Capitolul XVIIAici d'Artagnan îl caută pe Porthos şi dă de Mousqueton.

Când d'Artagnan se încredinţa pe deplin că lipsa domnului vicar d'Herblay era un fapt real şi că prietenul său nu putea fi găsit nici la Melun, nici în împrejurimi, se despărţi de Bazin fără părere de rău, aruncă o privire piezişă spre măreţul castel din Vaux, care începuse să îmbrace acea splendoare ce avea să-l ducă la ruină, şi, încreţindu-şi buzele ca orice om descurajat şi neîncrezător, îşi îmboldi calul breaz, zicând:

— Haide, haide, tot la Pierrefonds am să găsesc cel mai bun om şi cea mai bună ladă cu bani. Şi nu am nevoie decât de aşa ceva, fiindcă de rest mă îngrijesc eu!

Îi vom cruţa pe cititori de a le mai povesti întâmplările prozaice ale călătoriei lui d'Artagnan, care se apropia de Pierrefonds în dimineaţa zilei a treia. Venea dinspre Nanteuil-le-Haudouin şi Crécy. De departe, zări castelul lui Ludovic de Orléans, care, devenit domeniu al coroanei, era lăsat în seama unui paznic bătrân. Era una din acele minunate clădiri din veacul de mijloc, cu ziduri groase de douăzeci de picioare şi cu turnuri înalte de o sută.

D'Artagnan o luă pe lângă ziduri, măsură turnurile din ochi şi coborî în vale. De departe văzu castelul lui Porthos, aşezat pe marginea unui heleşteu larg şi având în jurul lui o pădure întinsă. Acelaşi pe care am avut cinstea de a-l descrie cititorilor noştri, astfel că ne vom mulţumi de astă dată numai să-l reamintim. Primul lucru pe care-l zări d'Artagnan, după ce admiră copacii stufoşi, după ce se bucură de soarele de mai ce învăluia într-o pânză de aur colinele înverzite, după ce privi crângurile înflorite ce se întindeau până aproape de Compiegne, fu o mare cutie pe roate, împinsă de doi lachei şi trasă de alţi doi. În această cutie se afla ceva uriaş, verde şi auriu, care străbătea, la fiecare tragere sau împingere, cărările zâmbitoare ale parcului. Acest ceva, de departe nu putea fi definit şi nu amintea absolut nimic; mai de aproape părea a fi un butoi acoperit cu postav verde galonat; mai de aproape aducea a om, sau mai degrabă semăna cu o mogâldeaţă a cărei parte de jos, lăbărţându-se în cutie, o umplea pe de-a-ntregul; şi mai de aproape încă, se vedea că omul acesta era Mousqueton, Mousqueton cu părul lui alb şi cu faţa roşie, ca o paiaţă.

— Ei, mii de draci! Strigă d'Artagnan. Iată-l pe scumpul nostru domn Mousqueton!

— A!… Gâjâi burtosul. A, ce bucurie! Ce fericire! Domnul d'Artagnan!… Opriţi, trântorilor!

Aceste cuvinte din urmă erau adresate lacheilor care îl trăgeau şi-l împingeau pe cărare. Cutia se opri şi cei patru lachei, ca la o comandă militară, îşi ridicară toţi odată pălăriile galonate şi se înşiruiră la spatele cutiei.

— Ah, domnul d'Artagnan? Zise Mousqueton? De ce nu pot să vă îmbrăţişez genunchii! Dar am devenit neputincios, după cum vedeţi.

— Maică Precistă, scumpul meu Mousqueton, vârsta!

— Nu, domnule, nu e vârsta, ci beteşugurile, supărările.

— Supărări, la dumneata, Mousqueton? Zise d'Artagnan, făcând ocolul cutiei. Eşti într-o doagă, scumpul meu prieten! Slavă Domnului, pari mai tare ca un stejar de trei sute de ani.

— Ah, picioarele, domnule, picioarele! Rosti credincioasa slugă.

— Cum, picioarele?

— Da, nu vor să mă mai poarte.

— Nerecunoscătoarele! Totuşi, le hrăneşti bine, Mousqueton, după cât se pare.

— Vai, da, n-au de ce să se plângă în această privinţă? Zise Mousqueton cu un oftat. Totdeauna am făcut ce-am putut pentru trupul meu; nu sunt egoist.

Şi Mousqueton oftă din nou.

„Nu cumva Mousqueton vrea să fie şi el baron, de oftează aşa?” se întrebă d'Artagnan.

— Doamne? Zise Mousqueton, smulgându-se din gândurile lui triste? Doamne, ce fericit are să fie monseniorul că v-aţi adus aminte de el!

— Bunul Porthos! Strigă d'Artagnan. De-abia aştept să-l îmbrăţişez.

— Oh? Făcu Mousqueton înduioşat? Am să-i scriu despre asta, domnule.

— Cum, ai să-i scrii? Strigă d'Artagnan.

— Chiar astăzi, fără întârziere.

— Aşadar, nu-i aici?

— Nu, domnule.

— Dar e pe-aproape? E departe?

— Eh, ce pot să ştiu eu, domnule, ce pot să ştiu eu? Se scuză Mousqueton.

— La dracu! Strigă muşchetarul, bătând cu piciorul în pământ. Mă urmăreşte ghinionul! Porthos, căruia îi place să stea mai mult acasă.

— Domnule, nu există om mai legat de casa ca monseniorul… Dar…

— Dar ce?

— Când un prieten te cheamă…

— Un prieten?

— Eh, fireşte: vrednicul domn d'Herblay.

— Aramis l-a chemat pe Porthos?

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, domnule d'Artagnan. Domnul d'Herblay i-a scris monseniorului…

— Adevărat?

— O scrisoare, domnule, o scrisoare prin care-l chema atât de grabnic, că a întors toată casa pe dos.

— Povesteşte-mi totul, prietene? Zise d'Artagnan? Dar mai întâi spune-le oamenilor ăstora să plece puţin de-aici.

Mousqueton scoase un: „Căraţi-vă, momâilor!” din nişte plămâni atât de puternici, încât ar fi fost de ajuns numai suflul fără a mai rosti cuvintele, pentru ca cele patru slugi să se topească în văzduh. D'Artagnan se aşeză pe huluba cutiei şi îşi ascuţi auzul.

— Domnule? Începu Mousqueton? Monseniorul a primit o scrisoare de la domnul vicar general d'Herblay acum opt sau nouă zile; era în ziua bucuriilor… Câmpeneşti; da, într-o miercuri, îmi aduc bine aminte.

— Cum adică, în ziua bucuriilor câmpeneşti? Întrebă d'Artagnan.

— Da, domnule. Castelul acesta plăcut, de ţară, ne îmbie cu atâtea bucurii, încât ne simţim copleşiţi; de aceea, ne-am văzut siliţi să punem rânduială în stăpânirea lor.

— Veşnica patimă pentru rânduială a lui Porthos! Mie nu mi-ar fi trecut nicicând prin cap aşa ceva. E drept, însă, că eu nu prea sunt copleşit de bucurii!

— Noi, ce să zic, suntem? Spuse Mousqueton.

— Şi cum aţi făcut rânduială asta, ia să vedem? Întrebă d'Artagnan.

— Povestea e cam lungă, domnule.

— Nu-i nimic, avem timp destul şi apoi tu vorbeşti atât de frumos, dragul meu Mousqueton, că e o adevărată plăcere să te asculte cineva.

— E drept? Zise Mousqueton cu un fel de mulţumire ce pornea, fără îndoială, din faptul că i se recunoştea această însuşire? E drept că am făcut progrese mari de când trăiesc pe lângă monseniorul.

— Aştept povestea cu rânduiala bucuriilor, Mousqueton şi sunt chiar nerăbdător s-o aud; vreau să ştiu dacă am sosit aici într-o zi bună.

— Oh, domnule d'Artagnan? Zise Mousqueton cu tristeţe? De când a plecat monseniorul, toate bucuriile şi-au luat zborul de la noi!

— Ei bine, dragul meu Mousqueton, atunci cheamă-ţi amintirile.

— Cu ce zi doriţi să începem?

— Ei asta-i, începe cu duminica; e ziua Domnului.

— Cu duminica, domnule?

— Da.

— Duminică, bucurie religioasă: monseniorul se duce la liturghie, ia anafură, ascultă predicile şi poveţele duhovnicului său obişnuit. Nu prea e plăcut, dar aşteptăm un călugăr carmelit de la Paris care va sluji în parohia noastră şi care vorbeşte foarte frumos, după câte am auzit; asta ne va mai dezmorţi, căci duhovnicul de acum ne face totdeauna să adormim. Aşadar, duminica, bucurii religioase. Luni, bucurii lumeşti.

— Stai, stai? Zise d'Artagnan? Ce înţelegi tu prin asta, Mousqueton? Să ne oprim puţin la bucuriile lumeşti.

— Domnule, luni ieşim în lume: primim vizite, facem vizite; se cântă din lăută, se dansează, se spun stihuri, în sfârşit se arde puţină tămâie în cinstea doamnelor.

— Drace! Asta e o adevărată galanterie? Îl întrerupse muşchetarul, care simţea nevoia să cheme în ajutor toată puterea muşchilor mastoizi ca să-şi stăpânească un enorm imbold de a pufni în râs.

— Marţi, bucurii savante.

— A, bun? Zise d'Artagnan. Cam ce anume? Înşiră-le mai cu de-amănuntul, dragul meu Mousqueton.

— Monseniorul a cumpărat o sferă, pe care am să v-o arăt îndată; ea umple întregul perimetru al turnului cel mare, mai puţin o galerie pe care a făcut-o deasupra sferei; sunt acolo diverse sfori şi fire de alamă de care sunt agăţate soarele şi luna. Totul se învârteşte şi e tare frumos. Monseniorul îmi arată mările şi pământurile îndepărtate, unde ne făgăduim că nu ne vom duce niciodată. E foarte instructiv.

— Foarte instructiv, cred şi eu? Adăugă d'Artagnan. Şi miercuri?

— Bucurii câmpeneşti, după cum am avut cinstea să v-o spun, domnule cavaler: privim berbecii şi caprele monseniorului, le punem pe păstoriţe să joace după fluiere şi cimpoaie, aşa cum scrie într-o carte pe care monseniorul o păstrează în biblioteca sa şi care se numeşte Pastorale. Autorul ei a murit de-abia acum o lună.

— Domnul Racan, poate? Întrebă d'Artagnan.

— Chiar el, domnul Racan. Dar asta nu e totul. Pescuim pe rând cu undiţa în canalul cel mic; după aceea ne ospătăm, încununaţi cu flori. Asta-i miercurea.

— Drace! Exclamă d'Artagnan. Ştiu că petreceţi bine miercurea. Dar joia? Ce mai rămâne şi pentru această biată joi?

— Nu e nici ea de plâns, domnule? Zise Mousqueton zâmbind. Joia, bucurii olimpice. Ah, domnule, e minunat! Chemăm pe toţi tinerii vasali ai monseniorului şi-i punem să arunce discul, să lupte, să alerge. Monseniorul aruncă discul ca nimeni altul. Şi când dă cuiva un pumn, ah, e nenorocire!

— Cum, de ce nenorocire?

— Da, domnule, a fost nevoie să se lase la o parte acest joc. Spărgea capetele, rupea fălcile, zdrobea piepturile. E un joc foarte plăcut, dar nimeni n-a mai vrut să se joace cu el.

— Adică, pumnul…

— Da, domnule, mai zdravăn ca oricând. Monseniorului i-au cam slăbit puţin picioarele, asta o mărturiseşte el însuşi; în schimb, puterea i s-a îngrămădit în braţe, în aşa fel că…

— Doboară şi un taur, ca pe vremuri!

— Domnule, mai mult decât atât, dărâmă zidurile. Ultima oară, după ce s-a ospătat la un arendaş de-al său? Ştiţi cât de bun şi de popular e monseniorul? După ce s-a ospătat deci, a făcut gluma să dea cu pumnul într-un perete; ei bine, zidul s-a năruit, acoperişul s-a prăbuşit, căzând peste trei bărbaţi şi o femeie bătrână.

— Doamne, Mousqueton şi stăpânul tău?

— Oh, domnule, s-a ales cu o zgârietură la cap. I-am spălat rana cu nişte apă sfinţită pe care ne-o dau călugăriţele. La pumn n-a avut însă nimic.

— Nimic?

— Nimic, domnule.

— Dă-le încolo de bucurii olimpice! Trebuie să coste prea scump, căci de buna seamă văduvele şi orfanii…

— Li se fac pensii, domnule; a zecea parte din veniturile monseniorului e folosită în acest scop.

— Să trecem la ziua de vineri? Zise d'Artagnan.

— Vinerea, bucurii nobile şi războinice. Vânăm, încercăm armele, dresăm şoimii, învăţăm caii la călărie. În sfârşit, sâmbăta e ziua bucuriilor spirituale: ne mobilăm minţile, privim tablourile şi statuile monseniorului, scriem chiar şi întocmim planuri; pe urmă tragem cu tunurile monseniorului.

— Întocmiţi planuri, trageţi cu tunurile…?

— Da, domnule.

— Prietene? Zise d'Artagnan? Domnul du Vallon are, într-adevăr, mintea cea mai adâncă şi mai înţeleaptă din câte cunosc; mai e însă un soi de bucurii pe care le-aţi uitat, bag de seamă.

— Care, domnule? Întrebă Mousqueton cu nerăbdare.

— Bucuriile materiale.

Mousqueton se înroşi.

— Ce înţelegeţi prin asta, domnule? Zise el, lăsându-şi ochii în jos.

— Înţeleg o masă, un vin bun, o seară petrecută în jurul unei sticle.

— O, domnule, asemenea bucurii noi nu le punem la socoteală, pentru că le gustăm în fiecare zi.

— Bravul meu Mousqueton? Reluă d'Artagnan? Iartă-mă, dar mi-a plăcut atât de mult povestirea ta plină de farmec, încât am uitat principalul punct al convorbirii noastre, acela de a şti ce a putut să-i scrie stăpânului tău domnul vicar general d'Herblay.

— Aveţi dreptate, domnule? Încuviinţă Mousqueton? Pomenind despre bucuriile noastre, ne-am luat cu vorba. Ei bine, domnule, am să vă spun totul de la început până la sfârşit.

— Ascult, dragul meu Mousqueton.

— Miercuri…

— Zi de bucurii câmpeneşti…

— Da. Soseşte o scrisoare; o primeşte chiar din mâinile mele. Recunoscusem slova.

— Ei bine?

— Monseniorul o citeşte şi strigă: „Repede caii şi armele!”

— Ah, Doamne? Exclamă d'Artagnan? Era iar vorba de vreun duel?

— Nu, domnule, scrisoarea cuprindea doar atât: „Dragă Porthos, la drum, dacă vrei să ajungi înaintea echinoxului. Te aştept”.

— La dracu! Făcu d'Artagnan îngândurat. Era tare grăbit, după cât se vede.

— Asta cred şi eu. În aşa măsură? Continuă Mousqueton? Că monseniorul a plecat în aceeaşi zi, împreună cu secretarul său, ca să poată ajunge la timp.

— Şi va fi ajuns oare la timp?

— Nădăjduiesc. Monseniorul, care se aprinde repede, precum ştiţi, repeta într-una: „Mii de trăsnete, iar cu echinoxul? Oricum, ar trebui ca păcătosul acela să aibă un cal straşnic pentru a ajunge înaintea mea”.

— Şi tu crezi că Porthos va fi ajuns cel dintâi? Întrebă d'Artagnan.

— N-am nici o îndoială. Acest Echinox, oricât de bogat ar fi, n-are nici pe departe caii monseniorului.

D'Artagnan îşi stăpâni încă o dată pofta de a pufni în râs, deoarece scurtimea scrisorii lui Aramis îi dădea mult de gândit. Îl urmă pe Mousqueton sau, mai bine zis, carul lui Mousqueton, până la castel; se aşeză la o masă îmbelşugată, fu ospătat şi cinstit ca un rege, dar nu putu să afle nimic mai mult de la Mousqueton: credincioasa slugă plângea la tot pasul şi atâta tot.

D'Artagnan, după o noapte petrecută într-un pat foarte bun, se strădui îndelung să ghicească înţelesul din scrisoarea lui Aramis, gândindu-se cu nelinişte la legătura ce putea să existe între echinox şi afacerile lui Porthos, apoi, nepricepând nimic, decât că la mijloc era pesemne vorba de vreo dragoste a episcopului, pentru care era nevoie ca zilele să fie egale cu nopţile, muşchetarul plecă şi din Pierrefonds, aşa cum plecase şi de la Melun, aşa cum plecase şi de la castelul contelui de La Fere. Nu însă fără o anumită mâhnire, care putea prea bine să fie socotită drept una dintre cele mai posomorâte stări ale lui d'Artagnan. Cu capul înclinat, cu privirea nemişcată, lăsa să-i atârne picioarele de o parte şi de alta a calului şi îşi spunea, în acea visare înceţoşată care poate să ajungă uneori până la cea mai adâncă filosofie:

— Nici prieteni, nici viitor, nici nimic. Puterile îmi sunt sleite, ca şi flăcările prieteniilor trecute. Oh, se apropie bătrâneţea, rece, necruţătoare; ea învăluie în zăbranic de doliu tot ce-a fost strălucire, tot ce-a fost mireasmă în tinereţea mea, apoi îşi aruncă această dulce povară pe umeri şi o duce, împreună cu ce-a mai rămas, în prăpastia fără fund a morţii.

Un fior strânse inima gasconului, atât de dârză şi atât de tare în faţa tuturor nenorocirilor vieţii şi timp de câteva clipe norii i se părură negri, iar pământul moale şi alunecos ca într-un cimitir.

— Încotro mă îndrept?… Se întrebă el. Ce am să fac?… Singur, cu desăvârşire singur, fără cămin, fără prieteni… Ei şi?! Exclamă apoi deodată.

Şi dădu pinteni calului, care, negăsind nici un prilej de amărăciune în ieslea plină cu ovăz de la Pierrefonds, se folosi de îndemnul stăpânului său spre a-şi arăta voioşia printr-un galop care ţinu două leghe.

„La Paris!” îşi zise d'Artagnan.

Şi a doua zi descălecă în Paris.

I-au trebuit zece zile ca să facă această întreagă călătorie.