Capitolul XXXIX Trecutul
Contele ieşi cu sufletul mâhnit din casa unde o lăsa pe Mercédès, probabil pentru a nu o mai vedea niciodată.
De la moartea micului Edouard, o mare schimbare se produsese în Monte-Cristo. Ajuns în culmea răzbunării, pe panta lentă şi întortocheată pe care o urmase, a văzut de partea cealaltă a muntelui prăpastia îndoielii.
Mai mult decât atât; conversaţia pe care o avusese cu Mercédès a trezit atâtea amintiri în inima sa, încât şi amintirile aveau nevoie să fie combătute.
Un bărbat de condiţia contelui nu putea să plutească multă vreme în melancolia aceasta care poate să fie prielnică spiritelor de rând, dându-le o originalitate aparentă, dar ucide sufletele superioare. Contele îşi spuse că, dacă a ajuns aproape de punctul de a se dojeni singur, înseamnă că în calculele lui s-a strecurat o eroare.
„Privesc greşit trecutul, spuse el şi nu e cu putinţă să mă fi înşelat astfel.
Cum.
— Continuă el – scopul pe care mi-l propusesem era un scop nesăbuit? Cum, timp de zece ani am mers pe un drum greşit? Cum, o oră e de ajuns pentru a dovedi arhitectului că opera tuturor speranţelor sale a fost o operă, dacă nu imposibilă, cel puţin păgână?
Nu vreau să mă obişnuiesc cu ideea aceasta, ea mi-ar lua mintea. Ceea ce lipseşte judecăţilor mele de astăzi e aprecierea exactă a trecutului, deoarece îl revăd la capătul celălalt al orizontului. Pe măsură ce înaintăm, trecutul se şterge în urma noastră ca un peisaj prin care trecem. Mi se întâmplă ceea ce se întâmplă oamenilor care s-au rănit în vis: îşi privesc şi îşi simt rana, dar nu-şi aduc aminte că au primit-o.
Haida-de, omule regenerat; haida-de, bogat extravagant; haida-de, adormitule trezit; haida-de, vizionarule atotputernic; haida-de, milionarule nebiruit; priveşte pentru o clipă funesta perspectivă a vieţii jalnice şi flămânde; porneşte din nou pe drumurile pe unde te-a împins fatalitatea, te-a dus nenorocirea, te-a primit deznădejdea; prea multe diamante, prea mult aur şi prea multă fericire strălucesc astăzi pe sticlele oglinzii prin care Monte-Cristo se uită la Dantès; ascunde diamantele, pângăreşte aurul, alungă razele; bogat, regăseşte-l pe sărac; liber, regăseşte-l pe prizonier; reînviat, regăseşte cadavrul”.
Şi, spunându-şi acestea, Monte-Cristo mergea pe strada Caisserie. Era strada prin care acum douăzeci şi patru de ani fusese condus de o gardă tăcută şi nocturnă; casele, cu înfăţişare zâmbitoare şi însufleţită, erau în noaptea aceea mohorâte, mute şi zăvorâte.
— Cu toate acestea sunt aceleaşi, murmură Monte-Cristo; atât numai că atunci era noapte şi azi e plină zi; soarele luminează totul şi face ca totul să fie voios.
Coborî pe chei prin strada Saint-Laurent şi înaintă spre depozit; era locul unde fusese îmbarcat. O barcă de promenadă trecea cu polog de pânză. Monte-Cristo îl chemă pe patron, care înaintă imediat spre el cu graba vâslaşilor care adulmecă un chilipir.
Timpul era minunat, călătoria a fost o sărbătoare… Soarele cobora la orizont, roşu şi învăpăiat, în valurile care se incendiau la apropierea lui; marea, netedă ca o oglindă, se brăzda uneori sub salturile peştilor care, urmăriţi de vreun duşman ascuns, zvâcneau din apă spre a cere ajutor altui element; în sfârşit, în zare se vedeau trecând, albe şi graţioase ca nişte pescăruşi călători, bărcile pescarilor care merg la Martigues, sau corăbiile comerciale încărcate pentru Corsica ori pentru Spania.
În ciuda cerului frumos, a bărcilor cu forme graţioase, a luminii aurii care inunda peisajul, contele, înfăşurat în mantaua sa, îşi reamintea, unul câte unul, toate amănuntele cumplitei călătorii; lumina unică şi izolată arzând la catalani, vederea castelului If care îi arăta unde-i dus, lupta cu jandarmii când a vrut să se năpustească în mare, deznădejdea când s-a simţit învins şi senzaţia rece a ţevii carabinei pusă pe tâmpla lui ca un inel de gheaţă.
Şi, puţin câte puţin, asemenea izvoarelor uscate de vară care, când se grămădesc norii toamnei, devin treptat-treptat jilave şi încep să mustească picătură cu picătură, contele de Monte-Cristo simţi mustind în pieptul său vechea fiere revărsată, care năpădise altădată inima lui Edmond Dantès.
Din momentul acesta dispărură pentru el cerul frumos, bărcile graţioase, lumina arzătoare; cerul se acoperi cu un zăbranic funebru, iar apariţia uriaşului întunecat care se numeşte castelul If îl făcu să tresară de parcă s-ar fi arătat deodată ochilor săi fantoma unui duşman de moarte.
Ajunseră.
Contele se trase instinctiv până la extremitatea bărcii. Oricât îi spusese patronul cu cel mai îmbietor glas: „Coborâm, domnule”, Monte-Cristo îşi aminti că, în chiar locul acela, pe stânca aceea, fusese târât cu violenţă de paznicii Care-l siliseră să urce rampa, înţepându-i şalele cu vârful unei baionete.
Drumul îi păruse altădată foarte lung lui Dantès. Monte-Cristo îl găsise foarte scurt; fiecare lovitură de vâslă făcuse să ţâşnească, o dată cu pulberea umedă a mării, un milion de gânduri şi de amintiri.
De la revoluţia din iulie nu mai existau în castelul If deţinuţi; un singur post, destinat împiedicării contrabandelor, ocupa corpurile de gardă; un portar îi aştepta pe curioşi la poartă să le arate monumentul acela de groază devenit un monument de curiozitate.
Şi, cu toate acestea, deşi cunoştea toate amănuntele, când intră sub boltă, când coborî scara neagră, când fu condus la carcerele pe care ceruse să le vadă, o paloare rece îi năpădi fruntea, a cărei sudoare îngheţată ajunse până la inimă.
Contele se interesă dacă mai era acolo vreun temnicer de pe timpul Restauraţiei; toţi fuseseră scoşi la pensie sau trecuţi la alte servicii.
Portarul care îl conduse era aci numai din 1830.
Îl conduse în propria lui carceră.
Revăzu lumina alburie, filtrându-se prin ochiul îngust de geam; revăzu locul unde se afla patul care, între timp, fusese scos şi dinaintea patului – deşi astupată, dar vizibilă încă prin pietrele ei mai noi – deschizătura străpunsă de abatele Faria.
Monte-Cristo simţi că picioarele i se taie; luă un scăunel de lemn şi se aşeză.
— Se povestesc niscai întâmplări cu privire la castelul acesta, altele decât aceea a întemniţării lui Mirabeau? Întrebă contele; există vreo tradiţie cu privire la locuinţele acestea lugubre unde cu greu s-ar crede că oamenii au închis vreodată un om viu?
— Da, domnule, spuse portarul şi chiar în legătură cu carcera aceasta mi-a istorisit una temnicerul Antoine.
Monte-Cristo tresări. Antoine era temnicerul lui. Aproape că îi uitase numele şi figura, dar, auzindu-i numele rostit, îl revăzu aşa cum era, cu figura încercuită de barbă, cu vesta cafenie şi cu legătura de chei al căror zornăit i se părea că încă îl aude.
Contele întoarse capul şi avu impresia că-l vede, în umbra coridorului, devenită mai opacă din cauza luminii torţei care ardea în mâinile portarului.
— Domnul vrea să i-o povestesc? Întrebă portarul.
— Da, spune-o, glăsui Monte-Cristo.
Şi îşi puse mâna pe piept ca să înfrâneze o violentă bătaie de inimă, înfricoşat că va auzi povestindu-se propria lui istorie.
— Spune, repetă el.
— Carcera aceasta, reluă portarul, a fost locuită – e mult de atunci – de un prizonier, un om foarte primejdios după câte se pare, cu atât mai primejdios cu cât era plin de iscusinţă. Un alt om se găsea în castel o dată cu el; acesta nu era rău; un biet preot nebun.
— A, da, nebun, repetă Monte-Cristo; şi cum se arăta nebunia lui?
— Oferea milioane ca să i se redea libertatea.
Monte-Cristo îşi înălţă ochii la cer, însă nu văzu cerul; între el şi firmament era un voal de piatră. Se gândi că un voal nu mai puţin des fusese între ochii celor cărora abatele Faria le oferea comori şi comorile oferite de el.
— Prizonierii puteau să se vadă? Întrebă Monte-Cristo.
— O, nu, domnule, era absolut interzis; dar ei călcară interdicţia, săpând o galerie care mergea de la o carceră la alta.
— Şi care dintre amândoi a săpat galeria?
— Cu siguranţă tânărul, spuse portarul; tânărul era iscusit şi puternic, în timp ce bietul abate era bătrân şi slab; de altminteri mintea lui era prea şubredă ca să urmărească o idee.
— Orbilor! Murmură Monte-Cristo.
— Fapt e că tânărul a săpat o galerie, continuă portarul; cu ce? Nu se ştie; dar a săpat-o şi ca dovadă, priviţi urma, o vedeţi?
Apropie torţa de zid.
— A, da, adevărat! Spuse contele cu voce înăbuşită de emoţie.
— Cei doi prizonieri comunicară deci împreună. Cât a durat legătura dintre ei, nu se ştie. Dar, într-o zi, bătrânul prizonier căzu bolnav şi muri. Ghiciţi ce a făcut tânărul? Întrebă portarul întrerupându-se.
— Spune.
— L-a luat pe mort, pe care l-a culcat în propriul lui pat, cu nasul la perete, apoi a venit în carcera goală, a astupat gaura şi s-a furişat în sacul mortului. Aţi mai pomenit o astfel de idee?
Monte-Cristo închise ochii şi se simţi trecând prin toate impresiile pe care le încercase când pânza grosolană, pătrunsă încă de frigul pe care cadavrul i-o transmisese, i-a frecat faţa.
Temnicerul continuă:
— Planul lui era acesta: îşi închipuia că morţii sunt îngropaţi în castelul If şi deoarece bănuia că nu se cheltuieşte cu coşciugele pentru prizonieri, socotea că va ridica pământul cu umerii; din nefericire, însă, la castel era, un obicei care îi strica proiectul: morţii nu se îngropau; li se lega doar o ghiulea de picioare şi erau aruncaţi în mare; aşa s-a şi făcut. Omul nostru fu zvârlit în apă, de sus, de pe galerie; a doua zi adevăratul mort a fost găsit în patul lui şi s-a ghicit totul, căci cioclii spuseră atunci ceea ce încă nu îndrăzniseră: că adică, în momentul când trupul fusese zvârlit în gol, au auzit un strigăt grozav, înăbuşit pe dată de apa în care dispăruse.
Contele respira cu greu, sudoarea curgea pe fruntea lui, neliniştea îi strângea inima.
„Nu, murmură el, nu; îndoiala pe care am simţit-o era un început de uitare; dar aci inima se întăreşte din nou şi iarăşi e flămândă de răzbunare”.
— Dar prizonierul? Întrebă el. Nu s-a mai auzit niciodată de el?
— Bineînţeles, niciodată; din două, una: ori a căzut de-a latul şi deoarece cădea de la cincizeci de picioare, va fi murit pe dată…
— Ai spus că i se legase o ghiulea de picioare: o fi căzut în picioare.
— Ori a căzut în picioare, continuă portarul şi atunci greutatea ghiulelei l-a târât la fund, unde bietul om a rămas.
— Îl deplângi?
— O, da, măcar că era în elementul lui.
— Ce vrei să spui?
— Se zvonea că nenorocitul fusese cândva un ofiţer de marină, închis pentru bonapartism.
„Adevăr.
— Dumnezeu te-a făcut să pluteşti deasupra valurilor şi a flăcărilor! Murmură contele. Aşadar, bietul marinar trăieşte în amintirea câtorva povestitori; cumplita lui întâmplare e istorisită în faţa focului şi lumea se înfioară în momentul când el spintecă spaţiul pentru a cădea la fund în adânca mare”.
— Nu i s-a aflat niciodată numele? Întrebă contele cu glas tare.
— Cum să i se afle? Glăsui gardianul; nu era cunoscut decât sub denumirea de No. 34.
— Villefort! Villefort! Murmură Monte-Cristo; iată ce-ţi vei fi spus de multe ori când spectrul meu tulbura insomniile tale.
— Domnul vrea să continue vizita? Întrebă portarul.
— Da, mai cu seamă dacă vrei să-mi arăţi camera bietului abate.
— A, a numărului 27?
— Da, a numărului 27, repetă Monte-Cristo.
Şi i se păru că aude încă glasul abatelui Faria, când l-a întrebat cum îl cheamă şi când acesta i-a strigat prin perete numărul.
— Veniţi.
— Stai să mai arunc o privire asupra tuturor pereţilor carcerei acesteia, spuse Monte-Cristo.
— E tocmai bine, glăsui călăuza, căci am uitat cheia de la cealaltă.
— Du-te de-o caută.
— Vă las torţa.
— Nu, ia-o.
— Dar veţi rămâne fără lumină.
— Eu văd pe întuneric.
— Întocmai ca el.
— Care el?
— Numărul 34. Se zice că se deprinsese aşa de mult cu întunericul încât ar fi văzut un ac în colţul cel mai întunecos al carcerei.
— I-au trebuit zece ani pentru asta, murmură contele.
Călăuza se depărtă cu torţa.
Contele rostise adevărul: după câteva secunde de şedere în întuneric, distinse totul ca în plină lumină.
Atunci privi în juru-i şi îşi recunoscu pe deplin carcera.
Da, spuse el, uite piatra pe care mă aşezam; uite urma umerilor mei care şi-au săpat forma în perete; uite dâra sângelui care a curs de pe fruntea mea, într-o zi când am vrut s-o zdrobesc de perete. O, cifrele acestea… Mi le reamintesc… Le-am făcut într-o zi când calculam vârsta părintelui meu, ca să ştiu dacă îl mai regăsesc în viaţă şi vârsta lui Mercédès, ca să ştiu dacă o mai găsesc liberă… După ce mântuisem calculul am avut o clipă de speranţă… Nu ţineam seama de foame şi de necredinţă.
Şi un râs amar scăpă din gura contelui. Îi văzuse, ca într-un vis, pe părintele său dus la groapă şi pe Mercédès mergând spre altar.
Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se desprindea, albă încă, pe peretele verzui: „Doamne, păstrează-mi memoria!” citi Monte-Cristo.
— O, da! Exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor timpuri trăite aci. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, mă temeam să nu înnebunesc şi să uit. Doamne, mi-ai păstrat memoria şi mi-am amintit! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!
În momentul acela lumina torţei licări pe ziduri; ciceronele cobora.
Monte-Cristo merse în întâmpinarea lui.
— Urmează-mă, spuse el.
Şi, fără să aibă nevoie să urce spre lumină, îi porunci să-l urmeze pe un coridor subteran care-l duse la altă intrare.
Monte-Cristo fu năpădit şi aci de o lume de gânduri.
Primul lucru care îi izbi ochii fu meridianul desenat pe perete, cu ajutorul căruia abatele Faria număra orele; apoi resturile patului pe care bietul prizonier murise.
În locul neliniştilor pe care contele le încercase în carcera sa, un sentiment blând şi duios, un sentiment de recunoştinţă îi umflă aci inima şi două lacrimi se rostogoliră din ochii săi.
— Aci se găsea abatele nebun, spuse călăuza; pe aci venea la el tânărul. (Şi îi arăta lui Monte-Cristo deschizătura galeriei care, înspre partea aceasta, rămăsese căscată). După culoarea pietrei, continuă el, un savant a recunoscut că prizonierii comunicau între ei cam de zece ani. Bieţii oameni s-or fi plictisit tare mult în ăşti zece ani!
Dantès scoase câţiva ludovici din buzunar şi întinse mâna spre omul care îl deplângea fără să-l cunoască.
Portarul îi primi, crezând că e vorba de câteva monede mărunte, dar, la lumina torţei, recunoscu valoarea sumei dăruită de vizitator.
— V-aţi înşelat, domnule, îi spuse el.
— Cum adică?
— Mi-aţi dat aur.
— Ştiu.
— Cum? Ştiţi?
— Da.
— Aveţi de gând să-mi daţi aurul acesta?
— Da.
— Şi pot să-l păstrez în toată liniştea?
— Da.
Portarul se uită la Monte-Cristo cu uimire.
— Şi în toată cinstea, rosti contele ca Hamlet.
— Domnule, reluă portarul care nu îndrăznea să-şi creadă norocului, nu înţeleg generozitatea dumneavoastră.
— Cu toate acestea este lesne de înţeles, prietene, spuse contele; am fost marinar şi povestea dumitale m-a mişcat desigur mai mult decât pe altul.
— În cazul acesta, domnule, spuse călăuza, deoarece sunteţi aşa de generos, meritaţi să vă dau ceva.
— Ce ai să-mi dai, prietene? Scoici? Lucruri făcute din pai? Îţi mulţumesc.
— Nu, domnule, nu; ceva în legătură cu povestea de adineauri.
— Adevărat? Exclamă contele cu aprindere; ce anume?
— Să vedeţi ce s-a întâmplat, spuse portarul. Mi-am zis: totdeauna se găseşte ceva într-o cameră unde un prizonier a stat cincisprezece ani şi m-am apucat să cercetez zidurile.
— Aha! Exclamă Monte-Cristo amintindu-şi de ascunzătoarea dublă a abatelui.
— Tot căutând, continuă portarul, am descoperit că, la căpătâiul patului şi sub vatra căminului, suna a gol…
— Da, da, glăsui Monte-Cristo.
— Am ridicat pietrele şi am găsit…
— O scară de frânghie, unelte? Exclamă contele.
— De unde ştiţi? Întrebă portarul cu uimire.
— Nu ştiu, ghicesc, spuse contele; de obicei astfel de lucruri se găsesc în ascunzătorile prizonierilor.
— Da, domnule, declară călăuza; o scară de frânghie, nişte unelte.
— Şi le mai ai? Exclamă Monte-Cristo.
— Nu, domnule; am vândut obiectele astea, care erau foarte curioase, unor vizitatori; dar îmi rămâne altceva.
— Ce? Întrebă contele cu nerăbdare.
— Îmi rămâne un fel de carte scrisă pe fâşii de pânză.
— O, îţi rămâne cartea aceea? Strigă Monte-Cristo.
— Nu ştiu dacă e o carte, rosti portarul, dar îmi rămâne ceea ce vă spun.
— Du-te de mi-o caută, prietene, du-te! Îl îndemnă contele; iar dacă este ceea ce presupun, fii liniştit!
— Alerg.
Şi călăuza ieşi.
Atunci îngenunche, pios, în faţa rămăşiţelor din care moartea făcuse pentru el un altar.
— O, al doilea părinte al meu, spuse el, tu care mi-ai dat libertatea, ştiinţa, bogăţia; tu care, asemeni făpturilor de-o esenţă superioară, posedai ştiinţa binelui şi a răului.
— Dacă rămâne în adâncul mormântului ceva din noi ce tresare la glasul celor care au rămas pe pământ, dacă în transfigurarea pe care o suferă cadavrul pluteşte ceva însufleţit pe locurile unde am iubit sau am suferit mult – inimă nobilă, spirit suprem, suflet profund, te implor ca, printr-un cuvânt, printr-un semn, printr-o revelaţie oarecare, în numele iubirii paterne ce-mi acordai şi al respectului filial ce-ţi arătasem, să-mi smulgi restul de îndoială care, dacă nu se schimbă în convingere, va deveni o remuşcare.
Contele coborî capul şi îşi împreună mâinile.
— Poftim, domnule! Spuse o voce dinapoia lui.
Monte-Cristo tresări şi se întoarse.
Portarul îi întindea fâşiile de pânză pe care abatele Faria revărsase toate comorile ştiinţei sale. Manuscrisul era marea operă a abatelui Faria cu privire la regalitate în Italia.
Contele le luă cu grabă şi, deoarece ochii săi căzură din primul moment pe epigraf, citi: „Vei smulge dinţii balaurului şi vei călca în picioare leii, a spus Domnul”.
— O, iată răspunsul! Exclamă el. Îţi mulţumesc, tată, îţi mulţumesc!
Şi, scoţând din buzunar un portofel mic, cu zece bilele de bancă a câte o mie de franci fiecare glăsui:
— Uite, ia portofelul acesta.
— Mi-l daţi?
— Da, dar cu condiţia să nu te uiţi în el decât după plecarea mea.
Şi, punând la piept relicva pe care o regăsise şi care, pentru el, avea preţul celei mai mari comori, se năpusti din subterană şi urcându-se din nou în barcă spuse:
— La Marsilia!
Apoi, depărtându-se, cu ochii aţintiţi asupra temniţei mohorâte:
— Nenorocire celor care m-au închis în închisoarea asta sumbră şi celor care au uitat că eram închis aci!
Când trecu iarăşi prin dreptul catalanilor, contele se înturnă şi, înfăşurându-şi capul în manta, murmură numele unei femei.
Victoria era completă; contele răpusese de două ori îndoiala.
Numele pe care îl pronunţa cu o expresie de afecţiune, ce era aproape iubire, numele acesta era al Haydéei.
Coborând pe uscat, Monte-Cristo se îndreptă spre cimitirul unde ştia că-l va găsi pe Morrel.
Şi el, cu zece ani înainte, căutase plin de pietate un mormânt în cimitirul acesta şi îl căutase zadarnic.
El, care se înapoia în Franţa cu milioane, n-a putut să găsească mormântul părintelui său mort de foame.
Morrel pusese o cruce pe mormântul acesta, însă crucea căzuse şi groparul făcuse foc cu ea, aşa cum fac groparii cu toate lemnele vechi ce zac în cimitir.
Vrednicul negustor fusese mai fericit: mort în braţele copiilor săi, s-a culcat, condus de ei, lângă soţia lui care îl precedase în eternitate cu doi ani.
Două lespezi mari de marmură, pe care erau scrise numele lor, stăteau întinse una lângă alta, pe un mic teren închis de o balustradă de fier şi umbrit de patru chiparoşi.
Maximilien stătea rezemat de un copac şi fixa asupra mormintelor ochii lipsiţi de privire.
Durerea lui era profundă, aproape rătăcită.
— Maximilien, îi spuse contele, nu aci trebuie să priveşti, ci colo!
Şi îi arătă cerul.
— Morţii sunt pretutindeni, glăsui Morrel; nu mi-aţi spus dumneavoastră asta când m-aţi îndemnat să părăsesc Parisul?
— Maximilien, declară contele, mi-ai cerut în timpul călătoriei să te opreşti la Marsilia câteva zile: mai stăruieşti în dorinţa dumitale?
— Nu, conte; mi se pare însă că aci şederea va fi mai puţin grea decât în altă parte.
— Foarte bine, Maximilien, căci te părăsesc şi am cuvântul dumitale.
— Nu e aşa?
— O, conte, am să-l uit, am să-l uit! Spuse Morrel.
— Nu, nu-l vei uita deoarece, în primul rând, eşti om de onoare, Morrel, deoarece ai jurat şi vei jura din nou.
— O, conte, fie-vă milă de mine! Conte, sunt aşa de nefericit!
— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel.
— Cu neputinţă.
— O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte-Cristo, este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge şi geme lângă el.
— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun pe care îl iubea şi îl dorea pe lume?
— Ascultă, Morrel şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, spuse Monte-Cristo. Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, îşi pusese toate speranţele de fericire într-o femeie. Omul acesta era tânăr, avea un părinte bătrân pe care îl iubea, o logodnică pe care o adora: era gata să o ia de soţie când, deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face să te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a duce la unitatea lui infinită – când, deodată, un capriciu al soartei îi răpi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea al său (căci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere.
— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un an, spuse Morrel.
— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! Declară contele punând mâna pe umărul tânărului.
Maximilien tresări.
— Paisprezece ani? Murmură el.
— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece ani a avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, Morrel, crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se omoare.
— Şi? Întrebă Morrel.
— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr-un mijloc omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate că la început ochii învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se limpezească pe deplin. N-a înţeles milostenia infinită a Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat cu răbdare şi a acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt, transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu; primul lui strigăt a fost pentru părinte: părintele murise.
— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel.
— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, iubit, fericit, onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, deznădăjduit, îndoindu-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a căutat mormântul, dispăruse până şi mormântul şi nimeni nu i-a putut spune: „Aci se odihneşte întru Domnul inima care te-a iubit atâta”.
— O! Exclamă Morrel.
— Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, căci nu ştia măcar unde să regăsească mormântul părintelui său.
— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse Morrel.
— Te înşeli, Morrel; femeia aceea…
— Era moartă? Exclamă Maximilien.
— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise cu unul din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata.
— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? Întrebă Morrel.
— I-a trimis cel puţin liniştea.
— Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi?
— El nădăjduieşte, Maximilien.
Tânărul îşi lăsă capul în piept.
— Aveţi făgăduiala mea, spuse el după o clipă de tăcere, întinzând mâna lui Monte-Cristo; amintiţi-vă numai că…
— Morrel, la 5 octombrie te aştept pe insula Monte-Cristo. La 4, un iaht te va aştepta în portul Bastia; iahtul se va numi Eurus; îi vei spune cine eşti patronului, care te va aduce la mine. Ne-am înţeles, Maximilien, nu-i aşa?
— Da, conte şi mă voi conforma; amintiţi-vă însă că la 5 octombrie…
— Copil, care nu ştie încă ce înseamnă făgăduiala unui bărbat!… Ţi-am spus de douăzeci de ori că, dacă în ziua aceea ai să mai vrei să mori, te voi ajuta eu, Morrel. Cu bine.
— Mă părăsiţi?
— Da, am treburi în Italia; te las singur, singur în luptă cu nenorocirea, singur cu vulturul cu aripi puternice pe care Domnul îl trimite aleşilor săi pentru a-i transporta la picioarele lui; istoria lui Ganimede nu e o fabulă, Maximilien, e o alegorie.
— Când plecaţi?
— Chiar acum; vaporul mă aşteaptă; peste un ceas voi fi departe de dumneata; mă însoţeşti până în port, Morrel?
— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, conte.
— Îmbrăţişează-mă.
Morrel îl însoţi pe conte până în port; fumul ieşea ca un panaş imens din coşul negru care-l zvârlea spre cer. Curând nava plecă, iar peste un ceas, aşa cum Monte-Cristo spusese, egreta de fum alburiu brăzda abia vizibilă orizontul răsăritean, posomorât de primele neguri ale nopţii.
