Capitolul XXXVIII

Unde se vede că băcanul francez a ieşit cu obrazul curat încă din veacul al XVII-lea.

Odată socotelile încheiate şi toate sfaturile date, d'Artagnan nu se mai gândi decât să se vadă la Paris cât mai repede cu putinţă. Athos, la rândul său, era dornic să se întoarcă la casa lui şi să se odihnească puţin. Oricât de întregi ar rămâne sufletul şi trupul după oboselile călătoriei, omul pornit la drum simte cu plăcere, la capătul zilei, chiar atunci când ziua a fost frumoasă, că noaptea îi va aduce dulceaţa somnului. De aceea, călărind alături, de la Boulogne la Paris, cei doi prieteni, fiecare adâncit în lumea gândurilor lui, nu vorbiră despre lucruri atât de însemnate încât să merite osteneala de a le mai povesti cititorului: şi unul şi altul, furaţi de visurile proprii şi făurind planuri de viitor deosebite între ele, căutau mai ales să scurteze drumul, grăbind paşii cailor. În seara celei de a patra zile de la plecarea lor din Boulogne, Athos şi d'Artagnan ajunseră la barierele Parisului.

— Încotro o apuci acum, scumpe prietene? Întrebă Athos. Eu mă duc de-a dreptul la hanul unde trag de obicei.

— Iar eu de-a dreptul la asociatul meu.

— La Planchet?

— Ei, Doamne, da: la „Drugul de Aur”.

— Am rămas înţeleşi că ne vom mai revedea, nu-i aşa?

— Dacă mai rămâi la Paris, da; căci eu voi rămâne aici.

— Nu. După ce-l voi îmbrăţişa pe Raoul, căruia i-am dat întâlnire la mine, la han, voi pleca fără întârziere spre La Fere.

— Ei bine, adio, atunci, scump şi desăvârşit prieten!

— La revedere, mai degrabă, căci la urma urmelor nu ştiu de ce n-ai veni să locuieşti cu mine la Blois. Iată-te liber acum, iată-te bogat; îţi vei cumpăra, dacă vrei, o mică proprietate în apropiere de Cheverny sau pe lângă Bracieux. Într-o parte, vei avea cele mai frumoase păduri din lume, care se întind până la acelea din Chambord; în cealaltă, bălţi ce-ţi încântă ochiul. Tu care iubeşti vânătoarea şi care, vrând-nevrând, eşti poet, ai să găseşti acolo, scumpe prieten, fazani, cârstei şi lişiţe, fără să mai vorbim de minunatele apusuri de soare şi de plimbările cu barca ce i-ar face să viseze chiar pe Nemrod şi pe Apolo însuşi. Până la cumpărare, ai putea să stai la mine în La Fere şi acolo ne vom duce să prindem ţarce în viţa de vie, aşa cum făcea regele Ludovic al XIII-lea. E o ocupaţie plăcută pentru nişte bătrânei ca noi.

D'Artagnan strânse cu multă căldură mâinile lui Athos.

— Scumpul meu conte? Zise el? Nu-ţi spun încă nici da, nici nu. Lasă-mă să-mi petrec la Paris timpul ce-mi este de trebuinţă ca să pun în rânduială toate treburile mele de aici şi să mă obişnuiesc pe încetul cu greul şi strălucitorul gând ce-mi apasă creierul şi aproape că mă covârşeşte. Sunt bogat, bine zici, dar de aici şi până la a mă deprinde cu bogăţia, mă cunosc îndeajuns, e o cale lungă şi voi fi un animal nesuferit. Or, n-am ajuns încă atât de nătâng, încât să nu mai ştiu ce vorbesc în faţa unui prieten ca tine, Athos. Haina e frumoasă, haina e brodată cu aur, dar a nouă şi mă strânge la subţiori.

Athos zâmbi.

— Fie? Murmură el. Dar în legătură cu această haină, Vrei să-ţi dau un sfat, dragă d'Artagnan?

— Oh, foarte bucuros.

— N-ai să te superi de loc?

— Fii serios!

— Atunci când bogăţia se abate asupra cuiva la ani târzii şi pe neaşteptate, cel în cauză, spre a nu se pierde cu firea, e bine să fie zgârcit, adică să nu cheltuiască mai mulţi bani decât ar fi avut înainte, sau să fie risipitor şi să facă atâtea datorii încât să redevină sărac.

— O, dar ceea ce-mi spui tu acum seamănă a sofism, scumpul meu filosof.

— Nu cred. Vrei să fii zgârcit?

— Nu, păcatele mele! Am fost pe când n-aveam nimici S-o mai schimbăm!

— Atunci fii risipitor.

— Nici asta, la naiba! Datoriile mă îngrozesc. Creditorii sunt pentru mine ca dracii din iad care-i răsucesc pe osândiţi în frigare şi cum răbdarea nu e însuşirea mea de căpetenie, sunt ispitit să-i frec eu pe ei.

— Eşti omul cel mai înţelept pe care-l cunosc şi tu n-ai nevoie să primeşti sfaturi de la nimeni. Nebuni sunt aceia care ar crede că te-ar putea povăţui cu ceva. Dar, nu suntem oare în strada Saint-Honoré?

— Ba da, Athos.

— Uite, acolo, la stânga, căsuţa aceea lungă şi albă e hanul unde locuiesc eu. Observi că n-are decât două caturi. Eu stau la primul; celălalt e închiriat unui ofiţer pe care slujba îl ţine departe opt sau nouă luni pe an, astfel că sunt singur în toată casa, aşa cum sunt la conacul meu, numai că aici mă costă bani.

— Oh, cât de bine ştii să te descurci tu în viaţă, Athos! Ce ordine şi ce lărgime! Iată ce mi-ar plăcea şi mie. Dar, ce vrei, ăsta e un dar din naştere, nu se învaţă.

— Linguşitorule! Haide, rămâi cu bine, scumpul meu prieten. Ascultă, aminteşte-i despre mine lui musiu Planchet; a rămas acelaşi băiat isteţ, nu-i aşa?

— Şi acelaşi om inimos, Athos. Adio!

Se despărţiră. În tot timpul acestei convorbiri, d'Artagnan nu slăbise nici o clipă din ochi un cal de povară în samarele căruia, sub un braţ de fân, erau ascunse săculeţele, dimpreună cu celelalte lucruri ale lui. La Saint-Merri băteau ceasurile nouă seara; vânzătorii lui Planchet tocmai închideau prăvălia. La colţul străzii Lombarzilor, d'Artagnan opri, sub o streaşină, călăuza care ducea de hăţ calul cu samare şi chemă un simbriaş de-al lui Planchet, lăsându-i în pază nu numai cei doi cai, dar şi călăuza; după aceea intră la băcan, care abia se ridicase de la masă şi, într-o odaie alăturată, cerceta cu o anumită înfrigurare calendarul pe care, în fiecare seară, trăgea câte o linie neagră peste ziua ce trecuse. În clipa când, după obiceiul lui zilnic, Planchet ştergea, oftând, cu vârful penei, ziua ce se scursese, d'Artagnan bătu cu talpa în pragul uşii, făcând să-i sune pintenul de fier.

— Ah, Doamne! Strigă Planchet.

Vrednicul băcan nu putu rosti nici un cuvânt mai mult: îl vedea în faţa lui pe asociatul său. D'Artagnan intră, încovoiat de spate, cu o înfăţişare posomorâtă. Gasconul îşi avea planul său în legătură cu Planchet.

„Doamne sfinte! Îşi spuse în sinea lui băcanul, uitându-se la călător. E tare amărât!”

Muşchetarul se aşeză pe un scaun.

— Scumpe domnule d'Artagnan? Bâigui Planchet, sub povara unei pârdalnice bătăi de inimă? Iată-vă întors! Dar cu sănătatea?

— Destul de bună, Planchet, destul de bună? Răspunse d'Artagnan, scoţând un oftat.

— Nădăjduiesc că n-aţi fost rănit, nu-i aşa?

— Eh!

— Da, văd că expediţia a fost grea? Adăugă Planchet din ce în ce mai îngrijorat.

— Destul de grea? Mormăi d'Artagnan.

Un fior îl străbătu prin tot trupul pe Planchet.

— Aş bea ceva? Zise muşchetarul, ridicându-şi istovit capul.

Planchet alergă el însuşi la dulap şi-i aduse lui d'Artagnan un pahar mare cu vin. D'Artagnan se uită la sticlă.

— Ce vin e ăsta? Întrebă el.

— Vai, vinul care vă place mult, domnule? Răspunse Planchet. E vinul acela vechi de Anjou, care într-o zi era să ne coste atât de scump pe toţi.

— Ah! Murmură d'Artagnan cu un zâmbet trist. Ah, bietul meu Planchet, merit eu oare să mai beau un vin bun?

— Vai de mine, scumpul meu stăpân! Exclamă Planchet, cu o sforţare supraomenească, în timp ce încordarea muşchilor feţei, paloarea şi tremurul ce-l cuprinsese trădau cea mai vie nelinişte. Vai, am fost şi eu soldat, prin urmare am curaj; nu mă ţineţi pe ghimpi, domnule d'Artagnan: bănuţii noştri s-au dus, aşa-i?

D'Artagnan, înainte de a răspunde, tăcu un răstimp şi acest răstimp băcanului i se păru un veac, cu toate că tăcerea muşchetarului nu ţinu decât atât cât să se răsucească pe scaun.

— Şi dacă ar fi aşa? Rosti el cu încetineală, clătinându-şi capul de sus în jos? Ce-ai spune, sărmanul meu prieten?

Planchet, din palid cum era, se îngălbeni ca ceara. S-ar fi zis că-şi înghiţise limba, atât de mult i se umflase gâtlejul, atât de mult i se înroşiseră ochii.

— Douăzeci de mii de livre! Murmură el. Douăzeci de mii de livre, nu mai puţin…!

D'Artagnan, cu gâtul îndoit, cu picioarele întinse, cu braţele fleşcăite, părea o statuie a Descurajării. Planchet lăsă să-i scape un suspin, smuls din cutele cele mai adânci ale rărunchilor.

— Bine? Bâigui el? Acum înţeleg totul. Dar să fim bărbaţi. S-a sfârşit, s-a sfârşit, n-ai ce-i face! Mulţumiţi cerului că aţi scăpat cu viaţă, domnule.

— Fireşte, e mare lucru viaţa, de bună seamă; dar, până una alta, sunt ruinat, ruinat!

— Ce naiba, domnule! Îl încurajă Planchet. Chiar dacă-i aşa, nu trebuie să deznădăjduim pentru atâta lucru; vă veţi face băcan, laolaltă cu mine; vă fac părtaş la negoţul meu; o să împărţim câştigul pe din două, iar când nu va fi câştig, ei bine, vom împărţi migdalele, stafidele şi prunele uscate şi vom ronţăi împreună cel din urmă sfert de caşcaval de Olanda.

D'Artagnan nu se mai putu preface multă vreme.

— La dracu! Strigă el, mişcat până în adâncul sufletului. Eşti un băiat minunat, pe cinstea mea, Planchet! Spune, n-ai căutat să mă amăgeşti cumva? N-ai văzut colo, la colţul străzii, sub streaşină aceea, calul meu cu săculeţii doldora?

— Care cal? Ce săculeţe? Făcu Planchet, a cărui inima se strânse deodată la gândul că d'Artagnan înnebunise cu totul.

— Ei, săculeţii englezeşti, la dracu! Întări d'Artagnan, luminându-se la faţă, plin de bucurie.

— Ah, Doamne! Îngână Planchet, retrăgându-se din faţa ochilor lui d'Artagnan, care dogoreau ca focul.

— Netotule! Strigă d'Artagnan. Mă credeai nebun, care va să zică. Şi când colo, niciodată, îţi spun, niciodată n-am avut capul mai teafăr şi inima mai voioasă. La săculeţii noştri, Planchet, la săculeţi!

— Dar care săculeţi, Doamne, iartă-mă?

D'Artagnan îl împinse pe Planchet la fereastră.

— Colo, sub streaşină aceea, vezi un cal?

— Da.

— Este cu spinarea încărcată?

— Da, este.

— Îl vezi pe unul din băieţii tăi de prăvălie vorbind cu însoţitorul meu?

— Da, da, îl văd.

— Ei bine, tu ştii cum îl cheamă pe băiatul acela, fiindcă e de la tine din prăvălie. Ia cheamă-l.

— Abdon! Abdon! Strigă Planchet de la fereastră.

— Adu calul încoace? Îi şopti d'Artagnan.

— Adu calul încoace! Zbieră Planchet.

— Acum, zece livre însoţitorului? Zise d'Artagnan cu tonul de care s-ar fi folosit să comande un atac? Doi băieţi ca să aducă sus cei dintâi doi săculeţi, doi pentru ceilalţi doi din urmă, şi… Iute! La dracu, să meargă totul strună!

Planchet se repezi pe scări, ca şi cum un diavol l-ar fi ciupit de călcâie. Peste o clipă, băieţii de prăvălie urcau treptele, încovoiaţi sub greutatea din spinare. D'Artagnan îi trimise apoi la culcare, încuie uşa cu grijă şi, adresându-se lui Planchet, care părea la rândul lui că înnebunise, zise:

— Acum, noi amândoi!

Şi întinse pe podea o pătură mare, peste care deşertă primul săculeţ. Acelaşi lucru îl făcu Planchet cu al doilea; apoi d'Artagnan, nerăbdător, îl spintecă pe al treilea cu cuţitul. Când Planchet auzi zornăitul tulburător al aurului şi arginţilor, când văzu revărsându-se din sac scuzii strălucitori care se zbăteau ca peştii aruncaţi din plasă, simţind că mormanul de piese roşcate sau argintii creştea mereu ca un val şi-l cuprindea până la glezne, îl apucă ameţeala, se împletici, se răsuci în jurul lui ca un om lovit de trăsnet şi se prăvăli cu toată greutatea peste grămada de bani, pe care trupul lui, în cădere, o făcu să se împrăştie, cu un scrâşnet de nedescris.

Planchet, sugrumat de bucurie, îşi pierduse cunoştinţa. D'Artagnan îi aruncă un pahar de vin alb peste faţă, ceea ce-l readuse numaidecât în simţiri pe băcan.

— Ah, Doamne! Ah, Doamne! Ah, Doamne! Murmură Planchet, ştergându-şi de vin mustaţa şi barba.

Pe vremea aceea, întocmai ca şi astăzi, băcanii purtau mustăţi de cavaleri şi bărbi de lăncieri; în schimb, scăldarea în bani, destul de rară încă de pe atunci, a devenit astăzi aproape necunoscută.

— La dracu! Strigă D'Artagnan. Sunt aici o sută de mii de livre pentru dumneata, domnule asociat. Ia-ţi partea dumitale, dacă nu te superi; eu o voi lua pe a mea.

— Oh, frumoasă sumă, domnule d'Artagnan, frumoasă sumă!

— Cu o jumătate de ceas mai înainte, îmi părea rău pentru partea ce ţi se cuvine; acum însă nu-mi mai pare rău, căci tu eşti un băcan cumsecade, Planchet. Haide să încheiem socoteala în mod cinstit, fiindcă, după cum se spune, socoteala bună îţi aduce un prieten bun.

— O, dar povestiţi-mi mai întâi toată întâmplarea? Zise Planchet? Ea trebuie să fie mult mai frumoasă decât banii aceştia.

— Pe legea mea? Răspunse d'Artagnan, netezindu-şi mustaţa? Nu zic nu şi dacă vreodată istoricul se va gândi la mine când va vorbi despre această întâmplare, va putea să spună că nu s-a adăpat la un izvor prost. Ascultă dar, Planchet, vreau să-ţi povestesc totul.

— Iar eu voi face între timp grămăjoare? Zise Planchet. Începeţi, scumpul meu stăpân.

— Să vezi?… Începu d'Artagnan, potrivindu-şi răsuflarea.

— Una? Numără Planchet, strângând prima grămăjoară de bani.