Capitolul XXXIX

Jocul domnului de Mazarin.

Într-unul din vastele saloane ale Palatului Regal, cu pereţii îmbrăcaţi într-o catifea întunecată pe care sclipeau cadrele aurite ale unui mare număr de tablouri minunate, se vedea, în seara însăşi a sosirii celor doi francezi, toată curtea adunată în faţa alcovului domnului cardinal Mazarin, care pregătise o seară de jocuri în cinstea regelui şi a reginei.

Un mic paravan despărţea trei mese, aşezate într-un colţ al încăperii. La una din aceste mese se aflau regele şi cele două regine. Ludovic al XIV-lea, aşezat în faţa tinerei regine, soţia lui, îi zâmbea cu o expresie de foarte reală fericire. Ana de Austria ţinea cărţile cu dosul spre cardinal şi nora sa o ajuta la joc, atunci când nu-i zâmbea soţului ei. Cât despre cardinal, care stătea culcat, cu o înfăţişare foarte slăbită, foarte obosită, jocul lui îl făcea contesa de Soissons, iar el urmărea doar îndeaproape cărţile, cu o privire plină de patimă şi lăcomie.

Cardinalul fusese sulemenit de Bernouin; dar roşul care-i strălucea numai în pomeţii obrajilor făcea sa iasă şi mai mult la iveală paloarea bolnăvicioasă a restului figurii şi galbenul lucios al frunţii. Singuri ochii aveau o sclipire mai vie şi asupra acestor ochi de bolnav se aţinteau din când în când privirile neliniştite ale regelui, ale reginelor şi ale curtenilor.

Adevărul este că acei ochi ai lui signor Mazarin erau stelele mai mult sau mai puţin strălucitoare în care Franţa veacului al XVII-lea îşi citea destinul în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă.

Monseniorul nici nu câştiga, nici nu pierdea; nu era deci nici vesel, nici trist. Asta era însă o stare în care Ana de Austria, plină de compătimire pentru el, nu voia să-l lase prea multă vreme; dar pentru a-i stârni bolnavului vreo tresărire mai puternică, ar fi trebuit ca ea să câştige sau să piardă. Să câştige ar fi fost primejdios, căci atunci Mazarin şi-ar fi schimbat nepăsarea într-o schimonosire dezgustătoare a feţei; să piardă era de asemenea primejdios, fiindcă ar fi trebuit să se lase înşelată şi atunci infanta, care urmărea jocul soacrei sale, fără îndoială că ar fi ţipat prea tare de bucurie pentru Mazarin.

Folosindu-se de această linişte, curtenii vorbeau cu însufleţire între ei. Domnul de Mazarin, dacă se întâmpla să fie în toane bune, era un prinţ îngăduitor şi el, care nu oprea pe nimeni să cânte atunci când cineva câştiga, nu era într-atât de tiran încât să-i oprească pe alţii să vorbească atunci când cineva se hotăra să piardă. Aşadar, toată lumea vorbea. La prima masă, tânărul frate al regelui, Filip, duce de Anjou, îşi privea chipul drăgălaş în oglinda unei cutiuţe. Favoritul său, cavalerul de Lorraine, sprijinit de fotoliul Prinţului, asculta cu o tainică invidie pe contele de Guiche, alt favorit al lui Filip, care povestea, în termeni aleşi, diferitele schimbări întâmplate în viaţa regelui aventurier Carol al II-lea. Amintea, ca pe nişte evenimente demne de un basm, toate rătăcirile lui prin Scoţia, spaimele ce-l urmăreau când partidele vrăjmaşe se ţineau după el, nopţile petrecute căţărat prin copaci, zilele când răbda de foame şi lupta din greu. Încetul cu încetul, soarta acestui rege năpăstuit atrase în aşa chip atenţia ascul-tătorilor, încât jocul începu să lâncezească chiar şi la masa regală, iar tânărul rege urmărea îngândurat, cu privirea rătăcită, fără să pară că le dă vreo însemnătate, cele mai mici amănunte ale acestei odisei, foarte pitoresc povestite de contele de Guiche.

Contesa de Soissons îl întrerupse pe povestitor.

— Mărturiseşte, conte, că înfloreşti totul? Zise ea.

— Doamnă, repet ca un papagal ceea ce mi-au povestit şi mie diferiţi englezi. Aş spune chiar, spre ruşinea mea, că reproduc întocmai vorbele lor, ca o copie.

Ludovic al XIV-lea îşi înălţă capul ce arăta înţelepciune şi mândrie.

— Doamnă? Rosti el cu un glas studiat, ce trăda încă pe copilul sfios? Domnul cardinal vă va spune că, pe vremea când eram minor, treburile Franţei erau lăsate în voia întâmplării… Şi că dacă aş fi fost mai vârstnic şi silit să pun mâna pe spadă, aş fi făcut-o adesea ca să-mi apăr masa de seară.

— Slavă Domnului? Vorbi cardinalul, care deschidea pentru întâia oară gura? Maiestatea voastră exagerează, căci hrana i-a fost totdeauna pregătită la vreme, împreună cu aceea a slujitorilor săi.

Regele roşi.

— Oh! Strigă Filip de la locul unde şedea şi fără a înceta să se privească în oglindă. Eu mi-amintesc că odată, la Melun, nu fusese pregătită hrana pentru nimeni şi regele s-a ospătat cu două treimi dintr-o bucată de pâine, lăsându-mi mie cealaltă treime.

Toată adunarea, văzându-l pe Mazarin zâmbind, începu să râdă. Regii pot fi măguliţi cu amintirea unei suferinţe din trecut, aşa cum sunt măguliţi cu speranţa într-o fericire din viitor.

— Aşa a fost scris, ca totdeauna coroana Franţei să rămână pe capul regilor, dar să cadă de pe acela al regelui Angliei? Se grăbi să adauge Ana de Austria. Şi dacă această coroană s-a clătinat uneori, căci se întâmplă adesea ca tronurile să se cutremure, cum se cutremură şi pământul, de fiecare dată, zic, când revoluţia venea cu ameninţările ei, o frumoasă izbândă readucea liniştea.

— Cu câteva odoare în plus la coroană? Completă Mazarin.

Contele de Guiche tăcu; regele îşi mângâie obrazul şi Mazarin schimbă o privire cu Ana de Austria, ca spre a-i mulţumi pentru cele spuse.

— Asta n-are nici o însemnătate? Zise Filip, netezindu-şi părul. Vărul meu Carol nu e frumos, dar e foarte viteaz şi s-a bătut ca un adevărat ostaş, iar dacă urmează să se bată aşa şi mai departe, nu încape îndoială că va sfârşi prin a câştiga o bătălie… ca la Rocroy.

— Dar n-are armată? Îl întrerupse cavalerul de Lorraine.

— Regele Olandei, aliatul său, îi va da ajutor. Şi eu i-aş fi dat, dacă aş fi fost regele Franţei.

Ludovic al XIV-lea se înroşi ca ardeiul. Mazarin se prefăcu că urmăreşte mai atent ca oricând jocul de cărţi.

— În ceasul de faţă? Reluă contele de Guiche? Soarta acestui nefericit prinţ e pecetluită. Dacă a fost înşelat de Monck, atunci e pierdut. Temniţa, moartea poate, vor încheia ceea ce surghiunul, luptele şi lipsurile au început.

Mazarin îşi încruntă sprâncenele.

— E adevărat? Întrebă Ludovic al XIV-lea? Că maiestatea sa Carol al II-lea a părăsit Haga?

— Foarte adevărat, maiestate? Răspunse tânărul. Tatăl meu a primit o scrisoare în care i se dau amănunte; se ştie chiar că regele a debarcat la Dover; nişte pescari l-au văzut intrând în port; restul e încă un mister.

— Aş vrea să ştiu restul? Zise cu însufleţire Filip. Dumneata ştii ceva, frate?

Ludovic al XIV-lea roşi din nou. Era pentru a treia oară în răstimp de un ceas.

— Întreabă-l pe domnul cardinal? Răspunse el pe un ton care-l făcu pe cardinal, pe Ana de Austria şi pe toţi ceilalţi să ridice ochii.

— Ceea ce înseamnă, fiul meu? Interveni Ana de Austria? Că regelui nu-i place să se vorbească despre treburi de stat în afara consiliului.

Filip primi cu bunăvoinţă această dojana şi făcu o adâncă plecăciune, zâmbindu-i mai întâi fratelui său, apoi mamei sale. Dar Mazarin trase cu coada ochiului şi văzu că într-un colţ al salonului se formase un grup şi că ducele de Orléans, contele de Guiche şi cavalerul de Lorraine, împiedicaţi să vorbească cu glas tare, ar putea să-şi spună în şoaptă mai multe decât s-ar cuveni. Începu deci să le arunce nişte priviri pline de neîncredere şi nelinişte, îndemnând-o pe Ana de Austria să găsească un mijloc de a le tulbura această convorbire tăinuită, când deodată Bernouin, strecurându-se sub perdeaua de la marginea patului, îi şopti la ureche stăpânului său:

— Monseniore, un trimis al maiestăţii sale regelui Angliei.

Mazarin nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire, pe care regele o observă în treacăt. Mai mult pentru a nu lăsa să se înţeleagă că ar fi curios, decât a nu lăsa să pară că e de prisos, Ludovic al XIV-lea se ridică numaidecât şi, apropiindu-se de eminenţa sa, îi spuse bună seara. Întreaga adunare se ridică în acelaşi timp, cu un mare hârşâit de scaune trase şi de mese împinse.

— Lăsaţi să plece rând pe rând toată lumea? Îi spuse Mazarin lui Ludovic al XIV-lea? Apoi binevoiţi să-mi acordaţi câteva minute. E vorba de o chestiune asupra căreia aş dori să informez, chiar astă-seară, pe maiestatea voastră.

— Şi reginele? Întrebă Ludovic al XIV-lea.

— Şi domnul duce de Anjou? Zise eminenţa sa.

Apoi cardinalul se retrase sub baldachinul său, ale cărui perdele, căzând până jos, ascundeau patul. În tot acest timp, el nu pierdu însă nici o clipă din ochi grupul conspiratorilor.

— Domnule conte de Guiche? Rosti Mazarin cu o voce tremurătoare, îmbrăcându-şi în dosul perdelelor halatul de casă pe care i-l ţinea Bernouin.

— Iată-mă, monseniore? Răspunse tânărul, apropiindu-se.

— Ia cărţile mele; dumneata ai noroc… Câştigă în locul meu câţiva bani de la aceşti domni.

— Da, monseniore.

Tânărul se aşeză la masa de la care regele tocmai se ridicase pentru a sta de vorbă cu reginele. O partidă înverşunată începu numaidecât între conte şi câţiva dintre curtenii cei mai bogaţi. Filip continuă să sporovăiască despre găteli împreună cu tânărul cavaler de Lorraine, în timp ce în dosul perdelelor de la alcov foşnetul halatului de mătase al cardinalului nu se mai auzi. Eminenţa sa îl urmase pe Bernouin în cabinetul alăturat odăii de culcare.