Capitolul XXXVII

Cum d'Artagnan rândui pasivul Asociaţiei înainte de a-i stabili activul

— Hotărât lucru? Îşi zise d'Artagnan? Sunt în zodie bună. Steaua care luceşte o dată în viaţa oricărui om, care a luat pentru Iov şi pentru Iros, cel mai nenorocit dintre iudei şi cel mai sărac dintre greci, luceşte în sfârşit şi pentru mine. Nu voi mai face prostii, voi căuta să trag foloase; e şi vremea ca să-mi vie mintea la cap!

Mâncă în seara aceea, foarte bine dispus, cu prietenul său Athos, fără a-i vorbi nimic de donaţia aşteptată, dar, în timp ce se ospătau, nu se putu împiedica să-l întrebe totuşi pe amicul său câte ceva în legătură cu însămânţatul, cu plantările, cu producţia în genere. Athos răspundea cu bunăvoinţă, aşa cum făcea el întotdeauna. Se gândea că d'Artagnan voia pesemne să devină proprietar de pământ; numai ca, în câteva rânduri, se pomeni regretând voioşia atât de mare şi glumele atât de hazlii ale veselului său tovarăş de odinioară. Într-adevăr, d'Artagnan, trăgând farfuria mai aproape, începuse să scrie în grăsimea sleita de pe fundul ei tot felul de cifre şi să facă nişte socoteli de-a dreptul impresionante.

Ordinul, sau mai bine zis îngăduinţa de îmbarcare li se aduse chiar în aceeaşi seară. În timp ce contele primea hârtia cu pricina, un alt trimis îi înmâna lui d'Artagnan un mic sul de pergamente acoperite cu toate peceţile prin care se consfinţeşte în Anglia o proprietate de pământ. Athos îl surprinse răsfoind pe furiş aceste diferite acte ce statorniceau faptul împroprietăririi. Prudentul Monck, alţii ar fi spus generosul Monck, schimbase însă donaţia într-o vânzare şi recunoştea ca ar fi primit suma de cincisprezece mii de lire drept preţ al cumpărării.

Cel ce adusese hârtiile plecase. D'Artagnan continua să le citească îndeaproape, în timp ce Athos îl privea zâmbind. D'Artagnan zări peste umăr unul din zâmbetele acelea şi vârî numaidecât sulul de acte în tubuleţul lor.

— Iartă-mă? Îngână Athos.

— Oh, dar n-ai fost de loc indiscret, dragul meu? Răspunse locotenentul? Voiam să…

— Nu, nu-mi spune nimic, te rog; ordinele sunt chestiuni atât de sfinte, încât cel care le-a primit nu trebuie să spună o vorbă nici măcar fratelui, nici măcar părintelui său. Astfel, eu care îţi vorbesc şi care te iubesc mai mult decât pe un frate sau pe un părinte, mai mult decât orice pe lume…

— În afară de Raoul al tău!

— Pe Raoul îl voi iubi şi mai mult atunci când va fi un bărbat adevărat şi când îl voi vedea că se afirmă în deplinătatea caracterului şi a faptelor sale… Aşa cum te-am văzut pe tine, prietene.

— Spuneai, mi se pare, că ai şi tu un ordin şi că nu mi-l vei dezvălui şi mie, aşa e?

— Da, dragă d'Artagnan.

Gasconul scoase un oftat.

— Era o vreme? Zise el? Când un asemenea ordin l-ai fi aruncat, desfăcut, pe masă şi mi-ai fi spus: „D'Artagnan, citeşte mâzgălitura asta, ca s-auzim şi noi, eu, Porthos şi Aramis”.

— Ai dreptate… Oh, pe atunci eram plini de tinereţe, de încredere, eram la vârsta generoasă când sângele porunceşte, sub năvala fierbinte a pasiunii!

— Ei bine, Athos, vrei să-ţi spun vin lucru?

— Spune, prietene.

— Vremea aceea minunată, vârsta aceea generoasă, acea clocotire a sângelui fierbinte sunt foarte frumoase, nu încape îndoială, însă eu nu le regret câtuşi de puţin. E întocmai ca timpul petrecut la şcoală… Am întâlnit adesea câte un prost care mi se lăuda cu zilele acelea de pedepse, de vergi la palmă, de coji de nuci sub genunchi şi altele… E ciudat, dar mie nu mi-au plăcut astea niciodată; şi oricât de harnic şi de cumpătat aş fi fost (iar tu ştii, Athos, dacă am fost), oricât de simplu aş fi părut în veşmintele mele, totuşi nu m-am putut stăpâni să nu prefer broderiile lui Porthos în locul tunicii mele flenduroase, care lăsa vântul să pătrundă prin ea iarna şi soarele vara. Vezi dar, prietene, voi fi totdeauna împotriva celui care spune că preferă răul în locul binelui. Or, în timpurile care s-au dus, totul a fost rău pentru mine, atunci când fiecare lună venea cu o gaură în plus în pielea mea şi în tunica mea şi cu un scud mai puţin în biata mea pungă; din acele nemernice timpuri de clătinări şi bâjbâiri nu regret nimic, absolut nimic, nimic, nimic, decât prietenia noastră; căci am în piept o inimă; şi, minune! Această inimă n-a fost uscată de vântul mizeriei care bătea prin găurile mantalei mele, sau străpunsă de spadele de tot felul care pătrundeau prin găurile sărmanei mele piei.

— Să nu regreţi prietenia noastră? Zise Athos? Ea nu va muri decât o dată cu noi. Prietenia e alcătuită mai ales din amintiri şi obişnuinţe şi dacă adineauri ai făcut o mică satiră la adresa prieteniei mele, fiindcă aş şovăi să-ţi vorbesc despre misiunea mea în Franţa…

— Eu?… O, ceruri sfinte! Dacă ai şti, scump şi bun prieten, cât de puţin mă interesează de la o vreme încoace toate misiunile din lume!

Şi, spunând acestea, strânse în mână sulul de pergamente aflat în buzunarul său.

Athos se ridică de la masă şi chemă gazda să-i plătească bucatele servite.

— De când sunt prietenul tău? Zise d'Artagnan? Eu n-am plătit niciodată o masă. Porthos adesea, Aramis câteodată, iar tu aproape totdeauna erai cel care scotea punga de câte ori ne apropiam de sfârşitul ospăţului. Acum sunt bogat şi vreau să încerc şi eu să văd dacă e cu adevărat un eroism să plăteşti o masă.

— Încearcă? Zise Athos, băgându-şi punga la loc în buzunar.

Cei doi prieteni porniră apoi către port, nu fără ca d'Artagnan să se uite mereu înapoi, spre a vedea dacă preţioşii lui scuzi nu iau calea-ntoarsă. Noaptea îşi întinsese vălul ei negru peste apele galbene ale Tamisei; se auzeau scrâşnetele scripeţilor şi bufniturile butoaielor ce prevesteau fâşâitul produs de întinderea pânzelor, fâşâit ce de atâtea ori făcuse să bată inimile muşchetarilor, atunci când ameninţarea mării era cea mai mică dintre toate cele pe care mer-geau să le înfrunte. De data asta însă aveau să se îmbarce pe o corabie mare, care-i aştepta la Gravesend, iar Carol al II-lea, totdeauna plin de atenţii când era vorba de lucruri mărunte, pregătise unul din iahturile sale, cu doisprezece oameni din garda lui scoţiană, spre a face onorul ambasadorului pe care-l trimitea în Franţa. La miezul nopţii, iahtul lăsă călătorii pe puntea corăbiei şi la ceasurile opt de dimineaţă, ambasadorul şi prietenul său puneau din nou piciorul pe pământ, în portul de la Boulogne.

În timp ce contele şi Grimaud se îngrijeau de cai pentru a porni de-a dreptul la Paris, d'Artagnan dădu o fugă până la hanul unde, conform ordinelor sale, trebuia să-l aştepte mica lui trupă. Domnişorii ăştia se ospătau din belşug cu stridii, cu peşte şi cu rachiu aromat când d'Artagnan se ivi în prag. Erau bine afumaţi cu toţii, dar niciunul nu întrecuse încă măsura. Un ura! Puternic de bucurie îl întâmpină pe căpitan la intrarea în han.

— Iată-mă? Zise d'Artagnan. Campania s-a terminat şi am venit să dau fiecăruia adausul de soldă pe care l-am făgăduit.

Din ochii tuturor ţâşniră scântei.

— Fac rămăşag că n-a mai rămas nici o sută de livre în chimirul celui mai bogat dintre voi.

— Asta cam aşa e! Răspunseră toţi în cor.

— Domnilor? Le spuse atunci d'Artagnan? Iată cel din urmă consemn. Tratatul de negoţ a fost încheiat, datorită dibăciei noastre de a fi pus mâna pe cel mai iscusit financiar al Angliei; căci, acum pot să vă mărturisesc, omul pe care a trebuit să-l răpim era vistiernicul generalului Monck.

Acest cuvânt? „vistiernic”? Produse oarecare freamăt în rândul armatei sale. D'Artagnan observă că numai ochii lui Menneville nu dovedeau o încredere deplină.

— Pe acest vistiernic? Urmă d'Artagnan? L-am adus într-o ţară neutră, în Olanda; acolo l-am pus să semneze tratatul, apoi l-am dus eu însumi înapoi la Newcastle şi, fiindcă a fost mulţumit de felul cum ne-am purtat cu el, fiindcă lada de brad a fost mutată de ici colo fără zdruncinături şi a fost căptuşită bine, ca să fie moale, i-am cerut o răsplată pentru voi. Iat-o!

Şi aruncă un săculeţ destul de respectabil pe masă. Toţi întinseră deodată mâinile.

— O clipă, mieluşeilor? Vorbi d'Artagnan. Dacă aici e o bogăţie, este totodată şi o poruncă.

— Ho-ho! Murmură gloata.

— Ne aflăm, prieteni, la o răspântie, unde se cere să avem, înainte de toate, cap; ca să v-o spun pe şleau: ne aflăm între spânzurătoare şi Bastilia.

— Ho-ho! Repetă corul.

— E lesne de înţeles. A trebuit să-i lămuresc generalului Monck de ce şi cum a dispărut vistiernicul său; pentru asta a fost nevoie să aştept restaurarea, în care aproape nimeni nu mai credea, a regelui Carol, unul din prietenii mei…

Aci, adunarea încrucişă o privire de adâncă mulţumire cu privirea deosebit de mândră a lui d'Artagnan.

— Regele odată restaurat, i l-am înapoiat lui Monck pe omul său de afaceri, cam boţit, e drept, dar, în sfârşit, i l-am dus înapoi viu şi nevătămat! Atunci, generalul Monck, iertându-mă, căci m-a iertat, nu s-a putut împiedica să-mi spună aceste vorbe, pe care vă cer şi vouă acum să vi le întipăriţi bine, aici, între ochi, sub bolta ţestei: „Domnule, gluma e bună, dar mie, fireşte, nu-mi plac glumele. Dacă vreodată va fi să se scape vreo vorbă despre ceea ce ai făcut (auzi, domnule Menneville?), fie de pe buzele dumitale, fie de pe ale tovarăşilor dumitale, află că am în regatul meu din Scoţia şi Irlanda şapte sute patruzeci şi una de spânzurători de lemn de stejar, prinse în cârlige de fier şi cu funiile unse proaspăt în fiecare săptămână. Îi voi face cadou câte una din aceste spânzurători fiecăruia dintre voi şi, bagă bine în cap, domnule d'Artagnan, a adăugat el (bagă bine în cap şi dumneata, domnule Menneville!), îmi vor mai rămâne şapte sute treizeci pentru plăcerile mele mai mărunte. În plus de asta…” '

— O, o! Făcură simbriaşii. Mai e şi un „plus”?

— Un nenorocit de plus: „Domnule d'Artagnan, îi trimit regelui Franţei tratatul încheiat, cu rugămintea de a-i închide până una alta în Bastilia, apoi de a mi-i expedia încoace pe toţi aceia care au luat parte la răpire; şi asta e o rugăminte pe care regele mi-o va îndeplini, fără doar şi poate”.

Un murmur de groază porni de la toate colţurile mesei.

— Da, da? Făcu d'Artagnan? Numai că acest vrednic domn Monck a uitat un lucru, anume că nu ştie cum îl cheamă pe niciunul dintre voi; eu singur vă ştiu numele, dar nu eu? Cred că nu vă îndoiţi de asta?! Voi fi acela care să vă trădeze. La urma urmei, de ce aş face-o? Cât despre voi, presupun că nu veţi fi atât de neghiobi încât să vă pârâţi unul pe altul, căci atunci regele, ca să scape de grija de a vă hrăni şi adăposti, vă va trimite val-vârtej în Scoţia, unde sunt cele şapte sute patruzeci şi una de spânzurători. Asta este, domnilor! Şi acum nu mai am de adăugat nici un singur cuvânt la cele pe care am avut cinstea de a vi le spune. Sunt pe deplin încredinţat că m-aţi înţeles bine, nu-i aşa, domnule Menneville?

— Bine de tot? Mormăi acesta.

— Şi-acum, scuzii! Rosti d'Artagnan. Închideţi toate uşile.

Zise şi desfăcu săculeţul de pe masă, din care se rostogoliră îndată mai mulţi scuzi de aur nou-nouţi. Toţi se aplecară repede să-i culeagă de pe jos.

— Mai încet! Strigă d'Artagnan. Nimeni să nu se mişte, o să-i adun eu singur.

Şi-i adună într-adevăr, apoi dădu fiecăruia câte cincizeci de scuzi strălucitori, primind de la ei tot atâtea binecuvântări câte piese împărţise.

— Acum? Le spuse el? Dacă ar fi cu putinţă să vă mai astâmpăraţi şi voi, dacă v-aţi hotărî şi voi să deveniţi nişte burghezi cinstiţi şi cumsecade…

— Asta e cam greu? Bolborosi unul dintre ei.

— Şi pentru ce să devenim, căpitane? Întrebă altul.

— Fiindcă v-aş mai putea regăsi cândva şi, cine ştie? V-aş mai fi miluit din vreme în vreme cu câte o astfel de pomană…

Făcu apoi un semn către Menneville, care asculta totul cu multă atenţie.

— Menneville? Îi spuse el? Vino cu mine. Adio, flăcăi! Nu vă mai amintesc că trebuie să vă ţineţi gura!

Menneville ieşi după el, în timp ce strigătele de rămas bun ale celorlalţi se amestecau cu dulcele zornăit al aurului ce aluneca în buzunarele lor.

— Menneville? Vorbi d'Artagnan când ajunseră în stradă? Tu nu eşti prost, dar ia seama să nu devii! Nu-mi pari a fi omul care se sperie de spânzurătorile lui Monck şi nici de Bastilia maiestăţii sale regele Ludovic al XIV-lea, dar îmi faci cinstea de a părea că te temi de mine. Ei bine, ascultă: la cea mai mică vorbă pe care-o vei slobozi, te voi ucide ca pe un pui de găină. Pentru asta am în buzunar iertarea de păcat primită de la Sfântul nostru părinte, papa.

— Vă încredinţez că nu ştiu absolut nimic, scumpe domnule d'Artagnan şi că toate cele spuse de dumneavoastră sunt pentru mine literă de evanghelic.

— Ştiam că eşti un băiat deştept? Zise muşchetarul? Te-am cântărit de acum douăzeci şi cinci de ani. Aceşti cincizeci de scuzi de aur, pe care ţi-i dau pe deasupra, dovedesc cât de mult te preţuiesc. Ţine!

— Mulţumesc, domnule d'Artagnan? Bâigui Menneville.

— Cu suma asta poţi să devii un om foarte cinstit? Adăugă d'Artagnan cu tonul cel mai serios. Ar fi ruşinos ca o minte ca a ta şi un nume pe care nu mai îndrăzneşti să-l porţi să fie terfelite pentru totdeauna sub rugina unei vieţi mârşave. Cată să fii om de treabă, Menneville şi trăieşte un an de zile cu aceşti o sută de scuzi de aur, care sunt o răsplată frumoasă, crede-mă: de două ori solda unui înalt ofiţer. Peste un an, vino la mine şi, la dracu! Voi face ceva din tine.

Menneville jură, aşa cum făcuseră şi ceilalţi, că va fi mut ca mormântul. Şi totuşi, trebuie că cineva a vorbit, dar cum este neîndoios că aceasta n-a făcut-o vreunul din cei nouă tovarăşi, după cum este atât de sigur că n-a făcut-o nici Menneville, rămâne de presupus că cel care a vorbit este d'Artagnan însuşi, deoarece, în calitatea lui de gascon, el avea limba mult mai aproape de buze. Căci, în sfârşit, dacă n-ar fi el, care altul ar putea să fie? Şi cum s-ar explica atunci că taina lăzii de brad, prevăzută cu o mică deschizătură la un capăt, a putut să ajungă la cunoştinţa noastră şi încă într-un chip atât de amănunţit, încât, după cum s-a văzut, am putut povesti aici toată întâmplarea, până în cele mai mici ascunzişuri? Ascunzişuri care, de altminteri, aruncă o lumină pe cât de nouă, pe atât de neaşteptată asupra acestei părţi din istoria Angliei, lăsată până astăzi în umbră de către toţi istoricii, aceşti iluştri confraţi ai noştri.