UN CUVÂNT CĂTRE CITITOR M. P.

        Orice fapt actual îşi are rădăcina în trecut: este 11 neputinţă să începi vreo povestire, fie că se referă la existenţa unui om, fie la vreun eveniment,) ară să arunci o privire asupra trecutului.

        Diferitele faze ale vieţii pe care am încercat s'-o descriem, ne vor duce de multe ori în Piemont, pământul natal al lui Garibaldi. Bărbaţii care au activitate. Politică, atunci când sunt oameni a i progresului, îşi au ceasurile lor de slăbiciune, iii care, asemenea lui Anteu, simt nevoia, spre i şi redobândi puterile, să atingă ţărâna patriei, p care Brutus, în prefăcuta-i nebunie, o săruta socotind-o maica tuturor. Este deci necesar să fai-cin un studiu rapid al faptelor ce se petreceau în Italia între 1820 şi 1834, epocă în care începe această naraţiune istorică.

        Războaiele Republicii şi invaziile Imperiului, exilaseră din Sardinia pe doi prinţi care, plecaţi iii exil încă tineri, se întoarseră bătrâni; erau doi fraţi, în persoana cărora se stingea ramura barbă1cască a ducilor de Savoia: unul a fost Victorilmanuel I, iar celălalt, Carol-Felix.

        Amândoi au domnit.

        Ramura mai mică era reprezentată de către prinţul de Carignan, care în 1823, a făcut ca grenadier în armata franceză, campania din Spania, unde s-a distins în mod deosebit la Trocadero.

        În 1840, într-o audienţă pe care mi-a acordat-o, mi-a arătat sabia lui de grenadier şi epoleţii delână roşie, pe care le păstra ca pe nişte relicve ale tinereţii sale.

        Regele Victor-Emanuel I, urcându-se pe tronul care, probabil, nu-i fusese dat decât cu această condiţie, făgăduise, sub cuvânt de onoare, suveranilor aliaţi, să nu facă, în orice împrejurare s-ar fi aflat, nici o concesie poporului său.

        Dar ceea ce era uşor de făgăduit în 1815, era greu de respectat în 1821.

        Din 1820, se răspândise, în Italia, carbonari smul. Într-o carte care este mai mult o mărturie decât un roman, Joseph Balsamo, am scris istoria iluminismului şi a francmasoneriei.

        Aceşti doi mari duşmani ai regalităţii, a căror deviză erau aceste trei iniţiale: L. P. D., adică Lilia. Pedibus. Destrue au avut un mare rol în revoluţia franceză. Stvedenborg1, ai cărui adepţi aveau să-l asasineze pe Gustav al IlI-lea, era mag. Aproape toţi jacobinii şi un mare număr de Expresie latină, în traducere literară „striviţi crinii cu picioarele”. Lozincă insurecţionalăîndreptată împotriva Bourbonilor, a căror emblemă heraldică era un crin eu trei petale.

        Emanuel Swedenborg (1688-1*772), teozof şi vizionar suedez.

        cordelieri1 erau masoni, Filip-Egalite 2 era Mare Orient: i.

        Napoleon luă masoneria sub protecţia sa; dar, protejând-o, el o falsifică, o abătu de la scopul ei, o supuse interesului său şi făcu din ea un instrument al despotismului.

        Nu este pentru prima oară când s-au făurit lanţuri cu spadele. Joseph Napoleon a fost mare maestru francmason; arhicancelarul Cambaeeres a fost mare maestru adjunct, iar Joachim Murat s, al doilea mare maestru adjunct. Împărăteasa Josefina, pe când se afla la Strassbourg, în 1805 prezidă ceremonia adoptării lojei Franc-Cavălerilor din Paris. În acelaşi timp, Eugene de Beauharnais era un venerabil al Ipjei Sfântului Eugen din Paris. Venit apoi în Italia, cu demnitatea de vicerege, Marele Orient din Milano îl numi maestru şi suveran comandor al consiliului suprem de gradul treizeci şi doi, adică îi acordă cea mai mare cinste cu putinţă, după statutele ordinului.

        Bernadotte era mason; fiul lui, prinţul Oscar, a fost mare maestru al lojei suedeze; în diferitele loji din Paris, au fost iniţiaţi pe rând: Alexandru, duce de Wurtemberg; prinţul Bernard le SaxaWeimar şi până şi ambasadorul persan, AskeriKhan; preşedintele senatului, contele de Lacepede, prezida Marele Orient din Franţa, Jai cărui ofiţeri de onoare erau generalii Kellermann, Massena şi Soidt. Prinţii, miniştrii, mareşalii, ofiţerii, magistraţii, în J sfârşit toţi oamenii remarcabili prin gloria lor sau de seamă prin poziţia lor, aveau ambiţia să fie primiţi ca masoni. Chiar şi femeile au vrut să-şi aibă lojile lor, în care au şi intrat: doamnele de Vaudemont, de Carignan, de Girardin, de Narbonne şi midte alte doamne din clasele mari; totuşi, una singură a fost primită, nu ca soră, ci ca frate, Ea era faimoasa Xaintrailles, căreia primul consul îi dăduse un brevet de şef de escadron Dar nu numai în Franţa înflorea pe atunci masoneria. \par        Regele Suediei, în 1811, instituia ordinul civil al masoneriei. Frederic-Wilhelm al IlI-lea, regele Prusiei, aprobase printr-un edict, spre sfârşitul lunii iulie a anului 1800, constituirea marii loji din Berlin. Prinţul de Galles continuă să guverneze ordinul până în 1813, când fu numit regent. În sfârşit, în luna februarie a anului 1814, regele Olandei se declară protector al ordinului şi îngădui ca prinţul moştenitor, fiul său, să primească titlul de venerabil de onoare al lojei lui William-Frederic din Amsterdam.

        După întoarcerea Bourbonilor în Franţa, mareşalul Bournonville îl rugă pe regele Ludovic al XVIII-lea să pună ordinul sub protecţia unui membru din familia sa; dar Ludovic al XVIII-lea era un om cu o memorie bună, el nu uitase rolul pe care-l avusese, masoneria în catastrofa din 1793; în consecinţă, răspunse că nu va îngădui niciodată vreunui membru din familia sa să facă parte dintr-o societate secretă, oricare ar fi fost ea.

        În Italia, masoneria căzu o dată cu dominaţia franceză; dar în locul ei începu să apară carbonarismul care părea să preia sarcina de unde o părăsise masoneria pentru a o continua în direcţia ei liberatoare.

        Două alte secte ţinteau acelaşi lucru alături de ea: una se numea Congregaţia catolică, apostolică şi romană, iar cealaltă, Consistorială.

        Membrii Congregaţiei aveau, ca semn de recunoaştere, un cordon de mătase, galben-pai, cu cinci noduri. Cei afiliaţi ordinelor inferioare nu vorbeau decât despre pietate şi despre binefacere; cât despre secretele sectei cunoscute numai de gradele înalte, nu se putea vorbi despre ele decât când erau numai doi; dacă măi venea un al treilei, conversaţia înceta în aceeaşi clipă; cuvântul de. Recunoaştere al congregaţioniştilor era Eleuteria, adică Libertate; cuvântul secret era Ode, adică Independenţă.

        Această sectă, născută în Franţa, printre neocatolici, dintre care mulţi au fost unii dintre cei mai buni şi mai constanţi republicani, traversase Alpii, trecuse în Piemont şi de acolo în Lombari/ia; dar, o dată aici, ea avu puţini adepţi şi curia d se stinse, agenţii secreţi ai Austriei izbutind să-şi procure la Genova, diplomele ce se eliberau iniţiaţilor, ca şi statutele şi semnele de recunoaştere.

        Consistoriala era îndreptată îndeosebi împotriva austriecilor; în fruntea ei se aflau principii ta. „ ' „

        Hei care nu aparţineau casei de Iiabsburg2; ea era prezidata, de cardinalul Gonsalvi; singurul prinţ care n-a fost exclus din ea era ducele de Modena. Din această cauză, când liga fu cunoscută, urmară teribilele persecuţii ale acestui prinţ împotriva patrioţilor: el avea nevoie ca Austria să-i ierte dezertarea şi de aceea, spre a se împăca cu ea, trebui să verse nici mai mult, nici mai puţin, decât sângele lui Menottis, tovarăşul lui de conspiraţieConsistorialiştii urmăreau să-i smulgă lui Francisc al II-lea Italia şi să şio împartă: În afară de Roma şi de Romagna, pe care le păstra, papa dobândea Toscana, insula Elba şi provincia Marche revene.au regelui Neapolului; Parma, Piacenza şi o parte din Lombardia, reveneau cu titlul de rege, ducelui de Modena; Massa, Carrara, Lucca, regelui Sardiniei; în sfârşit, împăratul Rusiei, Alexandru, care din aversiune faţă de Austria favoriza aceste planuri secrete, primea fie Ancona, fie Civita-Vecchia, fie Genova, spre a-şi face acolo o bază în Mediterana.

        Astfel, după cum vedeţi, fără a consulta popoarele şi nici măcar delimitările teritoriale naturale, m această ligă îşi împărţea sufletele cum fac, după o razie, arabii cu o turmă cucerită; şi dreptul acesta pe care îl are şi cea din urmă făptură 'născuta pe pământul Europei de a-şi alege stăpânuh şi. De a nu intra ca slujitor decât la cel ce-i convine, acest drept era refuzat acum naţiunilor.

        Din fericire, unul singur din toate aceste proiecte, cel pe care îl făgăduiau carbonarii, era după voia Domnului; şi acesta este pe cale de a se împlini.

        Carbonărismul1, care singur era chemat să dea roade, se intensifica în acest timp tot mai mult în Romagna; el se unise cu secta guelfilor care îşi stabilise sediul la Ancona şi se sprijinea pe bonapartism.

        Lucian fusese înălţat la gradul de. Mare Lumină3; în adunări1 e secrete, se arăta necesitatea de a se smulge puterea din mâinile preoţilor, se Tactica de luptă conspirativă a carbonarilor. Numai i'onducătorii trebuiau să cunoască obiectivele mişcării ce urmărea să-şi atingă scopurile prin lovituri de stat, comploturi, suprimarea tiranilor. Ţelurile asociaţiei nu erau însă precizate într-un program clar, bine definit. În Sud şi ia Neapole, carbonarii luptau pentru constituţie, în Sicilia, pentru autonomie, în Nord, împotriva Austriei şi pentru independenţa Lombardiei. Revoltele puse ia cale „le carbonari începuseră să izbucnească în toate ţinuturile italiene.

        În secolul al XII-lea se numeau astfel partizanii lui llenric de Bavaria în lupta pentru succesiunea la trotilul german (de la cuvântul german V/elfen), susţinuţi de papalitate împotriva casei de Hohenştaufen.. Prin extindere, s-au numit mai târziu astfel toţi aceia care-l susţineau pe papă. În Italia au fost guelfe oraşele Milano, Hologna, Florenţa, Genova. Partidul opus se numea al l'hibelinilor. Au fost ghibeline oraşele Pisa, Veroha, Arezzo.

        Grad superior, în limbajul simbolic al carbonarilor.

        invoca numele lui Brutus şi se pregăteau spiritele pentru republică.

        În noaptea de 24 iunie 1819, izbucni mişcarea: ea avu sfârşitul nenorocit pe care îl au de obicei primele încercări de acest fel; orice religie care trebuie să aibă apostoli, începe prin a avea martiri. Cinei carbonari fură împuşcaţi, ceilalţi condamnaţi la închisoare pe viaţă; câţiva, judecaţi şi găsiţi mai puţin vinovaţi, fură închişi pe timp de zece ani într-o fortăreaţă.

        Atunci secta, devenită mai prudentă, îşi schimbă numele în acela de „Societatea latină”.

        Sub noul ei nume, societatea carbonarilor, conspira în Lombardia şi-şi întindea ramificaţiile în celelalte provincii ale Italiei. În toiul unui bal dat la Rovigo de contele Porgia, guvernul austriac ordonă arestarea mai multor persoane şi, a doua zi, declară vinovată de înaltă trădare, orice persoană care s-ar fi afiliat carbonarismului. Dar cea mai violentă mişcare se produse la Neapole. Coletta afirmă, în istoria lui, că afiliaţii din regat se ridicau la cifra enormă de şase sute patruzeci şi două mii care, după un document a4 cancelariei aulice din Viena, ar fi fost mai mic decât cel real. „Numărul carbonarilor, spune acest document, se ridică la mai mult de opt sute de mii în Regatul celor Două Sicilii şi nu există nici o poliţie, nici o supraveghere care să poată stăvili o astfel de revărsare; a cere să fie distrusă ar fi deci onechibzuinţă.” 1

        În acelaşi timp, când avea loc mişcarea de la Neapole, Riego, un alt martir care a lăsat un cântec al morţii, devenit în urmă cântec al victoriei, ridica, la 1 ianuarie 1820, steagul libertăţii şi un decret al lui Ferdinand al Vll-lea 1 vestea că, în urma manifestării voinţei poporului, regele se hotărâse să jure pe constituţia proclamată de către „cortes-urile” 2 generale şi extraordinare din 1812.

        Închisorile, deschizându-se, dădură un minister Spaniei.

        Ferdinand I al Neapolului, în calitatea sa de infante al Spaniei, trebui, deşi rămânea suveran absolut, să jure supunere constituţiei spaniole. Atunci parcă un cutremur de pământ zgudui Calabria, Capitanatul şi Salerno. Guvernul napolitan, slab, nesigur, bănuitor, decretă câteva reforme insuficiente care nu-l împiedicară pe generalul Pepe3 să-şi facă revoluţia pe seama lui. Neapole îşi avu, ca şi în 1798, guvernul său provizoriu şi o cameră a reprezentanţilor.

        După câtva timp izbucni, la rândul ei, revoluţia piemonteză. În dimineaţa de 10 martie, căpitanul conte Palma ordona regimentului din Genova să pună mâna pe arme şi scotea acest strigăt: „Regele şi constituţia spaniolă!” A doua zi, un guvern provizoriu era stabilit în numele regatului Italiei; el declara război Austriei.

        Astfel, revoluţia pornită din Ancona, cucerise Neapolul şi revenise la Torino. Trei 'vulcani erupseseră în Italia, fără a-l mai socoti pe cel din Spania, iar Lombardia se agita într-un triunghi de foc.

        Regele Victor-Emanuel I, după cum ne amintim, îşi dăduse cuvântul Sfintei Alianţe de a nu face poporului nici o concesie.

        Ulterior, spre a rămâne credincios făgăduielii sale, regele Victor-Emanuel abdică în favoarea fratelui său Carol-Felix aflat pe atunci la Modena şi-l numi regent pe prinţul de Carignan, devenit apoi rege sub numele de Carol-Albert.

        Pentru patrioţi, această abdicare a unui prinţ cu inimă italiană, în favoarea unui prinţ devotat cu totul Austriei, era o mare nenorocire.

        Astfel, Santa-Rosa, unul dintre primii promotori ai mişcării, exclama: „O, noapte de 13 martie 1821, noapte fatală pentru patria mea, care ne-a descurajat pe toţi, care a făcut să se coboare atâtea spade ridicate întru apărarea patriei, care a spulberat atâtea scumpe nădejdi! Cu regele Victor-Emanuel, naţionalitatea Piemontului învingea; patria era în rege, ea se personifica în această inimă leală şi noi făcusem această revoluţie strigând: „Curaj!”. Poate că într-o zi el ne va ierta de a-l fi făcut rege peste şase milioane, de italieni.” '

        Dar nu toi aşa era cu Carol-Felix; se revenea la jugul Austriei şi totultrebuia luat de la început.

        Cu toate acestea, nu fu pierdută orice speranţă; la 14 martie, prinţul de Carignan, ca regent, apăru în balcon; şi în mijlocid nesfârşitelor aclamaţii ale poporului, proclamă constituţia Spaniei.

        Pentru a vedea ce imens răsunet trebuia să aibă acest fapt în viitor, cum avea regele Carol-Albert să-l dezmintă într-o zi pe prinţul de Carignan, să cităm, nu numai faptul constituţiei proclamate cu voce tare, dar chiar şi textul afişului care a fost lipit pe Zidurile din Torino.

        Iată traducerea lui literală: „în momentul greu în care ne aflăm, ne este cu neputinţă să ne închidem în limitele înguste ale rolului nostru de regent; respectul şi supunerea noastră faţă de majestatea-sa Carol-Felix, căruia i-a revenit tronul, ar fi trebuit să ne sfătuiască să ne abţinem de a aduce vreo schimbare legilor fundamentale ale regatului sau de a le intima cel puţin până am fi cunoscut intenţiile noului nostru suveran; dar cum necesitatea împrejurărilor este manifestă şi cum, pe de altă parte, noi ţinem să dăm noului rege un popor sănătos, 'zdravăn şi fericit şi nu unul gata zdrobit de facţiunile războiului civil, am cântărit, prin urmare, orice lucru cu înţelepciune şi am hotărât, la sfârşitul consiliului nostru şi în speranţa că majestatea-sa, împinsă de aceleaşi considerente, va învesti hotărârea noastră cu suverana sa aprobare, am hotărât, după cum am spus, ea constituţia Spaniei să fie recunoscută drept lege a statului, cu modificările pe care, de comun acord, i le-ar aduce regele şi reprezentarea naţională.”

        Cinci ani după apariţia ei în Italia, iată deci ce obţine carboneria: o constituţie în Spania, o constituţie la Neapole, o constituţie în Piemont.

        Dar aceasta din urmă, ultima născută, avea să fie şi cea dintâi sugrumată., În loc să revină la Genova, sau la Milano, în loc să aprobe şi să consolideze libertăţile date de către prinţul de Carignan, regele Carol-Felix dădea la 3 aprilie următor, edictul pe care îl vom citi: „Datoria oricărui cetăţean credincios fiind aceea de a se supune din toată inima ordinei lucrurilor pe care o află stabilită de Dumnezeu şi de exercitarea autorităţii suverane, declar că, venind de la însuşi Dumnezeu, de noi depinde să alegem mijloacele pe care le vom judeca mai potrivite spre a dobândi binele; prin urmare, nevoind ca vreun supus credincios să murmure împotriva măsurilor pe care socotim necesar să le luăm, publicăm, drept regulă de conduită a fiecăruia, că nu recunoaştem ca supuşi credincioşi decât pe cei ce se vor supune imediat, condiţionând de această supunere întoarcerea noastră în statele noastre/5

        Şi în acelaşi timp în care regele Carol-Felix dădea acest edict, model jle orbire, de prostie şi de încăpăţânare, el numea o comisie militară însărcinată să ia cunoştinţă de delictele de trădare, de rebeliune şi de nesupunere care se săvârşiserăDin fericire, principalii, aşa-zişi, criminali, adică cei ale căror nume sunt astăzi numele glorioase ale Piemontului, fugiseră.

        Comisia numită, de Carol-Felix nu-şi pierdu timpul. S-au văzut regi ducând. Lipsă de călăi, niciodată însă de judecători: în cinci luni, tribunalul judecă o sută şaptezeci şi opt de persoane, condamnând dintre ei şaptezeci şi trei la moarte şi la confiscarea averii, iar pe ceilalţi la închisoare şi la ocnă.

        Dintre condamnaţii la moarte, şaizeci erau absenţi şi au fost spânzuraţi simbolic.

        Să numim pe câţiva dintre aceşti bărbaţi, pentru ca să se vadă bine cine erau cei pe care îi lovea această putere stupid de absolută, care de la Tarquinus încoace n-a ştiut niciodată să doboare decât cele mai înalte şi mai inteligente capete.

        Erau: locotenentul Paria, locotenentul Ansaldi, medicul Ratazzi, inginerul Appiani, avocatul Dossena, avocatul Luzzi, căpitanul Baronis, contele Bianco, colonelul Regis, maiorul Santa-Rosa, căpitanul Leşio, colonelul Casaglio, maiorul Collegno, căpitanul Rădice, colonelul Morozzo, prinţul Della Cisterna, căpitanul Ferasso, căpitanul Pachiarotti, avocatul Marochetti, sublocotenentul Anzzana, avocatul Ravina.

        În total şase ofiţeri superiori, treizeci de subofiţeri, cinci medici, zece avocaţi, un prinţ; cu toţii iluştri prin darurile inteligenţei, cu toţii remarcabili prin calităţile inimii.

        Doi fuseseră arestaţi şi executaţi: locotenentul de carabinieri Gian-Battista Lânari şi căpitanul Giacomo Garelli. Execuţia avu loc, pentru primul, la 2 iulie, iar pentru celălalt, la 25 august.

        Unul din principalii vinovaţi era fără îndoială Carol-Albert. El proclamase constituţia, nu cum au spus-o partizanii săi „sub credinţa aprobării lui Carol-Felix”, ci în aceşti termeni, care sunt departe de. A face loc vreunei rezerve: „Nella fiducia che Sua Maestă il re mosso dalie stesse considera/ioni, SARA PER RIVESTIRE questa deliberazione della sua sovrana approvazione: la constituzione di Spagna SARA PROMULGATA E OSSERVATA COME LEGGE DELLO STATO':1

        Astfel, la primirea scrisorii ce-i notifica refuzul regelui Carol-Felix, prinţul de Carignan alergă la Modena; dar regele refuză să-l primească şi ducele îi dădu ordin să părăsească statele sale. Prin ţul de Carignan se retrase la Florenţa pe Ungă marele duce de Toscana; pentru Carol-Albert nu era vorba de un simplu exil sau de o dizgraţie momentană, era vorba de pierderea tronului Piemontului. Se răspândi zvonul potrivit căruia Carol-Felix ar lăsa coroana ducelui de Modena şi că acesta, care pierduse tronul în urma conspiraţiilor prinţilor italieni împotriva Austriei, de astă-dată şi-ar atinge scopul eternelor sale dorinţi.

        Prinţul de Carignan îşi încredinţă soarta contelui de la Maisonfort, ministrul nostru la Florenţa. Contele de la Maisonfort îi scrise îndată luiLudovic al XVIII-lea.

        Iată un fragment din scrisoarea ministrului nostru: „Pentru a-l deposeda pe prinţul de Carignan de moştenirea lui, este vorba să fie chemată la tron ducesa de Modena, fiica mai mare a regelui Victor. Această uşurinţă de a îndepărta casa de Savoia de la un tron pe care ea l-a fondat, această ingratitudine, semn al secolului în care trăim, nu poate să fie împărtăşită, nici susţinută de şeful unei case de optsprezece ori aliată cu ea şi această politică nu poate să fie cea a guvernului francez, care are cel puţin dreptul de a pretinde independenţa deplină a suveranului care deţine cheia Italiei. Et Ludovic al XVIII-lea fu de părerea ministrului său; el scrise prinţului de Carignan că-i oferea un refugiu la curtea Franţei Era ca şi cum i-ar fi zis: „N-ai să te temi de nimic, iau interesele tale în mâinile mele şi nu voi îngădui ca altcineva în afară de tine să fie regele Piemontului”, într-adevăr, regele care acordase charta poporului său, nu putea să considere o crimă din partea uniii prinţ de a fi făgăduit naţiunii lui o constituţie ce nu fusese recunoscută.

        Dar trebuia ca prinţul de Carignan să se pocăP iască în faţa Sfintei Alianţe.

        Din cele trei constituţii născute din carbonaOrism, una, cea a Piemontului, fusese sugrumată la naşterea ei, de propriile mâini ale regelui Carol-Felix; cealaltă, cea de la Neapole, fusese nimicită de invazia austriacă; cea de a treia, singura supravieţuitoare, avea să fie spulberată de intervenţia franceză.

        Se impunea ca prinţul de Carignan care procla-? f mase. Constituţia Spaniei la Torino să se ducă să lupte, la Madrid împotriva constituţiei Spaniei.

        Băutura ce urma s-o înghită era amară; dar. MMacă Parisul merita o liturghie, Piemontul merita o doctorie.

        Prinţul de Carignan îşi ascunse roşeaţa sub blana miţoasă a unei căciuli de grenadier, luă parte la campania din Spania şi fu unul din învingătorii de. La Trocadero, astfel încât la moartea lui Carol-Felix, la 21 aprilie 1831, prinţul de Carignan se urcă. Fără prea mare greutate pe tron sub numele de Carol-Albert.

        Austria, care ar fi preferat să vadă acolo pe arhiducele de Modena, protestă; ea îl prezentă regilor pe Carol-Albert ca pe un carbonar şi, carbonarilor, pe Carol-Albert ca pe un trădător.

        Austria minţea de două ori.

        — Carol-Albert nu era carbonar; în proclamaţia prin care dădu constituţia arătă că fusese constrâns şi silit să dea această proclamaţie.

        Carol-Albert neluându-şi un angajament personal, nu era un trădător, era doar un prinţ care o. Vea ambiţia sq ajungă rege.

        Ruşinea de a se duce la celălalt capăt al Europei pentru a suprima constituţia pe care o proclamase la Torino era ştearsă de curajul grenadierului l soldatul îl absolvise pe prinţ.

        Del Pozzo îi scria din exilul său de la Londra: „Termenii de mijloc şi jumătăţile de măsură nu slujesc la nimic şi nu fac să se înainteze cu nimic în politică; PIEMONTUL VREA UN REGE CONSTITUŢIONAL Un alt patriot1 ce-şi păstră anonimatul, îi scrise: „Puneţi-vă în fruntea naţiunii, scrieţi pe steagul vostru: UNIRE, LIBERTATE, INDEPENDENŢA. Declaraţi-vă răzbunătorul şi interpretul dreptului popular. Iutiiulaţi-vă regeneratorul Italiei, eliberaţi-o de barbari, construiţi viitorul, daţi un nume unui secol, fondaţi o eră care să înceapă de la voi. Fiţi iun Napoleon al libertăţii italiene. Zvârliţi Austriei, o dată cu mănuşa voastră, numele Italiei: acest nume străvechi va face minuni; faceţi apel la tot ce e mare şi generos în peninsulă. Un tineret înflăcărat, curajos, însufleţit de cele două mari pasiuni care-i fad pe eroi, ura şi gloria, trăieşte de multă vreme cu un singur gând şi nu face decât să suspine după clipa care să-l pună în mişcare; chemaţi-l la arme, lăsaţi oraşele şi fortăreţele în paza cetăţenilor; şi, eliberat astfel de orice altă grijă în afară de aceea de a învinge, daţi-i avântul. Adunaţi în jurul vostru pe toţi cei pe care renumele i-a proclamat mari prin. Inteligenţă, puternici prin curaj, nepătaţi de avariţie, lipsiţi de ambiţii josnice. Inspiraţi, în sfârşit, încredere mulţimii, spuliberându-i toate îndoielile despre intenţiile voastre şi cerând ajutorul tuturor oamenilor liberi; sire, vă spun adevărul: oamenii liberi vă aşteaptă răspunsul prin acţiuni; dar, oricare ar fi ele, fiţi sigur că posteritatea va proclama în voi fie pe primul dintre oameni, fie pe ultimul dintre tiranii italieni. Alegeţi!”

        Ceea ce face într-adevăr din regi aleşii Domnului, e faptul că lor trebuie să li se scrie astfel de scrisori; dacă regele Carol-Albert ar fi urmat sfaturile corespondentului său anonim, cu siguranţă că el ar fi început cu Goito, dar probabil că n-ar fi sfârşit cu Novară.

        Carol-Albert aruncă scrisoarea în foc şi, în loc să meargă pe drumul larg ce-i era deschis, o apucă pe poteca îngustă a unei politici întortochiate.

        Începând din acest moment, ruptura se produse între regele Sardiniei şi Tânăra Italie.

        TlNĂRA ITALIE! Cam în această epocă au fost rostite, pentru prima oară aceste două cuvinte.

        Din cine se compunea ea pe atunci? Din Giuseppe Mazzini, neobositul promotor al unităţii italiene, pe capul căruia Italia a pus mai întâi coroana de lauri a victoriei, iar astăzi pune coroana de spini a ingratitudinii. Giuseppe Mazzini, de-abia cunoscut la acea epocă prin câteva publicaţii patriotice, hărţuit de poliţia din Milano, se refugiase la Marsilia, unde punea prima piatră a imensei opere întreprinse de el, trimiţând cu mii de dificultăţi în Piemont, exemplare din publicaţia sa Tânăra Italie.

        Nobilii şi preoţii piemontezi care puseseră stăpânire pe spiritul lui Carol-Albert, tremurară când auziră răsunând dangătul de alarmă al cugetării. De doi ani de când prinseseră rădăcini la curte, ei îşi putuseră cântări puterea; şi, deşi îl cunoşteau pe regele Carol-Albert şi nepotolita lui sete de popularitate, deşi el fraterniza pe faţă eu Austria, le era teamă totuşi ca într-o bună zi să nu se redeştepte în el, să nu zicem vreun ferment de liberalism, ci vreo scânteie de ambiţieSe ştia că în nopţile lui de frământare, aşa cum au regii, Carol-Albert visa tronul Italiei. Insă pe acest tron, el nu putea să se urce decât dând nuna cu Revoluţia: tronul Italiei nu era în puterea regilor, ci a popoarelor.

        Trebuia deci să pună o barieră între el şi patrioţi.

        Într-o zi, un asasin cu togă de judecător, se ridică şi zise:

        — E timpul să-l facem să simtă gustul sângelui.

        În aceeaşi zi, regele Carol-Albert fu prevenit. că în armată se urzea împotriva lui un mare complot; acest complot, i se spuse, urmărea să-l detroneze.

        Faptele fură denaturate, primejdiile exagerate: au fost atinse toate fibrele omului şi ale prinţului, pentru a-i inocula toată acea spaimă de moărte, de care aveau nevoie aceşti oameni ce se intitulează salvatorii monarhiilor.

        Au denunţat, au minţit, au calomniat şi setea de sânge a fost în mod abil trezită în pieptul regal comisie extraordinară fu instituită la Torino, spre a conduce, prântr-o unică direcţie, toate supliciile Piemontului.

        Prima violare a codului penal a fost decizia comisiei ca toţi acuzaţii militari sau civili să fie judecaţi de un consiliu de război Cu acest prilej s-a dat răspunsul memorabil pe care-l vom cita: Un ofiţer, care lua parte ca judecător în consiliul de anchetă, întrebă un jurisconsult despre câteva principii de drept criminal. Jurisconsultul îi răspunse că prima bază a oricărei legi, că prima regulă a oricărui cod era aceasta: „Un consiliu de anchetă militară trebuie să se declare incompetent să-i judece pe cetăţeni

        — Asta nu ne este cu putinţă, răspunse ofiţerul; generalul a ordonat să ne declarăm competenţi.

        Şi, de data aceasta, ordinul generalului a constituit temeiul legii, regula codului.

        Primul care pătă cu sângele lui purpura noului rege, fu caporalul Tamburelli; el fu împuşcat din spate, pentru crima de a fi citit soldaţilor lui Tânăra Italie.

        Al doilea fu locotenentul Tolla, vinovat de a fi avut în mână cărţi sediţioase şi, cunoscând complotul, de a nu-l fi denunţat.

        Ca şi Tamburelli, el fu împuşcat din spate.

        Pedeapsa asta era o invenţie ingenioasă a magistraturii piemonteze ca să asimileze supliciul împuşcării cu cel al spânzurării.

        Nu era de-ajuns să omori, trebuia să încerci să şi dezonorezi. La ÎS iunie, fură împuşcaţi, tot „din spate”, sergentul Miglio, Giuseppe Biglia şi Antonio Gavolli.

        Toţi aceşti bărbaţi au murit dând dovada unui admirabil curaj.

        Jacopo Ruffini se afla închis în temniţele din turnul Genovei. S-au folosit toate mijloacele pentru a-i slăbi forţele: lipsă de hrană, lipsă de somn. El simţi că slăbea nu numai fizic, dar şi moral. Hotărî să nu aştepte a fi pus să aleagă între moarte şi ruşine. Temându-se că nu va mai avea puterea să aleagă moartea în ziua când ar trebui s-o facă, desprinse o lamă de fier din uşa închisorii, o ascuţi şi-şi tăie beregata.

        În spasmele agoniei, mai găsi timpul să scrie pe zid, cu vârful degetului muiat în sângele lui: „Las Italiei, prin testament, răzbunarea mea11.

        Când intrară dimineaţa, în camera lui, îl găsiră mort.

        La Genova, fură împuşcaţi Luciano, Piacenza şi Louis Turffs La Alexandria: Domenico Ferrari, Giuseppe Menardi, Giuseppe Bigano, Amandi Costa, Giovanni Marini.

        Pe urmă veni rândul lui Andrea Vocchieri.

        Ca şi lui Jacopo Ruffini, îi vom consacra lui Andrea Vocchieri câteva rânduri.

        Un condamnat din Alexandria, care supravieţui îndelungatelor torturi de la Fenestrella, a lăsat în Memoriile sale povestirea agoniei lui Andrea Vocchieri.

        „Mai întâi, spuse, vorbind despre el însuşi, mi s-au luat cărţile ce se compuneau dintr-o Biblie, o culegere de rugăciuni creştine şi dintr-o Histoire des capucins illustres du Piemont6; apoi mi s-au pus fiare la picioare, şi am fost dus întro altă celulă mai umedă, mai neagi'ă, mai murdară decât prima, cu ferestre cu gratii duble şi uşi cu două lacăte; această celulă era alături de cea a sărmanului Vocchieri; câteva crăpături, prost astupate, îngăduiau să-mi arunc privirea, din închisoarea mea într-a lui şi o lumină slabă, ce se întrezărea acolo, îmi îngădui să-l văd. Era culcat pe o bancă foarte stricată, şi avea fiare la picioare;

        1 Istorie a capucinilor iluştri din Piemont (fr.).

        doi gardieni stăteau de o parte şi de alta, cu sabia scoasă; un paznic, înarmat cu puşcă, păzea uşa. Domnea o tăcere adâncă în această întunecoasă celulă; soldaţii păreau mai consternaţi chiar decât prizonierul; din timp în timp, doi călugări capucini veneau să-l vadă şi să-l întărească. L-am avut astfel dinaintea ochilor şi nu m-am putut împiedica să nu-l privesc, oricât de mare durere simţeam să-l văd astfel, timp de o săptămână întreagă. În sfârşit, într-o zi l-au luat: îl duceau la moarte41.

        Dar ceea ce nu povesteşte prizonierul, căci nu putea s-o ştie, este că Vochieri fu dus la moarte pe drumul cel mai lung; e adevărat că acest drum trecea prin faţa casei sale, unde locuiau sora, soţia şi cei doi copii ai săi.

        Sperau că, revăzând ceea ce iubea mai mult pe lume, condamnatidui îi va slăbi curajul şi va face mărturisiri.'

        Dar, zâmbind trist, el zise:

        — Ei au uitat că pe lumea asta există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât pe soră, pe soţie şi copii: este Italia. Trăiască Italia!”

        Apoi, întorcându-se spre zbirii care aveau să-l împuşte în locul soldaţilor, le spuse aceste cuvin~ te: „Să mergem!”

        Un sfert de oră mai târziu, cădea ciuruit de şase gloanţe.

        Acuma, Carol-Albert făcea parte din familia regilor din Sfhita Alianţă, ca şi papa, regele Neapolului, Francisc al IV-lea şi Ferdinand al Vll-lea: avea mâinile înroşite de sângele poporului său.

        În vremea aceea se afla la Nisa un om tânăr care privea curgând tot acest sânge, jurându-şi să-şi consacre viaţa cultului acelei libertăţi în numele căreia cădeau atâţia martiri.

        Acest tânăr, pe atunci în vârstă de douăzeci şi şase de ani, era Giuseppe Garibaldi.

        Să-l lăsăm să vorbească şi să povestească el însuşi minunatele evenimente ale aventuroasei sale existenţe.

        AL, DUMAS MEMORIILE LUI GIUSEPPE GARIBALDI