Capitolul XXXVI

Cum d'Artagnan a scos, ca zâna din poveste, un castel dintr-o ladă de brad.

Cuvintele regelui privitoare la amorul propriu al lui Monck stârniră în sufletul lui d'Artagnan temeri nu tocmai mărunte. Locotenentul stăpânise toată viaţa lui marea artă de a-şi alege duşmanii, iar atunci când se nimerea ca aceştia să fie neînduplecaţi şi de neînfrânt, însemna că nu putuse, sub nici un motiv, să facă altfel. Dar punctele de vedere se schimbă mult de-a lungul unei existenţe. Totul e ca o lanternă magică, ale cărei privelişti ochiul omenesc le preface de la an la an. De aici rezultă că, între ultima zi a unui an în care toate se vedeau în alb şi prima zi a celui următor, în care toate se vor vedea în negru, nu se află decât răstimpul unei singure nopţi.

D'Artagnan, atunci când plecase din Calais cu cei zece hojmalăi ai lui, se temuse tot atât de puţin că va avea de luptat cu Goliat, Nabucodonosor sau Holofern, pe cât s-ar fi temut să-şi încrucişeze spada cu un recrut sau să se ciorovăie cu vreo hangiţă. Semănase deci cu un şoim ce se repede înfometat asupra unui berbec. Dar un d'Artagnan sătul, un d'Artagnan bogat, un d'Artagnan învingător, un d'Artagnan mândru de o izbândă atât de grea, acest d'Artagnan avea prea mult de pierdut pentru a nu socoti bob cu bob tot ceea ce putea să-i aducă, ceasul rău.

În timp ce se întorcea de la prezentarea sa în faţa prinţesei, d'Artagnan se gândea deci la un singur lucru, acela de a nu-l aţâţa pe un om atât de puternic ca Monck, un om pe care însuşi Carol îl lua cu binişorul, oricât era el de rege; căci, abia restabilit, sprijinitul putea să mai aibă încă nevoie de sprijinitor şi prin urmare nu-i va putea refuza acestuia, la nevoie, mărunta satisfacţie de a-l surghiuni pe d'Artagnan sau de a-l închide în vreun turn din Middlesex, sau chiar de a-l face scăpat în apele mării pe ruta dintre Dover şi Boulogne. Asemenea soiuri de satisfacţii sunt obişnuite între regi şi viceregi, fără a trage după ele nici un fel de consecinţe ne-plăcute. Nici nu era măcar nevoie ca regele să aibă vreun amestec direct într-o asemenea întâmplare prin care Monck ar căuta să-şi ia revanşa. Rolul regelui s-ar putea mărgini pur şi simplu la acela de a-i ierta viceregelui Irlandei tot ceea ce acesta va hotărî în privinţa lui d'Artagnan. Pentru ca ducele de Albemarle să rămână cu cugetul împăcat, nu va fi nevoie de nimic altceva decât de un te absolvo, aruncat în glumă, sau de semnătura lui Charles the King, zgâriată pe un petic de pergament; şi, cu aceste două cuvinte rostite, sau cu cele trei scrise, sărmanul d'Artagnan ar fi pentru vecie îngropat sub ruinele propriei lui imaginaţii.

Şi apoi, lucru nu mai puţin demn de îngrijorare pentru un om atât de prevăzător cum era muşchetarul nostru, se vedea acum singur, căci prietenia lui Athos nu părea de ajuns ca să-i aducă liniştea sufletească. De bună seamă, dacă ar fi fost vorba de o împărţire egală a loviturilor de spadă, muşchetarul s-ar fi bizuit foarte mult pe tovarăşul său; dar în gingaşele relaţii cu un rege, când un simplu capriciu al sorţii vitrege ar veni în sprijinul actelor săvârşite de Monck sau de Carol al II-lea, d'Artagnan îl cunoştea prea bine pe Athos pentru a şti dinainte că el va face cel mai frumos elogiu al loialităţii supravieţuitorului, mulţumindu-se să verse şiroaie de lacrimi la căpătâiul celui mort, chit că răposatul era prietenul sau şi să-i întocmească apoi un epitaf răsunător, compus din superlativele cele mai pompoase.

„De bună seamă? Îşi spunea gasconul şi această reflecţie era rezultatul meditaţiilor pe care le făcuse în sinea lui şi pe care noi le-am aşternut mai sus? De bună seamă trebuie să mă împac cu domnul Monck şi să-i smulg dovada că nu se mai gândeşte nici pe departe la trecut. Dacă, ceea ce n-aş vrea să se întâmple, el se arată încă greoi şi nehotărât în privinţa acestui simţământ, atunci îi voi da banii lui Athos, să-i ducă de aici, iar eu voi rămâne în Anglia atâta timp cât va fi nevoie, până voi vedea în ce ape se scaldă; apoi, cum am ochiul ager şi piciorul sprinten, la primul semn de duşmănie, dispar, mă ascund la milordul Buckingham, care mi se pare un diavol mai smerit şi căruia, drept răsplată pentru găzduirea lui, îi voi spune toată povestea aceea cu diamantele care nu mai poate să compromită acum decât pe o bătrână regină, ce-ar putea să apară că, pe vremea când era nevasta unei omizi ca domnul de Mazarin, fusese amanta unui chipeş senior ca Buckingham. Drace, am zis şi acest Monck nu-mi va mai face atunci nimic. Eh, ce straşnică idee mi-a venit!”

Se ştie ca, în general, nu ideile erau acelea care îi lipseau lui d'Artagnan. Astfel, în cursul acestui monolog şi în timp ce se încheie la toţi nasturii, până sub bărbie, nimic nu-i aţâţă mai mult imaginaţia ca aceste pregătiri de luptă pe care romanii le numeau accinetica. Se duse într-un suflet la locuinţa ducelui de Albemarle. Fu introdus la vicerege cu o repeziciune ce dovedea că era privit acolo ca unul din ai casei. Monck se afla în cabinetul lui de lucru.

— Milord? Îi spuse d'Artagnan, cu acea expresie de mare sinceritate pe care gasconul ştia să şi-o întipărească pe faţa-i plină de şiretenie? Milord, am venit să cer o povaţă înălţimii voastre.

Monck, tot atât de încheiat sufleteşte pe cât era antagonistul său trupeşte, răspunse:

— Cere, dragul meu.

Şi chipul lui arăta o expresie nu mai puţin deschisă decât aceea a lui d'Artagnan.

— Milord, înainte de toate, făgăduiţi-mi taină şi îngăduinţă.

— Îţi făgăduiesc tot ce vrei. Despre ce e vorba? Spune.

— Este, milord, că eu nu sunt prea mulţumit de rege.

— Ah, aşa! Şi în ce privinţă, te rog, scumpul meu locotenent?

— În aceea că maiestatea sa se deda uneori la glume foarte compromiţătoare pentru slujitorii lui şi gluma, milord, e o armă ce răneşte mult pe oamenii de spadă ca noi.

Monck se strădui din răsputeri să nu-şi dea pe faţă gândurile; d'Artagnan însă îl pândea cu o atenţie prea încordată pentru a nu observa apărând o uşoară roşeaţă pe obrajii lui.

— În ceea ce mă priveşte? Zise Monck cu aerul cel mai firesc din lume? Cu, unul, nu sunt împotriva glumelor, scumpe domnule d'Artagnan; soldaţii mei ţi-ar putea chiar spune că de multe ori, în tabără, ascultam cu nepăsare şi chiar cu oarecare plăcere, cântecele glumeţe ce treceau din armata lui Lambert într-a mea şi care, e de la sine înţeles, ar fi indignat urechile unui general ceva mai susceptibil decât mine.

— Oh, milord? Făcu d'Artagnan? Ştiu că sunteţi un om desăvârşit, ştiu că v-aţi ridicat deasupra mizeriilor omeneşti, dar sunt glume şi glume şi în ceea ce mă priveşte, unele au darul de a mă scoate din sărite mai mult decât orice.

— Se poate şti care anume, my dear?

— Acelea care sunt îndreptate împotriva prietenilor mei sau împotriva oamenilor pe care-i respect, milord.

Monck făcu o mişcare aproape neobservată, care lui d'Artagnan nu-i scăpă totuşi.

— Şi întrucât? Întrebă Monck? Întrucât înţepătura de ac care-l zgârie pe altul poate să te gâdile pe dumneata? Povesteşte-mi asta, să vedem!

— Milord, am să v-o explic printr-o singură frază: e vorba de dumneavoastră.

Monck făcu un pas către d'Artagnan.

— De mine? Zise el.

— Da şi tocmai asta nu-mi pot lămuri mie însumi; dar pesemne că este aici o neputinţă a mea. Cum poate avea regele inima să ia peste picior un om care i-a făcut atât de multe şi atât de mari servicii? Cui i-ar trece prin cap că-i poate face plăcere să învrăjbească un leu ca dumneavoastră, contra unei biete gângănii ca mine?

— Nici eu nu înţeleg asta? Rosti Monck.

— Într-adevăr! În sfârşit, regele, care îmi datora o răsplată, putea să mă răsplătească, fie şi ca pe un soldat, fără să mai răscolească povestea aceea cu răscumpărarea, care vă atinge direct, milord.

— Nu? Făcu Monck, râzând? Nu mă atinge câtuşi de puţin, ţi-o jur.

— Nu, în ceea ce mă priveşte pe mine, înţeleg; mă ştiţi, milord, sunt atât de discret, încât până şi mormântul ar putea să pară flecar în comparaţie cu mine; dar… Înţelegeţi, milord?

— Ce să înţeleg? Se încăpăţână să spună Monck.

— Dacă altul ar cunoaşte taina pe care o cunosc eu…

— Ce taină?

— Eh, milord, acea nenorocită taină de la Newcastle.

— A, milionul domnului conte de La Fere?

— Nu, milord, nu; acţiunea îndreptată contra înălţimii voastre.

— A fost bine pusă la cale, cavalere, asta e tot; trebuie să recunosc. Dumneata eşti un războinic şiret şi viteaz în acelaşi timp, ceea ce înseamnă că întruneşti însuşirile lui Fabius şi ale lui Hannibal. Deci, te-ai folosit de mijloacele dumitale, de forţă şi viclenie; nu mai e nimic de spus despre asta, decât că eu trebuia să mă apăr.

— Eh, ştiu asta, milord şi nu mă aşteptam la mai puţin în privinţa nepărtinirii dumneavoastră; de aceea, dacă n-ar fi fost decât răpirea în sine, la dracu! N-ar fi nimic; dar mai sunt…

— Ce mai sunt?

— Împrejurările în care s-a făcut această răpire.

— Care împrejurări?

— Ştiţi prea bine, milord, ce vreau sa spun.

— Nu, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu!

— E vorba de… Într-adevăr, e greu de spus.

— De ce e vorba?

— Ei bine, e vorba de blestemata aceea de ladă.

Monck se înroşi deodată tot.

— Pârlita aceea de ladă? Continuă d'Artagnan? Iada aceea de brad, ştiţi?

— Aha, mai că şi uitasem de ea.

— De brad? Urmă iarăşi d'Artagnan? Cu o deschizătură pentru nas şi pentru gură. Într-adevăr, milord, tot ce s-a întâmplat atunci mai treacă-meargă; dar lada, lada! Hotărât lucru, era o glumă cât se poate de proastă!

Monck se frământa în sinea lui, plin de năduf.

— Şi totuşi, dacă am făcut asta? Reluă d'Artagnan? Eu, un căpitan de aventuri, este pentru că, foarte simplu, alături de acţiunea puţin cam uşuratică pe care am întreprins-o, dar pe care gravitatea situaţiei o poate scuza, la mine precumpănesc totdeauna prevederea şi chibzuinţă.

— O? Făcu Monck? Crede-mă că te cunosc bine, domnule d'Artagnan şi te preţuiesc mult.

D'Artagnan nu-l slăbea nici o clipă din ochi, iscodind să afle ce se petrecea în gândul generalului pe măsură ce vorbea.

— Dar nu e vorba de mine? Zise el.

— Atunci, în fine, de cine e vorba? Întrebă generalul, care începea să-şi piardă răbdarea.

— E vorba de rege, care niciodată nu-şi va putea stăpâni limba.

— Dar, la urma urmelor, când o să mai amintească el de asta? Zise Monck, bâlbâindu-se.

— Milord? Reîncepu d'Artagnan? Nu vă feriţi, vă rog, de un om care vă vorbeşte atât de deschis, precum o fac eu. Aveţi dreptul să vă manifestaţi susceptibilitatea, oricât de modestă ar fi ea. Ce naiba, nu e un loc potrivit pentru un om serios ca dumneavoastră, pentru un om care se joacă, aş putea zice, cu sceptrele şi coroanele aşa cum se joacă un acrobat cu bilele; nu e un loc potrivit pentru un om serios, zic, să fie închis într-o ladă, asemenea unui obiect curios de istorie naturală; căci, în sfârşit, înţelegeţi, asta i-ar face să plesnească de râs pe toţi duşmanii dumneavoastră şi sunteţi atât de mare, atât de nobil, atât de generos, încât meritaţi mai mult. Această taină poate face să moară de râs jumătate din speţa omenească, dacă v-ar înfăţişa cineva închis în lada aceea. Or, nu se cuvine ca lumea să râdă în aşa hal de al doilea personaj al acestui mare regat.

Monck îşi pierdu cu desăvârşire firea la gândul ca ar putea fi vreodată înfăţişat în lada sa. Ridicolul, aşa cum atât de bine prevăzuse d'Artagnan, avu asupra lui o înrâurire pe care nici sorţii războiului, nici setea de mărire, nici teama de moarte nu putuseră să o aibă.

„Bun? Îşi zise gasconul? I-e frică; sunt salvat.”

— Oh, cât despre rege? Rosti Monck? Să n-ai nici o grijă, domnule d'Artagnan; regele nu va glumi cu Monck, ţi-o jur!

Strălucirea ochilor săi fu prinsă din zbor de către d'Artagnan. Monck se îmblânzise mai repede decât se aşteptase muşchetarul.

— Regele? Adaugă el? E o fire prea nobilă, regele are o inimă prea mare pentru a voi răul aceluia care îi face bine.

— O, fără îndoială! Strigă d'Artagnan. Sunt întru totul de părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte inima regelui, dar nu şi capul său; e bun, dar e cam uşuratic.

— Regele nu va fi uşuratic cu Monck, fii fără grijă!

— Aşadar, nici dumneavoastră n-aveţi nici o grijă, milord?

— În această privinţă, cel puţin, nu, niciuna.

— Oh, vă înţeleg, sunteţi liniştit în privinţa regelui.

— Asta ţi-am şi spus.

— Dar nu sunteţi tot atât de liniştit în privinţa mea?

— Credeam a-ţi fi spus că am încredere în loialitatea şi în discreţia dumitale.

— Fireşte, fireşte; dar mai gândiţi-vă şi la altceva…

— La ce să mă gândesc?

— La faptul că eu nu sunt singur, că am tovarăşi; şi ce tovarăşi!

— Oh, da, îi cunosc.

— Din nefericire, milord şi ei vă cunosc pe dumneavoastră.

— Ei şi?

— Ei sunt acolo, la Boulogne şi mă aşteaptă.

— Şi te temi de ceva…?

— Da, mă tem că în lipsa mea… La dracu! Dacă aş fi alături de ei, aş răspunde de tăcerea lor.

— Aveam dreptate să-ţi spun că primejdia, dacă e vorba de vreo primejdie, nu va veni din partea maiestăţii sale, oricât de înclinată ar fi ea către glume, ci din partea tovarăşilor dumitale, cum singur ai spus… Să fii batjocorit de un rege, mai merge, dar de nişte soldăţoi bădărani… Goddam!

— Da, vă înţeleg, aşa ceva e de nesuportat; tocmai de aceea am venit să vă spun, milord: nu credeţi că ar fi mai bine să plec în Franţa cât mai repede cu putinţă?

— Desigur, dacă socoţi că prezenţa dumitale…

— Se impune în faţa acestor ticăloşi? O, de asta vă asigur, milord!

— Dar prezenţa dumitale nu va împiedica răspândirea zvonului, în cazul când s-a şi dat în vileag ceva.

— O, nu s-a dat nimic în vileag, milord, vă garantez! Oricum, fiţi încredinţat că sunt hotărât pentru un lucru.

— Care?

— Să-i zdrobesc capul primului care va fi scos o vorbă şi primului care va fi auzit-o. După aceea, mă voi întoarce în Anglia pentru a căuta un adăpost şi poate o slujbă pe lângă înălţimea voastră.

— Oh, întoarce-te, întoarce-te!

— Din nefericire, milord, nu vă cunosc decât pe dumneavoastră aici şi mă tem că nu vă voi mai găsi, sau că mă veţi da uitării în înaltele sfere în care vă aflaţi.

— Ascultă, domnule d'Artagnan? Răspunse Monck? Dumneata eşti un gentilom încântător, plin de spirit şi de curaj; ţi se cuvin toate fericirile de pe lume; vino cu mine în Scoţia şi, ţi-o jur, îţi voi crea în viceregatul meu o soartă pe care oricine o va pizmui.

— Oh, milord, aşa ceva e cu neputinţă în ceasul de faţă! În timpul ce urmează, am de îndeplinit o datorie sfântă: aceea de a veghea asupra gloriei domniei voastre; trebuie să împiedic ca vreun răuvoitor să nu întunece în ochii contemporanilor? Şi, cine ştie? În ai posterităţii chiar? Strălucirea numelui vostru.

— Ai posterităţii, domnule d'Artagnan?

— Eh, de bună seamă! Este nevoie ca, în faţa posterităţii, toate amănuntele întâmplării aceleia să rămână un mister; căci, presupuneţi, vă rog, că acea nenorocită poveste cu lada de brad se va răspândi în lume; ei bine, atunci se va spune nu că l-aţi restabilit pe rege din loialitate, în virtutea liberului vostru arbitru, ci că aţi făcut-o în urma unui compromis încheiat între amândoi la Scheveningen. Zadarnic aş mai încerca să arăt cum s-au petrecut lucrurile, eu care o ştiu prea bine, nimeni nu mă va crede; toţi vor crede că am primit şi eu partea mea din friptură şi că mă îndop cu ea.

Monck îşi încreţi sprâncenele.

— Glorie, onoare, cinste? Murmură el? Nu sunteţi decât nişte vorbe goale!

— Ceaţă? Adăugă d'Artagnan? Ceaţă prin care nimeni nu vede niciodată limpede.

— Ei bine, atunci du-te în Franţa, scumpul meu domn? Zise Monck. Du-te şi, pentru ca Anglia să ţi se pară mai primitoare şi mai plăcută, primeşte o amintire din partea mea.

„Ce-o mai fi şi asta?” se întrebă d'Artagnan.

— Am pe malul râului Clyde? Continuă Monck? O căsuţă ascunsă între copaci, un mic castel, cum se spune pe aici. Pe lângă această căsuţă se mai află şi o sută de pogoane de pământ; primeşte-le.

— O, milord…

— Te vei simţi acolo ca la dumneata şi acesta îţi va fi adăpostul de care îmi vorbeai adineauri.

— Vă voi fi prea îndatorat, milord! Drept să vă spun, mi-e ruşine.

— Nu, domnule? Zise Monck cu un surâs uşor? Nu, eu voi fi cel care îţi rămâne îndatorat. Şi, strângând mâna muşchetarului, adaugă: Voi pune să se încheie actul de donaţie.

Apoi ieşi.

D'Artagnan îl privi cum se îndepărtează şi rămase gânditor, ba chiar foarte tulburat.

— În sfârşit? Murmură el? Iată, orice s-ar zice, un om cumsecade. E trist să-ţi dai seama că numai din teamă faţă de mine, iar nu din dragoste, a făcut ceea ce a făcut, dar nu-i nimic, o să-i vină lui şi dragostea. Pe urmă, după o clipă de meditare mai adâncă, adăugă: Hm! La ce bun? Nu-i decât un englez!

Şi ieşi, la rândul lui, puţin buimăcit după aceasta luptă încordată cu generalul.

— Aşadar? Îşi zise mai departe? Iată-mă proprietar… Dar cum dracu să împart castelul acela cu Planchet? Poate doar să-i dau lui pământul şi eu să păstrez castelul, ori să ia el castelul, în timp ce eu… Haidade! Domnul Monck nu va îngădui în ruptul capului ca eu să împart cu un băcan o casă în care a locuit el! E prea mândru ca să admită asta! Dar, la urma urmei, pentru ce atâta vorbă? Că doar nu datorită banilor asociaţiei m-am ales cu acest castel, ci numai deşteptăciunii mele; ca atare, e numai al meu. Şi-acum, să mă întâlnesc cu Athos.

Şi porni spre locuinţa contelui de La Fere.