Capitolul XXXVIII Plecarea

Evenimentele care se desfăşuraseră preocupau tot Parisul. Emmanuel şi soţia sa şi le istoriseau cu o uimire foarte naturală, în salonaşul lor din strada Meslay; ei făceau o apropiere între catastrofele, deopotrivă subite şi neaşteptate, care loviseră pe Morcerf, pe Danglars şi pe Villefort.

Maximilien, care venise la ei în vizită, îi asculta sau, mai bine zis, asista la conversaţia lor, cufundat în insensibilitatea-i obişnuită.

— Într-adevăr, spunea Julie, nu s-ar părea, Emmanuel, că toţi oamenii aceştia, bogaţi şi aşa de fericiţi ieri, uitaseră – în calculul pe care îşi clădiseră norocul, fericirea şi consideraţia – rolul geniului rău şi că acesta, ca şi zânele haine din poveştile lui Perrault, neglijând să-l invite la o nuntă sau la un botez, s-a ivit deodată răzbunător?

— Câte dezastre! Spunea Emmanuel, gândindu-se la Morcerf şi la Danglars.

— Câte suferinţe! Spunea Julie amintindu-şi de Valentine pe care, cu instinct de femeie, nu vroia s-o numească în faţa fratelui său.

— Dacă Dumnezeu i-a lovit, glăsui Emmanuel, înseamnă că Dumnezeu, care este bunătatea supremă, n-a găsit nimic în trecutul acestor oameni care să merite uşurarea pedepsei; înseamnă că oamenii aceştia erau blestemaţi.

— Nu eşti prea cutezător în judecata ta, Emmanuel? Întrebă Julie. Când tatăl meu, cu pistolul în mână, era gata să-şi zboare creierii, dacă cineva ar fi spus, cum spui tu acum: „Omul acesta şi-a meritat pedeapsa” – acest cineva nu s-ar fi înşelat?

— Da, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca părintele nostru să sucombe, aşa cum n-a îngăduit ca Abraham să-şi jertfească fiul.

Patriarhului, ca şi nouă, el i-a trimis un înger care a retezat la jumătatea drumului aripile morţii.

Abia rostise cuvintele acestea şi clopotul sună.

Portarul anunţa că soseşte o vizită.

Aproape în aceeaşi clipă se deschise uşa salonului şi contele de Monte-Cristo apăru în prag.

Cei doi tineri scoaseră un strigăt de bucurie.

Maximilien îşi înălţă capul şi apoi îl lăsă iarăşi în piept.

— Maximilien, am venit la tine, spuse contele fără să arate că remarcă impresiile felurite pe care prezenţa sa le producea amfitrionilor.

— La mine? Întrebă Morrel trezindu-se parcă dintr-un vis.

— Da, spuse Monte-Cristo; nu ne-am înţeles că te iau cu mine şi nu te-am prevenit să fii gata?

— Iată-mă, glăsui Maximilien; venisem să le spun bun rămas.

— Şi unde mergeţi, domnule conte? Întrebă Julie.

— Mai întâi la Marsilia, doamnă.

— La Marsilia? Repetară împreună cei doi tineri.

— Da, şi-l iau pe fratele dumitale.

— O, domnule conte, redaţi-ni-l vindecat! Exclamă Julie.

Morrel întoarse capul pentru a-şi ascunde roşeaţa.

— Aşadar, aţi băgat de seamă că era suferind? Întrebă contele.

— Da, răspunse tânăra femeie şi mi-e teamă să nu se plictisească cu noi.

— Îl voi distra eu, reluă contele.

— Sunt gata, domnule, spuse Maximilien. Adio, dragii mei; adio Emmanuel; adio Julie!

— Cum, adio? Exclamă Julie; pleci aşa, fără pregătiri, fără paşaport?

— Amânările dublează mâhnirea despărţirilor, spuse Monte-Cristo şi sunt sigur că Maximilien a avut grijă de toate preparativele; îl sfătuisem.

— Am paşaportul, iar cuferele mele sunt făcute, declară Morrel cu liniştea-i monotonă.

— Prea bine, glăsui Monte-Cristo zâmbind; se recunoaşte exactitatea unui bun soldat.

— Şi ne părăseşti aşa, numaidecât? Întrebă Julie. Nu ne dăruieşti o zi, un ceas?

— Trăsura mea aşteaptă la poartă, doamnă; trebuie să fiu la Roma peste cinci zile.

— Dar Maximilien nu merge la Roma? Întrebă Emmanuel.

— Merg oriunde va vroi contele să mă ducă, spuse Maximilien cu un zâmbet trist; pentru încă o lună îi aparţin.

— O, cu ce ton spune el acestea, domnule conte!

— Maximilien mă însoţeşte, glăsui contele cu amabililatea-i convingătoare, aşa că puteţi fi liniştită în privinţa fratelui dumneavoastră.

— Adio, surioară! Repetă Morrel Adio, Emmanuel!

— Îmi sfâşie inima cu nepăsarea lui, spuse Julie. Maximilien, Maximilien, tu ne ascunzi ceva.

— O să-l vedeţi înapoindu-se zglobiu şi bucuros, declară Monte-Cristo.

Maximilien zvârli lui Monte-Cristo o privire aproape dispreţuitoare, aproape iritată.

— Să plecăm! Spuse contele.

— Domnule conte, înainte de a pleca – spuse Julie – îngăduiţi-mi să vă spun tot ce deunăzi…

— Doamnă, răspunse contele luându-i mâinile, tot ce îmi vei spune nu va preţui niciodată atât cât citesc în ochii dumitale, cât inima dumitale a gândit şi a mea a simţit. Asemenea binefăcătorilor din romane, ar fi trebuit să plec fără a vă mai vedea; virtutea aceasta era însă mai presus de puterile mele, deoarece eu sunt un om slab şi vanitos, deoarece privirea umedă, bucuroasă şi iubitoare a semenilor mei, îmi face, bine. Acum plec şi împing egoismul până la a vă spune: să nu mă uitaţi, dragii mei, căci probabil nu mă veţi mai vedea.

— Nu vă vom mai vedea? Exclamă Emmanuel în timp ce două lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Juliei. Nu vă vom mai vedea? Dar pe noi nu ne părăseşte un om, ci un Dumnezeu şi înseamnă că acest Dumnezeu se urcă la cer după ce s-a arătat pe pământ pentru a face bine.

— Nu spuneţi asta, glăsui repede Monte-Cristo, dragii mei, să nu spuneţi niciodată asta; zeii nu fac niciodată rău, zeii se opresc acolo unde vor! Hazardul nu este mai tare decât ei, şi, dimpotrivă, ei stăpânesc hazardul. Nu, Emmanuel, eu sunt un om şi admiraţia dumitale este neîntemeiată, aşa cum cuvintele dumitale sunt un sacrilegiu.

Şi, apăsând pe buze mâna Juliei care se repezi în braţele lui, întinse cealaltă mână lui Emmanuel; apoi, smulgându-se din casa aceasta, cuib dulce în care fericirea era musafir, îl atrase după el, cu un semn, pe Maximilien care porni pasiv, insensibil şi consternat, aşa cum era de la moartea Valentinei.

— Redaţi fratelui meu bucuria! Şopti Julie la urechea lui Monte-Cristo.

Monte-Cristo îi strânse mâna, aşa cum i-o strânsese cu unsprezece ani înainte, pe scara ce ducea la cabinetul lui Morrel.

— Te mai încrezi în Simbad marinarul? O întrebă el zâmbind.

— O, da!

— Atunci dormi în tihna şi în încrederea Domnului.

Precum am spus, trăsura aştepta; patru cai viguroşi îşi zburleau coamele şi izbeau în caldarâm cu nerăbdare.

Ali aştepta lângă peron, cu figura lucie de sudoare; părea că vine de la un drum lung.

— Ei, ai fost la bătrân? Îl întrebă contele în limba arabă.

Ali făcu semn că da.

— Şi i-ai desfăcut scrisoarea sub ochi, precum îţi poruncisem?

— Da, repetă sclavul cu respect.

— Şi ce a spus sau, mai bine zis, ce-a făcut?

Ali se aşeză în bătaia lunii, astfel ca stăpânul să-l poală vedea şi, imitând cu inteligenţa-i aşa de devotată fizionomia bătrânului, închise ochii cum făcea Noirtier când vroia să spună: Da.

— Bine, acceptă, glăsui Monte-Cristo; să plecăm.

Abia scosese cuvântul acesta şi trăsura gonea, iar caii scoteau din caldarâm o pulbere de scântei. Maximilien se aşeză în ungherul său fără să rostească un cuvânt.

Trecu o jumătate de ceas. Caleaşca se opri deodată; contele trăsese de şnurul de mătase care era legat de degetul lui Ali.

Nubianul coborî şi deschise uşa.

Noaptea scânteia de stele. Se aflau pe dâmbul Villejuif, platoul de unde Parisul, ca o mare posomorâtă, îşi agita milioanele de lumini ce par valuri fosforescente; valuri într-adevăr, valuri mai zgomotoase, mai pasionate, mai mobile, mai furioase, mai lacome decât acelea ale oceanului iritat, valuri care nu cunosc calmul, aşa cum nu cunosc nici valurile mării întinse, valuri care se ciocnesc mereu, care spumegă mereu, care se afundă mereu.

Contele rămase singur şi, la un semn al lui, trăsura înaintă câţiva paşi. Atunci privi îndelung, cu braţele pe piept, cuptorul unde se topesc, se chircesc şi se modelează acele idei care ţâşnesc din abisul clocotitor ca să agite lumea.

Apoi, după ce-şi aţinti bine privirea puternică asupra Babilonului care predispune la vis pe poeţii religioşi ca şi pe materialiştii ironici:

— Oraş mare, sunt mai puţin de şase luni de când am străbătut porţile tale! Murmură el înclinându-şi capul şi împreunându-şi mâinile ca şi cum s-ar fi rugat. Cred că spiritul lui Dumnezeu m-adusese aci şi el mă ia acum triumfător; am încredinţat taina prezenţei mele între zidurile tale acestui Dumnezeu care singur a putut citi în inima mea; numai el ştie că mă retrag fără ură şi fără trufie, dar nu fără regrete; numai el ştie că n-am întrebuinţat nici pentru mine, nici pentru cauze sterpe, forţa pe care mi-o încredinţase. Oraş mare, în sânul tău palpitând, am găsit ceea ce căutam; miner răbdător, ţi-am scormonit măruntaiele ca să scot la iveală răul; acum opera mea este îndeplinită, misiunea mea este terminată; acum tu nu-mi mai poţi oferi nici bucurii, nici dureri. Adio, Paris, adio!

Privirea lui se plimbă încă peste vasta câmpie, ca aceea a unui geniu nocturn, apoi, trecându-şi mâna pe frunte, se urcă din nou în trăsura care se închise şi dispăru curând în partea cealaltă a dâmbului, într-un vârtej de pulbere şi zgomot.

Făcură două leghe fără să rostească un cuvânt. Morrel visa, Monte-Cristo se uita la el:

— Morrel, îi spuse contele, îţi pare rău că m-ai urmat?

— Nu, domnule conte; dar să părăsesc Parisul…

— Dacă mi-aş fi închipuit că fericirea te aşteaptă la Paris, Morrel, te-aş fi lăsat acolo!

— La Paris se odihneşte Valentine şi a părăsi Parisul înseamnă a o pierde pentru a doua oară.

— Maximilien, spuse contele, prietenii pe care i-am pierdut nu se odihnesc în pământ, ei sunt îngropaţi în inima noastră şi Dumnezeu a vroit astfel pentru ca noi sa fim întotdeauna însoţiţi de ei. Eu am doi prieteni care mă întovărăşesc totdeauna: unul este cel care mi-a dat viaţa, altul e cel care mi-a dat inteligenţa. Spiritul amândurora trăieşte în mine. Îi consult când mă îndoiesc de ceva, iar dacă am făcut vreun bine, datorez binele acesta sfaturilor lor. Consultă glasul inimii dumitale, Morrel şi întreab-o dacă ai dreptul să-mi arăţi figura aceasta răutăcioasă.

— Prietene, spuse Maximilien, glasul inimii mele e tare trist şi nu-mi anunţă decât nenorociri.

— Aceasta e caracteristica spiritelor slăbite; ele văd totul printr-un zăbranic; sufletul îşi făureşte singur orizonturile; sufletul dumitale este posomorât şi el îţi înfăţişează un cer furtunos.

— Poate că aveţi dreptate, glăsui Maximilien.

Şi recăzu în reveria lui.

Călătoria urmă cu acea minunată iuţeală care era una din puterile contelui; oraşele treceau ca nişte umbre; arborii scuturaţi de primele vânturi ale toamnei veneau parcă în întâmpinarea lor ca nişte uriaşi besmetici şi fugeau repede de îndată ce-i ajungeau. A doua zi dimineaţa sosiră la Châlons unde îi aştepta vaporul contelui; fără să piardă o clipă, transportară trăsura pe bord; cei doi călători se îmbarcaseră.

Vaporul era croit pentru cursă şi semăna cu o pirogă indiană; cele două roţi ale lui păreau două aripi cu care atingea suprafaţa apei ca o pasăre călătoare; Morrel avea senzaţia de beţie a vitezei; şi, uneori, vântul, care îi flutura părul, părea gata pentru un moment să-i alunge norii de pe frunte.

Pe măsură ce contele se depărta de Paris, o seninătate aproape supraomenească părea că îl învăluie ca o aureolă. Ai fi zis că e un exilat care se înapoiază în patrie.

Curând, apăru în faţa ochilor lor Marsilia, albă, călduţă, vie; Marsilia, sora mai mică a Tyrului şi a Cartaginei şi care a urmat acestora în stăpânirea Mediteranei; Marsilia, mereu mai tânără în măsura în care îmbătrâneşte. Pentru amândoi turnul rotund, fortul Saint-Nicolas, primăria, portul cu cheiuri de cărămizi, unde se jucaseră când erau copii, înfăţişa aspecte bogate în amintiri.

De aceea, de comun acord, se opriră amândoi pe Cannebière.

O navă pleca spre Alger: coletele, pasagerii îngrămădiţi pe punte, mulţimea rudelor, a prietenilor care îşi luau bun rămas, care strigau şi plângeau, spectacol totdeauna emoţionant chiar pentru cei ce asistă zilnic la el – toate acestea nu-l putură abate pe Maximilien de la o idee care îi venise în momentul când a pus piciorul pe lespezile late ale cheiului.

— Uite, spuse el apucându-l pe Monte-Cristo de braţ, uite locul unde s-a oprit părintele meu când Faraonul a intrat în port; aci bunul om pe care l-aţi salvat de la moarte şi de la necinstire s-a aruncat în braţele mele; simt încă întipărirea lacrimilor lui pe chipul meu şi el nu plângea singur, ci mulţi oameni plângeau văzându-ne.

Monte-Cristo zâmbi.

— Eu mă aflam acolo, spuse el arătând lui Morrel unghiul unei străzi.

În momentul când rostea cuvintele acestea, se auzi în direcţia indicată de conte un geamăt dureros şi văzură o femeie care făcea semn unui călător de pe nava ce pleca. Femeia era voalată; Monte-Cristo o urmări din ochi cu o emoţie cu care Morrel ar fi observat-o uşor dacă, spre deosebire de conte, ochii lui ar fi fost fixaţi asupra vasului.

— Doamne, nu mă înşel! Exclamă Morrel. Tânărul acela care salută, tânărul acela în uniformă, e Albert de Morcerf!

— Da, spuse Monte-Cristo; îl recunoscusem.

— Cum l-aţi recunoscut? Dumneavoastră priveaţi în direcţia opusă.

Contele zâmbi, aşa cum făcea când nu vroia să răspundă.

Şi ochii lui se îndreptară iarăşi asupra femeii voalate, care dispăru la colţul străzii.

Atunci se întoarse.

— Scumpe prietene, îi spuse el lui Maximilien, n-ai nimic de făcut în oraşul acesta?

— Ba da: să plâng la mormântul părintelui meu, răspunse Morrel înăbuşit.

— Ei bine, du-te şi aşteaptă-mă acolo; voi veni să te iau.

— Mă părăsiţi?

— Da… Am şi cu de făcut o vizită pioasă.

Mâna lui Morrel căzu în mâna pe care i-o întindea contele; apoi cu o mişcare din cap, a cărei melancolie nu s-ar putea exprima, se despărţi de conte şi se îndreptă spre partea de est a oraşului.

Monte-Cristo îl lăsă pe Maximilien să se depărteze, rămânând pe loc până când acesta dispăru, apoi se îndreptă spre Allées des Meilhan pentru a regăsi căsuţa pe care începutul acestei povestiri a făcut-o, desigur, familiară cititorilor noştri.

Casa se înălţa încă la umbra marii alei de tei care serveşte de promenadă marsiliezilor, tapetată cu perdele vaste de viţă ce-şi încrucişau pe piatra îngălbenită de soarele arzător al sudului braţele înnegrite şi uscate de vârstă. Două trepte de piatră, tocite de frecarea picioarelor, duceau la poarta principală, poartă făcută din trei scânduri care niciodată nu cunoscuseră cleiul şi vopseaua, aşteptând cu răbdare ca umezeala să le împreune din nou.

Încântătoare în ciuda vechimii, voioasă în ciuda mizeriei vădite, casa era la fel ca pe vremea când locuia într-însa bătrânul Dantès. Atât numai că bătrânul locuia la mansardă, iar contele pusese acum întreaga casă la dispoziţia lui Mercédès.

Aici a intrat femeia cu voal lung pe care Monte-Cristo a văzut-o depărtându-se de vasul ce pleca; închidea poarta în momentul când el apărea la colţul unei străzi, astfel o văzu dispărând aproape în clipa când o regăsi.

Pentru el treptele tocite erau cunoştinţe vechi; ştia mai bine decât oricine să deschidă poarta veche a cărei clanţă lăuntrică era ridicată de un piron.

De aceea intră fără să bată, fără să anunţe, ca un prieten, ca un musafir.

La capătul unei alei, pavată cu cărămizi, se deschidea, plină de căldură, de soare şi lumină, o grădiniţă – aceeaşi unde, la locul indicat, Mercédès găsise suma; din pragul porţii de la stradă se zăreau primii arbori ai grădinii.

Când ajunse în prag, Monte-Cristo auzi un oftat care semăna cu o hohotire de plâns: oftatul îi îndrumă privirea şi sub o boltă de iasomie cu frunziş des şi cu flori lungi de purpură, o zări pe Mercédès stând încovoiată şi plângând.

Ea îşi ridicase voalul şi singură în faţa cerului, cu chipul ascuns în palme, dădea frâu liber suspinelor şi hohotirilor înfrânte atâta timp de prezenţa fiului.

Monte-Cristo înaintă câţiva paşi; nisipul scârţâi sub picioarele lui.

Mercédès înălţă capul şi scoase un strigăt de spaimă văzând în faţa ei un bărbat.

— Doamnă, glăsui contele, nu mai este în puterea mea să vă aduc fericirea, însă vă ofer consolare: veţi binevoi s-o acceptaţi ca venind din partea unui prieten?

— Sunt într-adevăr tare nefericită, răspunse Mercédès. Sunt singură pe lume… Nu-l aveam decât pe fiul meu şi el m-a părăsit.

— A făcut bine doamnă, spuse contele; e o inimă nobilă. A înţeles că orice om datorează un tribut patriei: unii talentul, alţii hărnicia; unii nopţile de veghe, alţii sângele. Rămânând cu dumneavoastră şi-ar fi uzat viaţa devenită inutilă şi nu s-ar fi putut obişnui cu durerile dumneavoastră. Ar fi devenit duşmănos din neputinţă. Va deveni mare şi puternic luptând împotriva adversităţii, pe care o va schimba în fericire. Lăsaţi-l să construiască viitorul dumneavoastră, al amândorura, doamnă; îndrăznesc să vă făgăduiesc că acest viitor e în mâini sigure.

— O, eu n-am să mă bucur de fericirea despre care vorbiţi şi pe care mă rog din adâncul sufletului, lui Dumnezeu, să i-o acorde! Spuse biata femeie clătinând din cap cu tristeţe. Atâtea lucruri s-au zdrobit în mine şi în jurul meu încât mă simt aproape de mormânt. Aţi făcut bine, domnule conte, că m-aţi reapropiat de locul unde am fost aşa de fericită; oamenii trebuie să moară acolo unde au fost fericiţi.

— Doamnă, glăsui Monte-Cristo, cuvintele dumneavoastră cad amare şi arzătoare peste inima mea, cu atât mai amare şi mai arzătoare cu cât aveţi dreptate să mă urâţi; eu v-am pricinuit toate nenorocirile: de ce nu mă deplângeţi în loc să mă acuzaţi? M-aţi face în felul acesta şi mai nefericit…

— Să te urăsc, să te acuz, Edmond?… Să urăsc, să acuz pe omul care a salvat viaţa fiului meu, căci.

— Nu-i aşa?

— În intenţia dumitale fatală şi sângeroasă era să-i ucizi domnului de Morcerf fiul cu care el se mândrea? O, uită-te la mine şi ai să vezi dacă găseşti urma unei mustrări!

Contele îşi înălţă privirea şi o opri asupra lui Mercédès care, ridicată pe jumătate, întindea spre el mâinile.

— O, uită-te la mine! Continuă ca cu un simţământ de profundă melancolie. Astăzi se poate suporta strălucirea ochilor mei; nu mai e vremea când zâmbeam lui Edmond Dantès care mă aştepta la fereastra mansardei acesteia unde locuia bătrânul lui părinte… De atunci s-au scurs multe zile dureroase, care au săpat o prăpastie între mine şi vremea aceea. Să te acuz, Edmond, să te urăsc, dragul meu? Nu; pe mine mă acuz şi mă urăsc. O, ticăloasă ce sunt! Exclamă ea împreunându-şi mâinile şi înălţându-şi ochii la cer. Am fost pedepsită… Aveam religia, inocenţa, iubirea, aceste întreite fericiri îngereşti – şi, ticăloasă ce sunt, m-am îndoit de Dumnezeu!

Monte-Cristo făcu un pas spre ea şi întinse mâna în tăcere.

— Nu, spuse ea retrăgându-şi mâna cu blândeţe; nu, dragul meu, nu mă atinge. M-ai cruţat şi, cu toate acestea, dintre toţi cei pe care i-ai lovit, eu eram cea mai vinovată. Ceilalţi au procedat din ură, din lăcomie, din egoism; eu, din laşitate. Ei doreau, mie mi-a fost frică. Nu, nu-mi strânge mâna Edmond; te gândeşti la un cuvânt afectuos; simt; nu-l spune: păstrează-l pentru alta, eu nu mai sunt vrednică. Uite… (îşi descoperi toată faţa) uite, nenorocirea mi-a încărunţit părul; ochii mei au vărsat atâtea lacrimi încât sunt încercuiţi de vine violete; fruntea mea se zbârceşte. Dumneata, dimpotrivă, Edmond, eşti tot tânăr, frumos, mândru, asta pentru că dumneata ai avut credinţă; pentru că ai avut forţă; pentru că te-ai sprijinit în Dumnezeu şi Dumnezeu te-a susţinut. Eu am fost laşă, am renegat; Dumnezeu m-a părăsit şi iată-mă.

Mercédès izbucni în lacrimi; inima femeii se zdrobea, asaltată de amintiri.

Monte-Cristo îi luă mâna şi o sărută cu respect; dar ea simţi că sărutul era fără ardoare, asemănător celui pe care contele l-ar fi depus pe mâna de marmură a statuii unei sfinte.

— Sunt existenţe predestinate, al căror întreg viitor e zdrobit de cea dintâi greşeală, urmă ea. Te credeam mort, ar fi trebuit să mor şi eu; căci la ce mi-a slujit viaţa, purtând veşnic doliul dumitale în inimă? A făcut dintr-o femeie de 39 de ani, una de cincizeci, atâta tot. La ce a servit faptul că, recunoscându-te numai eu, am salvat doar viaţa fiului meu? Nu trebuia să salvez, oricât de vinovat ar fi fost şi pe omul cu care acceptasem să mă mărit? Totuşi l-am lăsat să moară; mai mult decât atât, am contribuit la moartea lui prin nesimţirea mea laşă, prin dispreţul meu, neamintindu-mi, nevroind să-mi amintesc că pentru mine devenise sperjur şi trădător. La ce serveşte, în sfârşit, că l-am însoţit pe fiul meu până aici, din moment ce îl părăsesc, din moment ce îl las să plece singur, din moment ce îl predau ţinutului mistuitor al Africii? O, îţi spun, am fost laşă; mi-am renegat iubirea şi, ca toţi renegaţii, aduc nenorocire tuturor celor care mă înconjoară.

— Nu, Mercédès, glăsui Monte-Cristo; nu; recapătă-ţi, cu privire la dumneata, o mai bună părere. Nu; eşti o femeie nobilă şi sfântă şi m-ai dezarmat prin durerea dumitale; dar, dinapoia mea, invizibil, necunoscut, supărat, se afla Dumnezeu al cărui simplu mandatar eram eu şi care n-a vroit să reţină trăsnetul pe care îl azvârlisem. O, mă rog fierbinte acestui Dumnezeu, la picioarele căruia mă prostern de zece ani, în fiecare zi, îţi jur pe acest Dumnezeu că îţi jertfisem viaţa şi, o dată cu ea, proiectele mele. Dar – îţi spun cu mândrie Mercédès – Dumnezeu avea nevoie de mine şi am trăit. Examinează trecutul, examinează prezentul, caută să ghiceşti viitorul şi vezi dacă eu nu sunt instrumentul Domnului; cele mai groaznice nenorociri, cele mai crude, suferinţe, părăsirea tuturor celor care mă iubeau, persecuţia celor care nu mă cunoşteau, iată prima parte a vieţii mele; apoi, deodată, după captivitate, singurătate, mizerie.

— Aerul, libertatea, o avere aşa de strălucitoare, de considerabilă, de nemăsurată încât ar fi trebuit să fiu orb pentru a nu mă gândi că Dumnezeu mi-o trimitea cu un scop mare. Din momentul acela averea mi s-a părut un sacerdoţiu; din momentul acela nici un gând al meu n-a mai fost pentru viaţa aceasta, al cărei farmec dumneata, biată femeie, l-ai găsit uneori; nici o oră de calm, niciuna. Mă simţeam împins ca norul de foc ce trece pe cer pentru a se duce să ardă oraşele blestemate. Asemenea căpitanilor aventuroşi, care se îmbarcă pentru o călătorie primejdioasă, care plănuiesc o expediţie periculoasă, eu pregăteam merindele, încărcam armele, grămădeam mijloacele de atac şi de apărare, deprinzându-mi trupul cu cele mai violente exerciţii, sufletul cu izbiturile cele mai grele, instruindu-mi braţul să ucidă, ochii să vadă suferinţa, gura să zâmbească la cele mai cumplite înfăţişări; din bun, din încrezător, din uituc ce eram, am devenit răzbunător, făţarnic, rău, sau, mai bine zis, impasibil ca fatalitatea surdă şi oarbă. Atunci m-am năpustit pe drumul ce mi se deschisese, am străbătut spaţiul, am atins ţinta: nenorocire celor pe care i-am întâlnit în cale!

— Destul! Destul, Edmond! Spuse Mercédès. Te rog să crezi că aceea care te-a putut recunoaşte, a putut de asemeni să te înţeleagă. Edmond, aceea care a ştiut să te recunoască, care a putut să te înţeleagă, te-ar fi admirat chiar dacă, întâlnind-o în cale, o striveai ca pe un vierme! Aşa cum o prăpastie este între mine şi trecut, tot aşa o prăpastie este între dumneata şi ceilalţi oameni, iar cel mai dureros chin pentru mine – îţi spun – e să te compar cu ei; căci nu există nimic pe lume deopotrivă cu dumneata, nimic care să-ţi semene. Acum, Edmond, spune-mi adio şi să ne despărţim.

— Înainte de a ne despărţi, ce doreşti Mercédès? Întrebă Monte-Cristo.

— Nu doresc decât un lucru, Edmond: să fie fericit fiul meu.

— Roagă-te Domnului care, singur, ţine viaţa oamenilor în mână, să abată moartea de la el, iar eu am grijă de rest.

— Îţi mulţumesc, Edmond.

— Dar dumneata, Mercédès?

— Eu nu am nevoie de nimic, eu trăiesc între două morminte: unul al lui Edmond Dantès, mort de mult; îl iubeam. Cuvântul acesta nu mai stă bine pe buzele mele ofilite, dar inima mea îşi aminteşte încă şi, pentru nimic în lume, n-aş vrea să pierd această amintire a inimii. Celălalt este al unui om pe care Edmond Dantès l-a ucis; aprob crima, dar sunt datoare să mă rog pentru mort.

— Fiul dumitale va fi fericit, doamnă, repetă contele.

— În cazul acesta voi fi şi cu fericită, pe cât voi putea.

— Dar, în sfârşit, ce vei face?

Mercédès zâmbi cu tristeţe.

— Dacă ţi-aş spune că voi trăi în locurile acestea, aşa cum trăia Mercédès de altădată, adică lucrând, nu m-ai crede; nu mai ştiu decât să mă rog, însă n-am nevoie să muncesc; micul tezaur îngropat de dumneata a fost regăsit în locul pe care l-ai indicat. Că oamenii vor căuta să ştie cine sunt, că se vor întreba ce fac, că nu vor şti cum trăiesc.

— Ce are a face? Aceasta e o chestiune care ne priveşte pe noi, pe Dumnezeu, pe dumneata şi pe mine.

— Mercédès, spuse contele, nu te dojenesc, dar ai exagerat sacrificiul părăsind toată averea adunată de domnul de Morcerf şi din care jumătate revenea de drept economiei şi vigilenţei dumitale.

— Văd ce vrei să-mi propui; dar nu pot accepta. Edmond, fiul meu mi-ar interzice.

— De aceea mă voi feri să fac pentru dumneata ceva care să nu aibă aprobarea domnului Albert de Morcerf. Am să aflu intenţiile lui şi am să mă supun lor. Dar dacă el acceptă ceea ce vreau să fac, îl vei imita fără silă?

— Edmond, ştii că eu nu mai sunt o făptură care gândeşte; în ce priveşte hotărârea, nu am alta decât aceea de a nu lua niciodată o hotărâre. Dumnezeu m-a zguduit aşa de puternic în vijeliile lui, încât am pierdut voinţa. Mă simt în mâinile lui ca o păsărică în ghearele uliului. Devreme ce trăiesc, înseamnă că el nu vrea să mor. Dacă îmi trimite ajutoare, înseamnă că El vrea şi le voi primi.

— Ia seama, doamnă, glăsui Monte-Cristo, nu în felul acesta poate fi adorat Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fie înţeles şi să i se discute puterea: de aceea ne-a dat libera judecată.

— Nenorocitule, exclamă Mercédès, nu-mi vorbi astfel; dacă mi-aş închipui că Dumnezeu mi-a dat libera judecată, ce mi-ar mai rămâne ca să scap de deznădejde?

Monte-Cristo se îngălbeni uşor şi îşi coborî capul, zdrobit de violenţa durerii ei.

— Nu vrei să-mi spui la revedere? Întrebă el întinzându-i mâna.

— Ba da, îţi spun la revedere, răspunse Mercédès arătându-i cerul cu solemnitate; asta îţi dovedeşte că mai nădăjduiesc.

Şi după ce atinse mâna contelui cu mâna ei înfiorată, Mercédès fugi pe scară şi dispăru din ochii lui.

Monte-Cristo ieşi atunci, încetişor, din casă şi porni iar spre poartă.

Dar Mercédès nu-l văzu depărtându-se, deşi stătea la fereastra odăiţei părintelui Dantès. Ochii căutau în zare vasul care îi ducea fiul spre oceanul imens.

E drept că glasul ei murmura în şoaptă, parcă fără de voia ei:

— Edmond! Edmond! Edmond!