IV.

Trecură zile, trecură săptămîni, trecură luni. În palatul de marmură albă, înconjurat de grădini şi lacuri de cleştar, trăiau nesupăraţi de nimeni Florin cu soţioara lui, împreună cu bătrîna Dumitrana, căreia nu-i venea să creadă că trăieşte atîtea clipe fericite, după atîţia ani de chinuri.

Fericit era şi Florin. Dar şi mulţumirea lui ar fi fost deplină dacă n-ar fi citit în ochii Florianei un dor ascuns, o mîhnire nedesluşită.

Adeseori, frumoasa domniţă sta cu ochii în zare şi o lacrimă furişă i se strecura printre gene. Dar o ştergea repede şi-i surîdea lui Florin, ca voinicul să nu-i bage în seamă gîndurile posomorîte.

— Ce ai ? o tot întreba el. Spune-mi, ce dor ascuns te roade, ce nemulţumire te mâhneşte ? Vorbeşte, şi orice dorinţă ai avea ţi se va împlini !

— Fiindcă m-ai întrebat am să-ţi spun, măcar că n-aş fi vrut să-mi ghiceşti întristarea. Mă gîndesc la tata care zace închis într-un turn, departe, în fundul unui lac, pe cînd eu trăiesc şi mă desfăt în grădinile lui minunate !... De aceea nu sînt veselă... Asta mi-e durerea ! Muma-Pădurii, care mă prefăcuse pe mine în şarpe, l-a închis și pe taica !

Taica era un mare şi vestit împărat, a cărui ţară se afla la vreo trei luni de drum de aicea... Cînd era prea ostenit de zgomotul lumii, cînd prea-l apăsau grijile domniei, venea în palatul acesta, unde locuim noi, şi se odihnea o vreme, cu răposata maica şi cu mine.

Apoi pleca din nou în cetatea lui, lăsîndu-ne pe amîndouă singure. Dar biata maica muri, şi mult o plînse mult am plîns-o şi eu, cu prietenele mele, cu drăgălaşii mei copii de casă. Abia începuse să mi se aline durerea, cînd iată că pe taica l-au răpit nişte făpturi spăimîntătoare, balauri cu aripi mari şi gheare ascuţite, trimişi de Muma-Pădurii. Zgripţuroaica, duh al răului, nu era mulţumită că în ţara noastră oamenii trăiau în bună pace și belşug. Voia să fie numai sărăcie şi zîzanie, ca să-şi poată ea întinde domnia... Acolo unde era mulţumire şi linişte, Muma-Păduiii n-avea ce căuta... De aceea, puse de-l răpi pe Măria-Sa şi-l ascunse într-un turn, în fundul unui lac. Pe sfetnicii lui credincioşi i-a prefăcut în tot felul de dihănii slute... Pe mine m-a schimbat în şarpe, iar pe ai mei în tot felul de lighioane. M-a blestemat să nu mă mai fac om pînă nu va veni Păunaşul Codrilor să petreaeă trei nopţi în palat. Mulţumită ţie, Florine, sînt iarăşi domniţă. Putea-vei oare să-l scapi şi pe bătrînul meu părinte ? Putea-vei s-o răpui pentru totdeauna pe Muma-Pădurii ca să piară sărăcia şi vrajba pe care le-a întins, baba în împărăţie ?

— Zic ce-am zis : una şi cu una fac două. Adică, ia-ţi, Florine, picioarele-n spinare şi du-mi-te unde ţi-e datoria ! glumi băiatul.

Se pregăti de ducă, îşi sărută nevasta şi porni la drum, lăsînd-o în grija bătrînei sale mame. Înainte de a pleca, Floriana îi spuse :

— Nu-ţi ştiu spune unde se află lacul care acoperă turnul, unde şade taica închis. Am însă un măr de aur, cules din grădinile care înconjoară turnul înecat. Şi mărul acesta, îndată ce s-apropie de acea parte a pămîntului, începe să lumineze. Cu cât te apropii de turn, cu atît mărul se aprinde mai tare. Cu cît te depărtezi, cu atît lumina i se stinge, strălucirea aurului piere şi mărul fermecat rămîne bulgăre de ţărînă moartă. Şi-ţi mai dau pieptenele acesta de smarand, care se preface în dese păduri verzi, îndată ce-l arunci în urma ta... Şi-ţi mai dau vălul acesta de argint, pe care, de-l aşterni între tine şi, duşman, întinde ape largi și adînci, spumoase şi strălucitoare. Şi-acum, dragul meu, pleacă la drum şi întoarce-te sănătos, cu taica împreună. Să fie iar bucurie şi belşug în împărăţia noastră!

— Bun rămas, soţioară dragă ! răspunse Florin şi, dezmierdînd-o lung, o linişti, spunîndu-i că nu va întîrzia mult pe drumuri şi că se va întoarce cît de curînd, împreună cu cinstitul şi preamăritul socru.

Share on Twitter Share on Facebook