Capitolul XXXV

Pe canal.

Pe canalul cu apele de un verde închis, mărginit de ghizduri de marmură, pe care timpul îşi pusese peceţile sale negre şi de smocuri de iarbă moale, plutea cu toată măreţia o barcă lungă şi scundă, împodobită cu armele Angliei şi având deasupra un baldachin, iar pe fund frumoase stofe înflorate ce-şi târau ciucurii subţiri prin apă. Opt vâslaşi, plecându-se domol peste lopeţi, o făceau să alunece pe canal cu încetineala plină de graţie a lebedelor, care, tulburate în împărăţia lor de trecerea bărcii, priveau de departe splendoarea ce se legăna pe apă şi răspândea în jurul ei un zgomot ciudat. Spunem zgomot, deoarece în barcă se aflau patru muzicanţi cu chitare şi lăute, doi cântăreţi din gură şi mai mulţi curteni înveşmântaţi în aur şi pietre scumpe, care îşi arătau dinţii lor albi înadins, spre a fi pe placul lady-ei Stuart, nepoata lui Henric al IV-lea, fiica lui Carol I, sora lui Carol al II-lea, care ocupa, sub baldachinul acestei bărci, locul de onoare.

Noi o cunoaştem pe această tânără prinţesă; am văzut-o la Luvru împreună cu mama ei, lipsită de foc, lipsită de hrană, trăind din mila bisericii şi a parlamentelor. Avusese deci, ca şi fraţii ei, parte de o tinereţe aspră; apoi, deodată, se trezise, din acest lung şi chinuitor vis, aşezată pe treptele unui tron, înconjurată de curteni şi de linguşitori. Asemenea Mariei Stuart la ieşirea din temniţă, năzuia către viaţă şi libertate, ba, mai mult chiar, către putere şi bogăţie.

Lady Henriette, crescând, devenise una din acele frumuseţi ce se întâlnesc rar în lume şi pe care restauraţia, ce se înfăptuise atunci, o făcuse celebră. Nenorocirea îi smulsese strălucirea mândriei, dar prosperitatea i-o redase întocmai. Răspundea în jurul ei numai bucurie şi voie bună, asemenea acelor flori de seră care, uitate noaptea sub cea dintâi brumă a toamnei, îşi lasă fruntea în jos, dar care, a doua zi, reîncălzite de atmosfera în care s-au născut, se înalţă din nou, mai frumoase ca oricând.

Lordul Villiers de Buckingham, fiul aceluia care a jucat un rol atât de cunoscut în primele părţi ale povestirii noastre, lordul Villiers de Buckingham, cavaler chipeş, melancolic cu femeile, vesel cu bărbaţii şi Vilmot de Rochester, vesel cu amândouă sexele, stăteau în acest moment în picioare, în faţa lady-ei Henriette şi căutau să-i smulgă fiecare privilegiul unui surâs. Cât despre această tânără şi frumoasă prinţesă, rezemată pe o pernă de catifea brodată în aur, cu mâinile lăsate să atârne molatic în apă, ea asculta cufundată într-o dulce visare muzicanţii care cântau, fără să-i audă, şi-i auzea pe cei doi curtezani, fără a avea aerul că-i ascultă. Şi asta deoarece lady Henriette, această făptură plină de farmec, această femeie care întrunea în fiinţa ei graţiile Franţei îmbinate cu cele ale Angliei, nefiind încă niciodată îndră-gostită, era crudă în cochetăria sa. Astfel, surâsul, acest nevinovat favor al tinerelor fete, nu-i flutura niciodată pe obraz, iar dacă uneori îşi ridica ochii, o făcea numai pentru a şi-i aţinti cu atâta stăruinţa asupra unuia sau altuia dintre cavaleri, încât galanteria lor, oricât de îndrăzneaţă ar fi fost de obicei, se potolea deodată şi devenea foarte sfielnică.

În vremea aceasta, barca aluneca pe apă, muzicanţii se întreceau pe ei înşişi, iar cei doi curtezani începeau să-şi piardă suflul, ca şi muzicanţii. De altminteri, plimbarea i se părea fără îndoială monotonă prinţesei, căci, dintr-o dată, clătinându-şi capul a nemulţumire, zise:

— Haide, destul, domnilor, să ne întoarcem.

— Ah, doamnă? Grăi Buckingham? Suntem nespus de nefericiţi că n-am izbutit să facem plăcută alteţei voastre această plimbare.

— Mă aşteaptă mama? Răspunse lady Henriette? Şi, pe urmă, v-o mărturisesc deschis, domnilor, mă plictisesc.

Şi în timp ce rostea această frază nemiloasă, prinţesa încercă să mângâie cu o privire pe fiecare din cei doi tineri, ce păreau încremeniţi de o asemenea sinceritate. Privirea îşi atinse scopul, cele două chipuri se reînsufleţiră, dar numaidecât, ca şi cum regala cochetă şi-ar fi spus că fusese prea darnică pentru nişte muritori de rând, făcu o mişcare, întoarse faţa de la cei doi vorbitori şi păru a se adânci într-o visare la care se vedea limpede că ei n-aveau nici o con-tribuţie. Buckingham îşi muşcă buzele de obidă, căci era îndrăgostit cu adevărat de lady Henriette şi, în această calitate, lua totul în serios. Rochester şi le muşcă de asemeni, dar cum spiritul său avea mai multă putere asupra inimii, făcu asta numai pentru a-şi înăbuşi un hohot răutăcios de râs. Prinţesa, aşadar, îşi lăsă ochii să-i rătăcească pe malul acoperit de iarbă tăiată mărunt şi de flori, fără să se mai uite la cei doi tineri. Chiar atunci îi zări de departe pe Parry şi pe d'Artagnan.

— Cine vine acolo? Întrebă ea.

Cei doi tineri îşi ridicară privirile cu iuţeala unui fulger.

— Parry? Răspunse Buckingham? Parry, şi-atâta tot.

— Iartă-mă? Zise Rochester? Dar e însoţit de cineva, după cât mi se pare.

— Da, aşa e? Reluă prinţesa cu un aer de mare plictiseală. Dar, spune-mi, milord, ce înseamnă aceste cuvinte: „Parry, şi-atâta tot”?

— Înseamnă, doamnă? Răspunse Buckingham înţepat? Că acest credincios Parry, acest rătăcitor Parry, acest veşnic Parry nu reprezintă, după mine, mare lucru.

— Te înşeli, domnule duce; Parry, rătăcitorul Parry, cum ai spus, a colindat lumea ca slujitor al familiei mele şi ori de câte ori îl văd pe acest bătrân, pentru mine e o mare bucurie.

Lady Henriette urma progresia obişnuită la femeile frumoase şi îndeosebi la femeile cochete: trecea de la capriciu la mustrarea cea mai neîndurătoare; galantul se lovise de capriciu, curtezanul trebuia să se plece acum sub săgeţile mustrării. Buckingham se înclină, dar fără a mai spune ceva.

— E adevărat, doamnă? Interveni Rochester, înclinându-se la rândul său? Că Parry e o pildă de slujitor; dar, doamnă, nu mai e tânăr, iar noi nu râdem decât atunci când vedem lucruri vesele. Este oare vesel un bătrân ca el?

— Destul, milord? Rosti sec lady Henriette? Acest subiect de discuţie mă răneşte. Apoi, ca şi cum şi-ar fi vorbit, ei însăşi, adăugă: E într-adevăr de necrezut cum prietenii fratelui meu au atât de puţin respect pentru servitorii lui!

— Ah, doamnă? Se tângui Buckingham? Înalta, voastră graţie îmi străpunge inima cu un pumnal înroşit în foc de propriile sale mâini.

— Ce vrea să spună această frază răsucită ca un madrigal francez, domnule duce? N-o înţeleg.

— Ea înseamnă, doamnă, că voi înşivă, atât de bună, atât de frumoasă, atât de simţitoare, aţi râs uneori, iertare, am vrut să spun aţi zâmbit, în faţa flecărelilor fără noimă ale acestui preacumsecade Parry, pentru care alteţa voastră se arată astăzi de o atât de fermecătoare sensibilitate.

— Ei bine, milord? Zise lady Henriette? Dacă voi fi greşit cumva în această privinţă, rău faci că mi-o aminteşti. Şi se întoarse cu o mişcare de nerăbdare. Acest bun Parry vrea să-mi vorbească, aşa cred. Domnule Rochester, spune, te rog, să tragă la ţărm.

Rochester se grăbi să repete porunca prinţesei. Peste un minut, barca atingea malul.

— Să coborâm, domnilor? Zise lady Henriette, luând braţul pe care i-l oferea Rochester, cu toate că Buckingham era mai aproape de ea şi-l întinsese pe al său.

Atunci Rochester, cu o mândrie rău ascunsă, ce străpunse inima nefericitului Buckingham, o ajută pe prinţesă să păşească peste mica punte pe care oamenii din echipaj o aruncaseră de la barca regală până la mal.

— Unde vrea să meargă alteţa voastră? Întrebă Rochester.

— Vezi foarte bine, milord, spre bunul Parry, care rătăceşte, cum spunea milord Buckingham şi mă caută cu ochii lui slăbiţi din pricina lacrimilor pe care le-a vărsat din pricina nenorocirilor noastre.

— Oh, ceruri sfinte? Murmură Rochester? Ce tristă e azi alteţa voastră, doamnă! Am într-adevăr credinţa că noi trebuie să apărem în ochii ei ca doi zănatici caraghioşi.

— Vorbeşte în numele dumitale, milord? Îl întrerupse Buckingham cu ciudă. Eu îi displac în aşa măsură alteţei sale, încât nu-i apar în nici un fel.

Nici Rochester, nici prinţesa nu răspunseră; se observă doar că lady Henriette îl mâna pe cavalerul ei să meargă mai repede. Buckingham rămase în urma lor şi se folosi de această izolare spre a-şi vărsa năduful asupra batistei sale de mătase, pe care, din trei muşcături furioase, o sfâşie în bucăţi.

— Parry, bunul Parry? Strigă prinţesa cu vocea ei dulce? Vino aici; văd că mă cauţi şi aştept.

— Ah, doamnă? Zise Rochester, vrând să uşureze mâhnirea prietenului său rămas, după cum am spus, în urmă? Dacă Parry n-o vede pe alteţa voastră, omul care vine după el e o călăuză destul de bună, chiar pentru un orb, căci, într-adevăr, are nişte ochi ce scânteiază ca focul; e ca un fanai cu două flăcări omul acesta.

— Luminând o foarte frumoasă şi foarte impunătoare înfăţişare? Adaugă prinţesa, hotărâtă să i-o taie cu orice preţ.

Rochester înclină capul.

— Una din acele înfăţişări bărbăteşti, de soldat, cum nu se întâlnesc decât în Franţa? Adăugă prinţesa cu stăruinţa femeii care se ştie la adăpost de ameninţarea oricărei replici.

Rochester şi Buckingham se priviră ca pentru a-şi spune: „Ce i-a venit oare?”

— Vezi, domnule Buckingham, ce vrea Parry? Zise lady Henriette. Hai, du-te!

Tânărul, care vedea în acest ordin o favoare, îşi recăpătă curajul şi alergă înaintea lui Parry, care, urmat de d'Artagnan, păşea cu încetineală către această nobilă societate, Parry mergea încet din pricina vârstei lui; d'Artagnan păşea domol şi cu nobleţe, aşa cum se cuvenea să calce un d'Artagnan ce stăpânea o treime dintr-un milion, adică fără îngâmfare, dar şi fără sfială. Când Buckingham, punând multă râvnă ca să îndeplinească dorinţele prinţesei, care se oprise pe o bancă de marmură ca şi cum ar fi obosit-o cei câţiva paşi făcuţi, când Buckingham, ziceam, fu numai la câteva picioare de Parry, acesta îl recunoscu îndată.

— Ah, milord? Zise el, abia trăgându-şi sufletul? Înălţimea voastră binevoieşte să împlinească porunca regelui?

— Ce poruncă, domnule Parry? Întrebă tânărul cu un fel de răceală îmblânzită doar de dorinţa de a fi pe placul prinţesei.

— Ei bine, maiestatea sa roagă pe înălţimea voastră să-l prezinte pe domnul lady-ei Henriette.

— Domnul, care anume? Făcu ducele cu trufie.

D'Artagnan, se ştie, era uşor de întărâtat; tonul milordului Buckingham nu-i plăcu de loc. II privi pe curtezan drept în ochi şi două fulgere scânteiară sub sprâncenele-i încruntate. Apoi, făcând o sforţare să se stăpânească, zise pe un ton vădit temperat:

— Domnul cavaler d'Artagnan, milord.

— Iartă-mă, domnule, dar acest nume e pentru mine un nume, şi-atâta tot.

— Adică?

— Adică nu te cunosc.

— Eu sunt mai fericit ca dumneata, domnule? I-o întoarse d'Artagnan? Căci eu am avut onoarea să cunosc îndeaproape familia domniei tale şi îndeosebi pe milordul duce de Buckingham, ilustrul dumitale părinte.

— Pe tatăl meu? Făcu Buckingham. Într-adevăr, domnule, acum mi se pare că îmi amintesc… Domnul cavaler d'Artagnan, ai spus?

D'Artagnan se înclină.

— În persoană? Răspunse el.

— Iartă-mă, nu eşti cumva unul din acei francezi cu care tatăl meu a avut anumite legături tainice?

— Întocmai, domnule duce, sunt unul din acei francezi.

— Atunci, domnule, dă-mi voie să-ţi spun că mi se pare foarte ciudat că tatăl meu, cât a trăit, n-a auzit niciodată vorbindu-se de dumneata.

— Nu, domnule; a auzit însă vorbindu-se în clipa morţii; eu i-am făcut cunoscută, prin valetul de cameră a! Reginei Ana de Austria, vestea primejdiei ce-l pândea; din păcate, vestea a ajuns prea târziu.

— Asta n-are nici o însemnătate, domnule? Zise Buckingham. Înţeleg deci că, vrând să faci cândva un bine părintelui, vii să ceri acum ocrotirea fiului.

— Mai întâi, milord? Răspunse pe un ton înţepat d'Artagnan? Eu nu cer ocrotirea nimănui. Maiestatea sa Carol al II-lea, căruia am avut marea cinste de a-i face unele servicii (trebuie să-ţi spun, domnule, că mi-am petrecut viaţa cu asemenea îndeletniciri), regele Carol al II-lea, aşadar, care doreşte să mă onoreze cu înalta sa bunăvoinţă, a vrut să fiu prezentat lady-ei Henriette, sora sa, căreia voi avea poate fericirea să-i fiu de folos în viitor. Or, regele ştia că domnia ta te găseşti în acest moment în preajma alteţei sale şi m-a îndrumat către dumneata, prin mijlocirea lui Parry. Nu e deci nici un mister. Nu-ţi cer absolut nimic, iar dacă nu socoţi potrivit să mă prezinţi alteţei sale, voi avea mâhnirea sa mă lipsesc de serviciul dumitale şi îndrăzneala de a mă prezenta singur.

— Cel puţin, domnule? Replică Buckingham, care ţinea să aibă ultimul cuvânt? Cred că nu vei da înapoi în faţa unei explicaţii pe care dumneata singur ai provocat-o.

— Eu nu dau niciodată înapoi, domnule? Răspunse d'Artagnan.

— Dumneata trebuie să cunoşti atunci, de vreme ce ai avut legături tainice cu tatăl meu, unele amănunte deosebite!

— Aceste legături sunt astăzi foarte îndepărtate de noi, domnule, căci domnia ta nu te născuseşi încă pe vremea aceea şi pentru câteva nenorocite de diamante pe care le-am primit din mâinile sale şi le-am dus în Franţa nu merită într-adevăr osteneala să răscolim atâtea amintiri.

— Ah, domnule? Rosti cu însufleţire Buckingham, apropiindu-se de d'Artagnan şi întinzându-i mâna? Aşadar dumneata eşti! Dumneata eşti omul pe care tatăl meu i-a căutat atât de mult şi care se putea aştepta la atâtea din partea noastră!

— A aştepta… Într-adevăr, domnule, asta e tăria mea şi toată viaţa am aşteptat!

În acest timp, prinţesa, văzând că străinul întârzie să vină la ea, se ridicase de pe bancă şi se apropiase.

— Acum, domnule? Zise Buckingham? Nu voi mai şovăi să fac prezentarea pe care ai cerut să ţi-o fac. Apoi întorcându-se şi înclinându-se în faţa lady-ei Henriette, tânărul spuse: Doamnă, regele, fratele vostru, doreşte ca eu să am cinstea de a prezenta alteţei voastre pe domnul cavaler d'Artagnan.

— Pentru ca alteţa voastră să aibă la nevoie un sprijin puternic şi un prieten de încredere? Adăugă Parry.

D'Artagnan făcu o plecăciune.

— Mai ai şi altceva de spus, Parry? Întrebă lady Henriette, zâmbindu-i lui d'Artagnan în timp ce i se adresa bătrânului servitor.

— Da, doamnă, regele doreşte ca alteţa voastră să păstreze cu sfinţenie în memoria sa numele şi să-şi amintească de meritul domnului d'Artagnan, căruia maiestatea sa spune că-i datorează redobândirea regatului.

Buckingham, prinţesa şi Rochester se priviră ca uluiţi.

— Asta? Zise d'Artagnan? E o altă mică taină, pentru care, pe cât se pare, nu mă voi lăuda faţă de fitil maiestăţii sale Carol al II-lea, aşa cum am făcut-o faţă de dumneata cu diamantele acelea.

— Doamnă? Spuse Buckingham? Domnul îmi aminteşte pentru a doua oară o întâmplare care îmi aţâţă în aşa măsură curiozitatea, încât voi îndrăzni să vă cer îngăduinţa de a-l îndepărta o clipă de alteţa voastră, pentru a sta de vorbă cu el între patru ochi.

— Bine, milord? Răspunse prinţesa? Dar adu-l cât mai repede înapoi surorii pe acest prieten atât de credincios fratelui.

Şi luă braţul lui Rochester, în timp ce Buckingham îl lua pe-al lui d'Artagnan.

— Oh, povesteşte-mi, te rog, cavalere? Zise Buckingham? Toată această întâmplare a diamantelor, pe care nimeni n-o cunoaşte în Anglia, nici măcar fiul aceluia care i-a fost eroul.

— Milord, o singură persoană avea dreptul. Să povestească toată această întâmplare, cum i-ai spus şi acela era tatăl dumitale; el a socotit de cuviinţă să tacă, astfel că cer îngăduinţa să fac la fel.

Şi d'Artagnan se înclină cu o mişcare ce voia să arate că nici o stăruinţă nu-l va putea abate de la această hotărâre.

— Dacă-i aşa, domnule? Murmură Buckingham? Iartă-mă, te rog, că am adus. Vorba despre asta; şi dacă într-o zi voi veni şi eu în Franţa…

Dar întoarse capul spre a se mai uita o dată la prinţesă, care însă nici nu se gândea la el, fund sau lăsând să pară că este preocupată de convorbirea cu Rochester. Buckingham scoase un oftat.

— Ei bine? Întrebă d'Artagnan.

— Spuneam că dacă, într-o zi, voi veni şi eu în Franţa…

— Vei veni, milord? Spuse d'Artagnan zâmbind? Te asigur eu.

— Ce te face să crezi asta?

— O, am un dar al meu ciudat de a prevesti; şi o dată ce fac o prevestire, rar se întâmplă să mă înşel. Aşadar, dacă vei veni în Franţa?

— Ei bine, domnule, dumitale, căruia regii îi cer nepreţuita prietenie prin care îşi pot recâştiga coroanele, eu voi îndrăzni să-ţi cer o părticică din acea mare îndatorare pe care ai arătat-o tatălui meu.

— Milord? Răspunse d'Artagnan? Fii încredinţat că mă voi socoti foarte onorat dacă, acolo, vei binevoi să-ţi aduci aminte că m-ai cunoscut aici. Iar acum, îngăduie-mi… Şi întorcându-se către lady Henriette: Doamnă? Zise el? Alteţa voastră e fiică a Franţei şi, în această calitate, nădăjduiesc să vă revăd la Paris. Una din zilele mele fericite va fi aceea în care alteţa voastră îmi va da un ordin oarecare, pentru a-mi aduce aminte, mie, că n-aţi uitat recomandările augustului vostru frate.

Şi se înclină în faţa tinerei prinţese, care, cu o graţie intru totul regească, îi întinse mâna să i-o sărute.

— Ah, doamnă? Rosti în şoaptă Buckingham? Ce trebuie să fac pentru a obţine din partea alteţei voastre o asemenea favoare?

— Doamne, milord! Răspunse lady Henriette. Întreabă-l pe domnul d'Artagnan, el îţi va spune.