai răgazul de a aduce laude domnului de Morcerf; a făcut azi dovada unei generozităţi aşa de cavalereşti… de rare!

— O, da! Spuse Château-Renaud.

— E minunat lucru, continuă Beauchamp, să poţi păstra asupra ta o stăpânire aşa de mare!

— De bună seamă: în ceea ce mă priveşte, eu n-aş fi fost în stare, declară Château-Renaud cu o răceală cât se poate de semnificativă.

— Domnilor, întrerupse. Albert, cred că n-aţi înţeles că între domnul de Monte-Cristo şi mine s-a petrecut ceva foarte grav…

— Ba da, ba da, spuse imediat Beauchamp, dar nu toate hahalerele noastre vor fi capabile să înţeleagă eroismul dumitale şi, mai curând sau mai târziu, vei fi nevoit să le explici într-un mod mai energic decât îi convine sănătăţii trupului dumitale şi duratei vieţii dumitale. Vrei să-ţi dau un sfat prietenesc? Pleacă la Neapole, la Haga sau la Saint-Petersburg, unde oamenii sunt mai inteligenţi în ce priveşte onoarea decât parizienii noştri smintiţi şi revino apoi în Franţa, peste câţiva ani, sau destul de uitat, sau destul de respectabil pentru a-ţi recăpăta liniştea. Nu-i aşa, domnule de Château-Renaud că am dreptate?

— Aceasta e şi părerea mea, spuse nobilul. Nimic nu atrage mai mult duelurile serioase decât un duel fără rezultat.

— Vă mulţumesc, domnilor, răspunse Albert cu un zâmbet rece; voi urma sfatul dumneavoastră, nu pentru că mi-l daţi, dar pentru că aveam de gând să părăsesc Franţa. Vă mulţumesc de asemeni pentru serviciul ce mi-aţi făcut, slujindu-mi de martori. El e săpat adânc în inima mea de vreme ce, după cuvintele pe care le-am auzit, nu-mi mai aduc aminte decât de el.

Château-Renaud şi Beauchamp se priviră. Impresia produsă asupra amândurora era aceeaşi, iar accentul cu care Morcerf mulţumise trăda o atare hotărâre încât situaţia ar fi devenit delicată pentru toţi în cazul când conversaţia continua.

— Cu bine, Albert, glăsui deodată Beauchamp întinzând cu neglijenţă mâna tânărului fără ca acesta să pară ieşit din letargie.

Într-adevăr, nu răspunse nimic mâinii întinse.

— Cu bine, spuse la rându-i Château-Renaud, ţinând în mâna stângă cravaşa şi salutând cu dreapta.

Buzele lui Albert murmurară slab: Cu bine! Privirea lui era mai explicită: ea închidea un poem de mânii reţinute, de dispreţuri trufaşe, de indignare generoasă.

După ce martorii săi se urcară în trăsură, mai stătu câtva timp în atitudinea-i neclintită şi melancolică: apoi, deodată, dezlegându-şi calul de arbustul în jurul căruia servitorul înfăşurase căpăstrul, sări sprinten în şa şi porni în galop spre Paris. Peste un sfert de oră intra în palatul din strada Helder.

Când coborî de pe cal i se păru că zăreşte în spatele perdelei de la camera de culcare a contelui chipul palid al părintelui său.

Albert întoarse capul cu un suspin şi intră în micul său pavilion.

Zvârli aci o ultimă privire asupra tuturor bogăţiilor care îi făcuseră viaţa aşa de plăcută şi de fericită până atunci; privi încă o dată tablourile ale căror figuri păreau că îi zâmbesc şi ale căror peisaje se însufleţiră parcă.

Scoase apoi, din rama de stejar, portretul mamei sale pe care îl înfăşură, lăsând goală şi neagră rama aurită.

Îşi puse după aceea în ordine armele-i frumoase turceşti, puştile englezeşti, porţelanurile japoneze, cupele, bronzurile artistice semnate de Feauchères sau Barye; inspectă dulapurile şi puse chei la fiecare; zvârli într-un sertar al biroului său, pe care îl lăsă deschis, toţi banii din buzunar şi adăugă bijuteriile fanteziste, nenumărate, care-i populau cupele, casetele, etajerele; făcu un inventar exact şi precis şi puse inventarul în locul cel mai la vedere al unei mese, după ce curăţă masa de cărţile şi de hârtiile care o încărcau.

La începutul operaţiei, în ciuda ordinului pe care Albert i l-a dat să-l lase singur, servitorul intrase în cameră.

— Ce vrei? Îl întrebă Morcerf cu un accent mai mult trist decât mâniat.

— Iertaţi-mă, domnule, spuse valetul; e adevărat că domnul mi-a interzis să-l deranjez, dar m-a chemat domnul conte de Morcerf.

— Ei şi? Întrebă Albert.

— N-am vrut să mă duc la domnul conte fără să primesc ordinele domnului.

— De ce?

— Pentru că domnul conte ştie, desigur, că l-am însoţit pe domnul pe teren.

— Probabil, spuse Albert.

— Şi mă cheamă, fără îndoială, ca să mă întrebe ce-a fost acolo. Ce să-i răspund?

— Adevărul.

— Îi voi spune atunci că întâlnirea n-a avut loc?

— Îi vei spune că am cerut scuze domnului conte de Monte-Cristo; du-te.

Valetul se înclină şi ieşi.

Albert se apucă din nou de inventar.

În momentul când termina lucrul, îi atrase atenţia tropotul unor cai în curte şi roţile unei trăsuri care zguduiau geamurile; se apropie de fereastră şi-l văzu pe părintele său urcându-se în caleaşcă şi plecând.

De îndată ce poarta palatului se închise în urma contelui, Albert porni spre apartamentul mamei sale şi, deoarece n-avea cine să-l anunţe, pătrunse până în dormitorul ei; se opri în prag, cu inima zvâcnindu-i de cele ce vedea şi ghicea.

Ca şi cum acelaşi suflet ar fi pus în mişcare ambele trupuri, Mercédès făcea la ea ce făcuse Albert la el.

Totul era pus în ordine: dantelele, podoabele, bijuteriile, rufăria, banii se orânduiau pe fundul sertarelor ale căror chei contesa le aduna cu grijă.

Albert văzu preparativele, înţelese tâlcul lor şi strigând: „Mamă”, îşi înfăşură braţele pe după gâtul ei.

Pictorul care ar fi putut să redea expresia ambelor figuri, ar fi realizat desigur un tablou frumos.

— Ce faci? O întrebă el.

— Tu ce făceai? Răspunse ea.

— O, mamă! Exclamă Albert neputând să vorbească de emoţie, cu dumneata nu e acelaşi lucru! Nu, nu poţi să iei hotărârea pe care am luat-o eu, deoarece eu vin să te anunţ că spun rămas-bun casei dumitale şi… Dumitale.

— Şi eu, Albert, răspunse Mercédès, plec şi eu. Nădăjduisem, mărturisesc, că fiul meu mă va însoţi; m-am înşelat?

— Mamă, spuse Albert cu tărie, nu te pot face să împărtăşeşti soarta pe care mi-o hărăzesc: de acum încolo trebuie să trăiesc fără nume şi fără avere; pentru a începe ucenicia acestei existenţe aspre, trebuie să împrumut de la un prieten pâinea pe care voi mânca-o până în momentul când am să câştig alta. Aşadar, bună mamă, eu mă duc la Franz să-l rog să-mi împrumute mica sumă pe care am socotit-o necesară.

— Tu, bietul meu copil, să suferi mizeria, foamea? Exclamă Mercédès. O, nu spune asta, mi-ai zdrobi toate hotărârile!

— Nu însă pe-ale mele, mamă, răspunse Albert. Sunt tânăr, sunt puternic, cred că sunt curajos; şi am învăţat de ieri de ce-i în stare voinţa. O, mamă, sunt oameni care au suferit atâta şi care nu numai că n-au murit, dar au ridicat o nouă avere pe ruina tuturor făgăduielilor de fericire pe care li le făcuse cerul, pe rămăşiţele tuturor speranţelor care li le dăduse Dumnezeu. Am aflat asta, mamă şi am văzut pe oameni; ştiu că, din adâncul prăpastiei, unde-i cufundase duşmanul, s-au ridicat cu atâta vigoare şi atâta glorie încât l-au dominat pe învingătorul de ieri şi l-au zvârlit la rându-le în abis. Nu, mamă, nu; începând de astăzi am rupt cu trecutul şi nu mai accept nimic, nici măcar numele meu, deoarece.

— Înţelegi, mamă, nu e aşa?

— Fiul dumitale nu poate să poarte numele unui om care e obligat să roşească în faţa altui om.

— Albert, copilul meu, spuse Mercédès, acesta e sfatul pe care ţi l-aş fi dat dacă aveam o inimă mai tare; conştiinţa ta a vorbit când glasul meu stins tăcea; ascultă-ţi conştiinţa, fiul meu. Albert, aveai prieteni; rupe cu ei, pentru moment, dar nu deznădăjdui. Viaţa e încă frumoasă la vârsta ta, dragul meu Albert, căci abia ai douăzeci şi doi de ani; şi, deoarece unei inimi curate ca a ta îi trebuie un nume fără pată, ia-l pe al părintelui meu: îl chema Herrera. Te cunosc, Albert; orice carieră vei urma, ai să faci curând numele acesta ilustru. Atunci, dragul meu, revino în lume şi vei străluci şi mai mult prin nenorocirile tale de altădată; iar dacă, în ciuda tuturor prevederilor mele, nu va fi aşa, lasă-mi cel puţin speranţa mie, care nu voi mai avea decât acest gând, mie, care nu mai am viitor şi pentru care mormântul începe în pragul acestei case.

— Îţi voi face pe plac, mamă, glăsui tânărul; da, împărtăşesc speranţa dumitale: mânia cerului nu ne va urmări, pe dumneata aşa de pură, pe mine aşa de inocent. Dar, deoarece suntem hotărâţi – să procedăm cu grabă! Domnul de Morcerf a plecat acum o jumătate de ceas; prilejul, precum vezi, este favorabil pentru a evita zgomotul şi explicaţia.

— Te aştept, fiul meu, spuse Mercédès.

Albert alergă îndată până în bulevard, de unde aduse o trăsură care avea să-i scoată din palat; îşi amintea de o căsuţă mobilată în strada Saint -Pères unde mama lui va găsi adăpost modest, dar decent; reveni deci la contesă.

În momentul când trăsura se opri în dreptul uşii şi Albert cobora, un om se apropie de el înmânându-i o scrisoare.

Albert îl recunoscu pe administrator.

— Din partea contelui, spuse Bertuccio.

Albert luă scrisoarea, o deschise, o citi.

După ce o citi, îl căută din ochi pe Bertuccio, dar, în timp ce tânărul citea, Bertuccio dispăruse.

Atunci, cu lacrimile în ochi, cu pieptul zvâcnind de emoţie, Albert intră la Mercédès şi, fără să rostească un cuvânt, îi prezentă scrisoarea.

Mercédès citi:

„Albert, Arătându-ţi că am ghicit proiectul în voia căruia eşti pe punctul de a te lăsa, cred că îţi arăt că îţi înţeleg delicateţea. Eşti liber, părăseşti palatul contelui şi te retragi cu mama dumitale, liberă ca şi dumneata; gândeşte-te însă, Albert, că-i datorezi mai mult decât îi poţi plăti – biată inimă nobilă ce eşti. Păstrează pentru dumneata lupta, reclamă pentru dumneata suferinţa, dar cruţă-i prima mizerie care va însoţi inevitabil cele dintâi sforţări ale dumitale; căci ea nu merită nici măcar răsfrângerea nenorocirii care o izbeşte astăzi şi Providenţa nu vrea ca nevinovatul să plătească pentru vinovat.

Ştiu că veţi părăsi amândoi casa din strada Helder fără să luaţi ceva. Nu căuta să descoperi cum am aflat.

Ştiu; atâta tot.

Ascultă, Albert.

Acum douăzeci şi patru de ani mă înapoiam voios şi mândru în patria mea. Aveam o logodnică, Albert, o fată sfântă pe care o adoram şi aduceam logodnicei mele o sută cincizeci de ludovici agonisiţi cu greu printr-o muncă fără preget. Banii erau pentru ea, îi hărăzeam ei şi, ştiind cât de perfidă e marea, îngropasem comoara noastră în grădiniţa casei părintelui meu, la Marsilia, pe Allée de Meilhan.

Albert, mama dumitale cunoaşte bine căsuţa dragă şi săracă.

De curând, venind la Paris, am trecut prin Marsilia, m-am dus să văd casa cu amintiri dureroase; iar seara, cu un hârleţ în mână, am cercetat ungherul unde îngropasem comoara. Caseta de fier era încă acolo, nu se atinsese nimeni de ea; se găseşte în unghiul pe care un smochin frumos, plantat de părintele meu în ziua când m-am născut, îl acoperă cu umbra lui.

Albert, banii aceştia care altădată aveau să ajute la viaţa şi la liniştea femeii pe care o adoram – astăzi, printr-o întâmplare ciudată şi dureroasă, şi-au regăsit aceeaşi întrebuinţare. Înţelege-mi bine gândul; eu, care aş putea să ofer milioane bietei femei, îi dau numai bucata de pâine neagră uitată sub bietul meu acoperiş din ziua când am fost despărţit de aceea pe care o iubeam.

Eşti un om generos, Albert, dar poate eşti orbit de mândrie sau de resentiment; dacă mă refuzi, dacă ceri altuia ceea ce am dreptul să-ţi ofer, voi spune că e foarte puţin generos din partea dumitale să refuzi mamei viaţa oferită de un om pe al cărui părinte, părintele dumitale, l-a lăsat să moară în grozăviile foamei şi deznădejdii”.

După sfârşitul lecturii, Albert rămase palid şi nemişcat, aşteptând hotărârea mamei.

Mercédès înălţă spre cer o privire în care era o expresie cu neputinţă de redat.

— Accept, spuse ea; are dreptul să plătească zestrea pe care o voi duce într-o mănăstire.

Şi, punând scrisoarea pe inimă, luă braţul fiului său şi, cu paşi mai siguri decât se aştepta, poate, porni pe scară.