Capitolul XL Peppino

În momentul când vaporul contelui dispărea pe după capul Morgio, un bărbat, gonind cu trăsura pe drumul de la Florenţa la Roma, trecuse de orăşelul Aquapendente. Mergea destul de repede, căutând să străbată cât mai iute distanţa, fără totuşi să devină suspect.

Îmbrăcat cu o redingotă sau, mai bine zis, cu un surtuc, pe care se vedea, încă strălucitoare, o panglică a Legiunii de Onoare, repetată la haină, omul părea a fi francez nu numai după semnele acestea, ci şi după accentul cu care vorbea surugiului. O dovadă în plus că se născuse în ţara limbii universale e că nu cunoştea alte cuvinte italieneşti, decât acele expresii muzicale care, ca goddamul lui Figaro, înlocuiesc toate subtilităţile unei limbi particulare.

— Allegro! Spunea el surugiilor la fiecare urcuş.

— Moderato! Exclama la fiecare coborâre.

Şi numai Dumnezeu ştie câte urcuşuri sunt, de la Florenţa la Roma, pe drumul Aquapendente!

De altminteri, cele două cuvinte stârneau hazul nespus al oamenilor cărora la erau adresate.

Când ajunse în dreptul oraşului etern, adică la Storta, punctul de unde se zăreşte Roma, călătorul nu încercă sentimentul acela de curiozitate entuziastă care îi îndeamnă pe străini să se ridice din fundul trăsurii pentru a căuta să vadă faimosul dom al Sfântului Petru, ce se zăreşte cu mult înainte de a distinge altceva. Nu; el scoase numai un portofel din buzunar şi, din portofel o hârtie păturită în patru, pe care o desfăcu şi o îndoi la loc, cu o atenţie ce semăna a respect, mărginindu-se să spună:

— Bun, o am.

Trăsura trecu prin poarta del Popolo, apucă la stânga şi se opri la hotelul Spaniei.

Vechea noastră cunoştinţă, Pastrini, îl primi pe călător în prag, cu pălăria în mână.

Călătorul coborî, comandă o masă bună şi se interesă de adresa casei Thomson şi French, care-i fu indicată numaidecât, casa aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute din Roma.

Se găsea pe via dei Banchi, lângă Sfântul Petru.

La Roma, ca şi pretutindeni, sosirea unui poştalion e un eveniment. Zece tineri urmaşi ai lui Marius şi ai Gracchilor, cu coatele găurite, dar cu mâna în şold şi cu braţul pitoresc încovoiat deasupra capului, se uitau la călători, la diligentă şi la cai; ştrengarilor oraşului li se alăturaseră vreo cincizeci de gură-cască ai statelor Sanctităţii sale, aceia care fac ronduri scuipând în Tibru de pe podul San Angelo, când Tibrul are apă.

Şi deoarece ştrengarii şi gură-cască ai Romei, mai norocoşi decât cei din Paris, înţeleg toate limbile şi în special limba franceză, ei îl auziră pe călător cerând un apartament, cerând să i se servească masa şi întrebând, în sfârşit, de adresa casei Thomson şi French.

De aceea, când noul sosit ieşi din hotel cu ciceronele de rigoare, un om se desprinse din grupul curioşilor şi, fără a fi remarcat de călător, fără să pară a fi remarcat chiar de călăuză, merse la o mică distanţă de străin, urmărindu-l cu isteţimea unui agent de poliţie parizian.

Francezul era aşa de grăbit să meargă la casa Thomson şi French încât nu avusese timp să aştepte înhămarea cailor, trăsura urma să-l ajungă pe drum sau să-l aştepte la uşa bancherului.

Ajunseră fără ca trăsura să-i prindă din urmă.

Francezul intră, lăsând în anticameră călăuza, care legă îndată conversaţie, cu doi-trei dintre oamenii aceia, foarte ocupaţi dar fără ocupaţie, sau, mai bine zis, cu multe ocupaţii, care stau în Roma la uşa bancherilor, a bisericilor, a ruinelor, a muzeelor sau a teatrelor.

O dată cu francezul intră şi omul care se desprinsese din grupul curioşilor; francezul sună la ghişeul birourilor şi pătrunse în prima încăpere; umbra lui făcu la fel.

— Domnii Thomson şi French? Întrebă străinul.

Un lacheu se ridică la semnul unui funcţionar de încredere, paznic solemn al primului birou.

— Pe cine să anunţ? Întrebă lacheul pregătindu-se să meargă înaintea străinului.

— Pe domnul baron Danglars, răspunse călătorul.

— Poftiţi! Spuse lacheul.

Se deschise o uşă; lacheul şi baronul dispărură. Omul care intrase după Danglars, se aşeză pe o bancă de aşteptare.

Funcţionarul continuă să scrie timp de aproape cinci minute; în aceste cinci minute omul de pe bancă păstră cea mai profundă tăcere şi cea mai strictă nemişcare.

Apoi pana funcţionarului nu mai scârţâi pe hârtie; înălţă capul, privi cu luare-aminte în juru-i şi, după ce se încredinţă că sunt singuri:

— A, tu eşti, Peppino? Spuse el.

— Da, răspunse acesta laconic.

— Ai adulmecat ceva bun la dolofanul care a venit?

— Nu e cine ştie ce merit în asta, căci suntem preveniţi.

— Curiosule, aşadar ştii pentru ce a venit aci?

— Eh, a venit s-o încaseze; rămâne doar de ştiut ce sumă.

— O să ţi se spună îndată, prietene.

— Prea bine; dar să nu-mi mai dai informaţii false, ca zilele trecute.

— Ce vrei să spui şi de cine vorbeşti? Nu cumva de englezul care a ridicat deunăzi trei mii de taleri?

— Nu, acela avea într-adevăr cei trei mii de taleri şi i-am găsit. Vreau să vorbesc de prinţul rus.

— Ei şi?

— Tu ne-ai spus că are treizeci de mii de lire şi noi n-am găsit decât douăzeci şi două.

— N-aţi căutat cum trebuie.

— Percheziţia a făcut-o Luigi Vampa în persoană.

— În cazul acesta avusese, sau îşi plătise datoriile…

— Un rus?

— Ori cheltuise banii.

— La urma urmei, se poate.

— Cu siguranţă; dar lasă-mă să mă duc la postul meu de observaţie; francezul o să-şi facă treaba fără să pot şti cifra exactă.

Peppino schiţă un semn afirmativ şi, scoţând” un şirag de mătănii din buzunar, începu să mormăie o rugăciune, în timp ce funcţionarul dispărea prin uşa pe unde trecuse lacheul cu baronul.

După vreo zece minute funcţionarul reapăru radios.

— Ei? Îl întrebă Peppino pe prieten.

— Repede! Repede! Spuse funcţionarul; suma e dolofană.

— Cinci-şase milioane, nu-i aşa?

— Da, cunoşti cifra?

— Pe baza unei chitanţe a Excelenţei sale contele de Monte-Cristo?

— Îl cunoşti pe conte?

— Şi care i-a fost creditată asupra Romei, Veneţiei şi Vienei.

— Întocmai! Exclamă funcţionarul; cum de eşti aşa de bine informat?

— Ţi-am spus că fusesem înştiinţaţi dinainte.

— Atunci de ce mi te adresezi mie?

— Ca să fiu sigur că e chiar omul cu care avem a face.

— El e… Cinci milioane. Frumuşică sumă, nu e aşa, Peppino?

— Da.

— Noi n-o să avem niciodată atâta.

— Cel puţin o să avem câteva firimituri, răspunse Peppino filosofic.

— Ssst! Omul nostru!

Funcţionarul îşi reluă pana şi Peppino mătăniile: unul scria, altul se ruga, când uşa se redeschise.

Danglars apăru radios, însoţit de bancherul care îl conduse până la uşă.

După Danglars coborî Peppino.

Potrivit înţelegerii, trăsura care urma să-l ajungă pe Danglars aştepta în faţa casei Thomson şi French. Ciceronele ţinea uşa deschisă: ciceronele e o fiinţă foarte îndatoritoare, bună la orice.

Danglars sări în trăsură, sprinten ca un tânăr de douăzeci de ani.

Ciceronele închise uşa şi se urcă lângă vizitiu.

Peppino se urcă pe scaunul de dinapoi.

— Excelenţa sa vrea să vadă Sfântul Petru? Întrebă ciceronele.

— De ce? Răspunse baronul.

— Aşa, ca să vedeţi.

— N-am venit la Roma să văd, spuse Danglars cu glas tare. Apoi adăugă în şoaptă, cu zâmbetu-i hrăpăreţ: Am venit să încasez.

Şi atinse portofelul în care închisese o scrisoare.

— În cazul acesta, Excelenţa sa merge…

— La hotel.

— Casa Pastrini, spuse ciceronele vizitiului.

Şi trăsura porni repede ca o trăsură de casă.

Peste zece minute baronul reintrase în apartamentul său, iar Peppino se aşeza pe banca lipită de vitrina hotelului, după ce spusese câteva cuvinte la urechea unuia din urmaşii lui Marius şi ai Gracchilor pe care i-am semnalat la începutul acestui capitol şi care, coborând, porni cât îl ţineau picioarele spre Capitoliu.

Danglars era obosit, mulţumit, somnoros. Se culcă, puse portofelul sub pernă şi adormi.

Peppino avea de altminteri timp; juca morra cu nişte facchini, pierdu trei taleri şi, ca să se consoleze, bău o sticlă cu vin de Orvietto.

A doua zi Danglars se trezi târziu, măcar că se culcase devreme; de cinci sau şase nopţi dormea foarte prost, dacă totuşi dormea.

Dejună zdravăn şi, nesinchisindu-se să vadă frumuseţile oraşului etern, ceru caii de poştă pentru amiază.

Dar Danglars nu pusese la socoteală formalităţile poliţiei şi lenevia stăpânului de poştă.

Caii sosiră la orele două, iar ciceronele nu aduse paşaportul vizat decât la trei.

Pregătirile acestea strânseră în faţa uşii lui Pastrini o mulţime de gură-cască.

Nu lipseau nici urmaşii Gracchilor şi ai lui Marius.

Baronul străbătu triumfal grupurile, care îi spuneau Excelenţă ca să capete un bajocco.

Deoarece Danglars, om foarte popular precum ştim, se mulţumise până atunci să i se spună baron şi nu fusese tratat ca Excelenţă, titlul îl măguli, astfel că împărţi o duzină de monede gloatei care era gata, pentru o altă duzină, să-i spună Alteţă.

— Ce drum? Întrebă surugiul pe italieneşte.

— Drumul Ancorei, răspunse baronul.

Pastrini traduse întrebarea şi răspunsul, iar trăsura porni în galop.

Danglars vroia într-adevăr să treacă prin Veneţia şi să ridice de acolo o parte din avere, apoi de la Veneţia să meargă la Viena, unde se va încasa restul.

Intenţia lui era să se fixeze în acest din urmă oraş, despre care i se spusese că e un oraş al plăcerilor.

Abia făcu trei leghe prin câmpia romană şi noaptea începu să se lase; Danglars nu-şi închipuise că va pleca aşa de târziu, altminteri ar fi rămas; îl întrebă pe surugiu cât mai e până la oraşul cel mai apropiat.

— Non capisco, răspunse surugiul.

Danglars făcu o mişcare din cap, care vroia să spună:

— Foarte bine!

Trăsura îşi continuă drumul.

— La prima staţie, îşi spuse Danglars, voi opri.

Danglars încerca încă un rest din buna dispoziţie pe care o simţise în ajun şi care-i dăruise o noapte aşa de bună. Stătea lungit molatec într-o caleaşcă bună, englezească, cu resorturi duble; se simţea purtat de galopul unor cai buni; cursa era de şapte leghe; ştia. Ce este de făcut atunci când eşti bancher şi ai dat un faliment fericit?

Danglars se gândi zece minute la soţia sa rămasă la Paris, alte zece minute la copila care cutreiera prin lume cu domnişoara d'Armilly; acordă alte zece minute creditorilor săi şi modului cum ei vor întrebuinţa banii; apoi, nemaiavând la ce să se gândească, închise ochii şi adormi.

Din când în când, totuşi, zgâlţâit de o zdruncinătură mai puternică decât altele, Danglars deschidea un moment ochii; se simţea purtat, cu aceeaşi viteză, pe aceeaşi câmpie romană cu apeducte sfărâmate, care par nişte giganţi de granit împietriţi în toiul goanei lor. Dar noaptea era rece, mohorâtă, ploioasă şi era mult mai bine, pentru un om pe jumătate aţipit, să rămână în fundul trăsurii, cu ochii închişi, decât să scoată capul prin uşă şi să întrebe pe un surugiu care nu ştia să răspundă altceva decât: Non capisco.

Danglars continuă deci să doarmă, spunându-şi c-o să aibă timp să se trezească la staţie.

Trăsura se opri; Danglars îşi închipui că a ajuns, în sfârşit, la ţelul atât de mult dorit.

Redeschise ochii, privi prin geam, aşteptându-se să se găsească în mijlocul vreunui oraş sau cel puţin în al vreunui sat; dar nu văzu decât o cocioabă răzleaţă şi trei sau patru oameni care umblau de colo până colo, asemeni unor umbre.

Danglars aşteptă o clipă ca surugiul, care îşi făcuse cursa, să vină şi să-i ceară plata; îşi propunea să profite de ocazie şi să ceară noului vizitiu câteva informaţii, dar caii fură deshămaţi şi înlocuiţi fără ca cineva să ceară călătorului bani. Danglars deschise uimit uşa; dar o mână viguroasă îl împinse îndărăt şi trăsura porni.

Baronul se trezi complet buimăcit.

— Hei, mio caro, spuse surugiului.

O altă expresie, de romanţă, pe care Danglars o reţinuse de pe vremea când fiica lui cânta duete cu prinţul Cavalcanti.

Dar mio caro nu răspunse nimic.

Danglars se mulţumi atunci să deschidă geamul.

— Ei, prietene, unde mergem? Întrebă el scoţând capul prin deschizătură.

— Dentro la testa! Strigă o voce gravă şi poruncitoare, însoţită de un gest ameninţător.

Danglars înţelese că dentro la testa însemna: bagă capul înăuntru.

Precum vedeţi, făcea progrese repezi în limba italiană.

Se supuse, nu fără îngrijorare; şi, deoarece îngrijorarea sporea din minut în minut, după câteva clipe mintea sa, în locul vidului pe care l-am semnalat atunci când pornea la drum şi care adusese somnul, mintea sa se pomeni năpădită de gânduri unul mai potrivit decât altul să ţină treaz interesul unui călător şi în special al unui călător aflat în situaţia lui Danglars.

Ochii săi căpătară în beznă gradul de exerciţiu pe care îl comunică în primul moment emoţiile tari şi care se toceşte mai târziu prin prea mult exerciţiu.

Înainte de a-ţi fi frică, vezi just; când ţi-e frică, vezi dublu; iar după ce ţi-a fost frică, vezi tulbure.

Danglars văzu un om înfăşurat într-o manta, care galopa în dreptul uşii din dreapta.

— Un jandarm, spuse el. Nu cumva am fost semnalat de telegrafele franceze autorităţilor pontificale?

Se hotărî să iasă din nelinişte.

— Unde mă duceţi? Întrebă el.

— Dentro la testa! Repetă aceeaşi voce, cu acelaşi accent de ameninţare.

Danglars se întoarse la uşa din stânga.

Alt om călare galopa la uşa din stânga.

— Hotărât lucru, îşi spuse Danglars cu sudoarea pe frunte, sunt prins.

Şi se aruncă în fundul trăsurii, de data asta nu pentru a dormi, ci pentru a gândi.

Peste o clipă răsări luna.

Din fundul trăsurii îşi adânci privirea în câmpie; revăzu atunci marile apeducte, fantome de piatră pe care le remarcase în treacăt; atât numai că, în loc să le aibă pe dreapta, le avea acum pe stânga.

Înţelese că făcuse stânga împrejur şi că-l readuceau la Roma.

— O, nenorocitul de mine! Murmură el; au obţinut, desigur, extrădarea mea!

Trăsura continua să alerge cu aceeaşi viteză înfricoşătoare. Trecu un ceas grozav căci, cu fiecare indiciu zvârlit în cale, fugarul recunoştea în chip neîndoielnic că era adus înapoi. Revăzu, în sfârşit, o formă sumbră de care avu impresia că trăsura se va ciocni. Dar trăsura se dădu în lături, gonind de-a lungul formei sumbre care nu era altceva decât centura de metereze din jurul Romei.

— Oho, murmură Danglars, nu ne înapoiem în oraş; vasăzică nu mă arestează justiţia. Dumnezeule, nu cumva…

Părul i se zburli.

Îşi aminti de interesantele istorii cu bandiţi romani, aşa de puţin crezute la Paris şi pe care Albert de Morcerf le povestise doamnei Danglars şi Eugéniei atunci când se discuta ca tânărul viconte să devină fiul uneia şi soţul alteia.

— Poate că sunt hoţi! Murmură el…

Deodată trăsura hurui pe ceva mai tare decât solul unui drum nisipos. Danglars ridică o privire pe o parte şi pe alta a drumului; zări monumente de formă ciudată şi cugetu-i preocupat de istorisirea lui Morcerf care i se înfăţişa acum în toate amănuntele, cugetu-i spuse că se găsea desigur pe Via Appia.

La stânga trăsurii, într-un fel de vale, se vedea o scobitură rotundă.

Era circul lui Caracalla.

La un cuvânt al omului ce galopa lângă uşa din dreapta, trăsura se opri.

În acelaşi timp se deschise uşa din stânga.

— Scendi! Porunci un glas.

Danglars coborî îndată; nu vorbea încă italieneşte, dar începea să înţeleagă.

Baronul privi în juru-i, mai mult mort decât viu.

Îl înconjurau patru inşi, în afară de surugiu.

— Di qua, spuse unul dintre cei patru oameni, coborând o cărăruie ce ducea de pe Via Appia spre câmpiile inegale ale câmpiei romane.

Danglars îşi urmă călăuza fără discuţie, nu avu nevoie să se întoarcă pentru a şti că era însoţit de ceilalţi trei.

I se păru totuşi că oamenii se opreau la distanţe aproape egale, ca nişte santinele.

După vreo zece minute de mers, în răstimpul cărora Danglars nu schimbă cu călăuza un singur cuvânt, se pomeni între un dâmb şi un tufiş cu ierburi; trei oameni, în picioare, tăcuţi, formau un triunghi al cărui centru era el.

Vru să vorbească; limba i se împletici.

— Avanti, spuse aceeaşi voce, cu accent răspicat şi poruncitor.

De data asta Danglars înţelese dublu: înţelese din cuvânt şi din gest, căci omul care mergea în urma lui îl împinse cu atâta asprime încât se ciocni de călăuză.

Călăuza era prietenul nostru Peppino, care se afundă în ierburile înalte într-o potecuţă întortocheată, ce putea fi recunoscută numai de dihori şi şopârle.

Peppino se opri în dreptul unei stânci care avea deasupra un tufiş des; prin stânca întredeschisă ca o pleoapă, tânărul dispăru, aşa cum dispar în trapele lor diavolii din feerii.

Glasul şi gestul celui ce-l urma pe Danglars porunciră bancherului să facă la fel.

Nu mai încăpea îndoială, falitul francez avea a face cu bandiţii romani.

Danglars se execută, ca un om plasat între două primejdii cumplite şi pe care frica îl face curajos. În ciuda pântecului său nu prea dispus să pătrundă în crăpăturile Câmpiei romane, se strecură pe urma lui Peppino, lunecă închizând ochii şi căzu în picioare.

Când atinse pământul, deschise iarăşi ochii.

Drumul era larg, dar întunecos. Prea puţin preocupat să se ascundă, acum când era la el acasă, Peppino scăpără amnarul şi aprinse o torţă.

Alţi doi oameni coborâră după Danglars, formând ariergarda şi – împingându-l pe Danglars când, întâmplător, el se oprea – îl duseră pe o pantă uşoară în centrul unei răspântii sinistră la vedere.

Într-adevăr, pereţii zidurilor scobite în sicrie, suprapuse unele peste altele, păreau că deschid în mijlocul pietrelor albe ochii negri şi adânci pe care îi observăm în capetele de morţi.

O santinelă zăngăni carabina.

— Cine e? Stai? Strigă santinela.

— Prieten! Prieten! Spuse Peppino. Unde e căpitanul?

— Acolo, glăsui santinela arătând peste umăr o sală mare, săpată în stâncă, a cărei lumină se răsfrângea în coridor prin deschizături mari, ferecate.

— Bună pradă, căpitane, bună pradă! Spuse Peppino în italieneşte.

Şi, apucându-l pe Danglars de gulerul redingotei, îl duse spre o deschizătură ce semăna cu o uşă şi prin care se intra în sala unde căpitanul părea a-şi fi făcut locuinţa.

— Acesta este omul? Întrebă căpitanul, care citea foarte atent, din Plutarch, Viaţa lui Alexandru.

— El, căpitane, el.

— Foarte bine, arată-mi-l.

În urma acestui ordin destul de obraznic, Peppino apropie aşa de brusc torţa de chipul lui Danglars, încât bancherul se trase înapoi repede ca să nu i se ardă sprâncenele.

Figura descompusă prezenta toate simptomele unei spaime palide şi hidoase.

— Omul e obosit, glăsui căpitanul; să fie dus în pat.

— O, murmură Danglars, patul e probabil unul din sicriile scobite în perete; somnul e moartea ce mi-o va hărăzi unul din pumnalele pe care le văd sclipind în umbră.

Într-adevăr, în ungherele mohorâte ale imensei săli se vedeau ridicându-se din culcuşurile de ierburi uscate sau de piei de lup tovarăşii omului pe care Albert de Morcerf îl găsise citind Comentariile lui Cezar şi pe care Danglars îl regăsea citind Viaţa lui Alexandr u.

Bancherul scoase un geamăt înăbuşit şi îşi urmă călăuza; nu încercă nici să se roage, nici să strige.

Nu mai avea nici forţă, nici voinţă, nici putere, nici simţire; mergea pentru că era târât.

Se izbi de o treaptă şi, înţelegând că avea o scară în faţa sa, se aplecă instinctiv ca să nu-şi zdrobească fruntea şi se pomeni într-o celulă tăiată în piatră.

Celula era curată, deşi goală; uscată, deşi situată sub pământ la o adâncime nemăsurată.

Un pat din ierburi uscate, acoperit cu piei de capre, era întins într-un colţ al celulei. Zărindu-l, Danglars avu impresia că vede simbolul radios al mântuirii sale.

— O, slavă Domnului! Murmură el; e într-adevăr un pat.

Pentru a doua oară, în interval de un ceas, invoca numele lui Dumnezeu; nu i se mai întâmplase asta de zece ani.

— Ecco, spuse călăuza.

Şi, împingându-l pe Danglars în celulă, închise uşa în urma lui.

Un zăvor scârţâi. Danglars era prizonier.

De altminteri, chiar de nu era nici un zăvor, ar fi trebuit ca el să fie Sfântul Petru şi să aibă drept călăuză un înger din cer pentru a trece prin mijlocul garnizoanei care ocupa catacombele San-Sebastian şi care stătea strânsă în jurul şefului ei, în care cititorii noştri l-au recunoscui desigur pe faimosul Luigi Vampa.

Îl recunoscuse şi Danglars pe banditul în a cărui existenţă n-a vrut să creadă atunci când Morcerf încerca să-l naturalizeze în Franţa. Nu numai că îl recunoscuse pe el, dar recunoscuse şi celula în care a fost închis Morcerf şi care, după toate probabilităţile, era destinată străinilor.

Amintirile acestea, asupra cărora de altminteri Danglars stăruia cu oarecare bucurie, îi dădeau liniştea. Din moment ce nu-l uciseseră din capul locului, bandiţii n-aveau intenţia să-l ucidă deloc.

Îl capturaseră ca să-l jefuiască şi, deoarece nu avea asupra lui decât câţiva ludovici, vor pune un preţ pentru a-i da drumul.

Îşi reaminti că Morcerf fusese evaluat cam la patru mii de taleri; deoarece el îşi acorda un preţ mult mai mare decât Morcerf, îşi fixă singur, în minte, răscumpărarea la opt mii de taleri.

Opt mii de taleri făceau patruzeci şi opt de mii de franci.

Cu averea asta ieşi din încurcătură oriunde.

Deci, aproape sigur că va scăpa, deoarece nu există exemplu ca vreun om să fi fost taxat cândva la cinci milioane cinzeci de mii de franci, Danglars se întinse pe patul unde, după ce se răsuci de două-trei ori, adormi cu liniştea eroului a cărui istorie Luigi Vampa o citea.