V.

Cu buzduganul pe umăr, porni agale Păunaşul Codrilor. La răspîntia drumurilor, se opri să vadă ce face mărul dat de Floriana. În trei rînduri porni voinicul, din răscruce spre trei părţi ale pămînturilor, dar mărul se întunecă. O luă pe al patrulea drum, spre Soare-Răsare, şi o lumină de aur străluci pe coaja rodului fermecat. Voios, Florin merse într-acolo pînă ajunse într-o dumbravă singuratică. O femeie bătrînă se chinuia să cureţe un cuptor. Biata babă n-avea decît slabele ei mîini pentru treaba aceasta grea şi nu răzbea deloc.

— Ajută-mă, flăcăule, rosti dînsa, poate că ţi-o fi foame într-o zi şi ţi-oi da pîine caldă !

Florin n-aşteptă să-i spuie de două ori şi se apucă să orînduiască, ştergînd cuptorul, aruncînd pietrele şi vechea cenuşă care-l astupa. Apoi rupse o fîşie din mantia lui şi dîndu-i-o babei îi zise :

— Ţine zdreanţă asta, maică, să ştergi cenuşa cu ea, şi nu-ţi mai necăji bietele mîini!

Apoi plecă, în vreme ce bătrîna îi ura drum bun şi izbîndă deplină.

Pe-nserat, mânat de lumina mărului care sporea necontenit, Florin ajunse într-o pădure întunecoasă.

— Ajutor ! Ajutor !... gemu un glas, dintre mărăcini. Florin s-apropie şi... ce să vadă ? Un balaur rănit zăcea acolo !

— Flăcăul se repezi spre spurcata lighioană să-i mai tragă, să isprăvească odată cu el. Dar balaurul îi vorbi cu glas blînd :

— Stai, voinicule, nu da în mine, că nu sînt ceea ce crezi ! În loc să mă omori, mai bine mi-ai da ajutor ei scap cu viaţă, că-s om ca şi tine !

— Să nu minţi, dihanie vicleană !... îi răspunse Florin.. Aşa ştiţi voi să amăgiţi lumea, cu miorlăituri şi boceli prefăcute, iar cînd vă vine bine, săriţi în capul oamenilor și-i nimiciţi.

— Ai dreptate. Aşa fac zmeii, vrăjitoarele şi dihăniile necurate. Dar eu îţi mai spun o dată că sînt om ca şi toţi oamenii, prefăcut în balaur de o babă blestemată. Dacă nu-mi dai crezare, dacă tot dihanie răufăcătoare mă socoteşti, atunci ucide-mă ca să sfîrşesc odată cu chinurile ! Dar îţi mai spun : fă o faptă bună, leagă-mi rănile să scap cu viaţă, iar dacă ne-om mai întîlni vreodată, mult bine voi putea şi eu să-ţi fac !

Florin fu înduplecat de rugămintea balaurului. Se apropie de el şi-l întrebă :

— Ce-ai păţit ?

Balaurul îi arătă o labă ruptă şi o falcă din care-i curgea sînge.

— Am vrut să scap de robia Mumii-Pădurii, care m-a vrăjit şi mă ţine în slujba ei. A trimis un balaur adevărat să mă aducă înapoi sau să mă răpuie... Ne-am luptat şi m-a rănit precum vezi. Eu m-am prefăcut mort, el a crezut şi-a plecat... Ajută-mă! Sîngele îmi curge, puterile mi se istovesc!

— Te voi ajuta, îi răspunse flăcăul

Şi sfîşiindu-și poalele cămăşii, legă rănile omului prefăcut în balaur şi-l întrebă :

— Mai ai nevoie de ceva ?

— Aş bea o gură de apă, că mor de sete... Dar nu-i nici un izvor pe aici... Tocmai la capătul pădurii se, află o fîntînă, dar, vai, ce fîntînă !...

Florin o luă într-acolo. Zidurile se năruiseră, nămolul copleşise apa, ierburi putrede se grămădeau şi, printre ele, se bălăceau broaştele.

Florin îndreptă zidurile, dintr-o scoarţă de copac îşi făcu lopată, smulse ierburile, rîni fîntîna, aruncă nămolul cu jivine cu tot ; apele se limpeziră, se primeniră, băiatul îşi umplu căciula şi dădu fuga spre balaur, care abia-și mai trăgea sufletul.

La vederea celui ce-l scăpase, balaurul se-învioră, sorbi cu poftă din apă, se răcori, se întrema, şi, din adîncul inimii, zise :

— Mulţumesc ! Acum spune-mi şi tu încotro ai pornit, ce necazuri ai, să văd cum aş putea să te ajut şi eu.

Florin îi povesti cum a plecat el să mîntuie pe împărat, pe tatăl Florianei lui, vrăjit şi fermecat de Muma-Pădurii.

— Şi eu tot de acea vrăjitoare am fost fermecat! strigă laurul. Şi eu tot un om al împăratului sînt, întîiul lui sfetnic. Vom lupta amândoi să-l scăpăm pe bătrîn şi să ne facem oameni cu toţii.

— Ce-ai de gînd ?

— Mă înapoiez la cetatea vrăjitoarei sub chip de balaur smerit, de slujitor credincios. Te aştept. Ne vom întâlni acolo. Vom merge mînă-n mînă şi vom izbîndi!

Îşi luară rămas bun unul de la celălalt şi porniră pe căi deosebite spre acelaşi ţinut, al Mumei-Pădurii.

Trei luni umblă flăcăul pe drumuri depărtate, spre care îl ducea lumina mărului. Pe unde trecea el, nu mai era noapte, aşa tare strălucea rodul rupt din soare.

A nouăzecea zi, ajunse în faţa unor ziduri înalte, înalta, de nu se vedea nimic în dosul lor...

— Să mă întorc — îşi zise el — c-aicea n-am ce căuta ! Dar cum se depărta, lumina mărului scădea.

„Se vede c-aici e lacul şi turnul; aici l-a închis pe bătrîn, îşi zise Florin. Dar cum să intru ? Poartă

nu-i, zidurile sînt înalte şi drepte..."

Dădu el ocol uriaşei clădiri şi ajunse lîngă o groapă acoperită de mărăcini, care părea că răzbeşte pe sub ziduri înăuntru. Florin se tîrî pe brînci şi trecu uşor pe partea cealaltă. Se pomeni în faţa unui lac.

Se apropie de apă şi văzu un zmeu bătrîn, care dormea pe mal, tolănit în iarbă. Deasupra lui se legănau roade coapte, la fel cu mărul de aur din sânul lui Florin. De cingătoare îi atîrnau şapte chei mari de aur.

Binişor, voinicul se apropie de zmeu şi-i tăie cingătoarea. Dar n-apucase el să se depărteze şi cele şapte chei, simţindu-se în mîini străine, începură să se zbată şi să zăngănească, cale de şapte poşte se auzeau ţipetele lor de aramă, parcă se loveau scuturi, parcă se trăgeau clopotele în turnuri.

Florin zvîrli legătura în iarbă.

Potolite, cheile tăcură.

Dar era prea tîrziu. Zmeul cel bătrîn, paznicul lacului, se trezise din somn, chema ajutoare. Ca din pămînt se iviră mulţime de lighioane şi Muma-Pădurii însăşi, care scotea flăcări aprinse pe nas şi pe gură.

— De data asta n-ai să-mi scapi, Florine ! strigă la el afurisita.

Apoi, vorbind cu balaurul care sta mai deoparte, baba zise :

— Apropie-te, Şoldomane ! Ia-l pe flăcăul ăsta şi mănîncă-l. Numai, rogu-te, opreşte inima pentru mine, că de mult poftesc inimă de om tînăr !...

Cît ai clipi din ochi balaurul se repezi la Florin şi-l înghiţi.

Mulţumită, Muma-Pădurii se depărta împreună cu celelalte dihănii.

Şoldoman aşteptă pînă plecară toţi, luă cheile uitate pe iarbă, intră în apă şi se cufundă în undele limpezi. În adîncul lacului se afla un turn. Ajuns acolo, Şoldoman deschise o poartă de aramă şi intră.

Mai repede de cum îi înghiţise pe Florin, balaurul se opinti o dată şi mi-l scoase pe flăcău viu şi nevătămat, zvîrlindu-l din măruntaie în răcoarea luminoaselor grădini. Pasămite, acel slujitor supus al babei nu era decît balaurul pe care-l ajutase Florin în pădure !

— Iartă-mă, frate, că te-am înghiţit ! vorbi el. Dar numai aşa puteam să te scap !

— Am înţeles şi-ţi foarte mulţumesc ! răspunse Păunaşul Codrilor.

— O poartă am deschis-o eu, mai sînt încă şase porţi. Împăratul se află în cea din urmă încăpere...

Du-te şi scoate-l de acolo. Ia-l de mînă şi veniţi încoa. Eu păzesc aici !

— Adu cheile ! zise Florin.

— Bagă de seamă — răspunse Şoldoman — pîrdalnicele astea de chei o să-nceapă iar să zăngăne, de-or simţi că le ţine mînă omenească. Stai că am eu un leac !

Şoldoman îşi sfîşie o labă şi, întinzîndu-i lui Florin bucata de piele, îi zise :

— Tu ţi-ai sfîşiat veşmîntul să-mi legi rănile. Ca să te ajut eu îmi sfîşii carnea. Cheile să le ţii cu bucata asta de piele de balaur, şi-ai să vezi că n-or să se mai zbată facă gălăgie.

Florin îşi simţi ochii umezi, măsurînd jertfă sfetnicului împărătesc preschimbat în lighioană. Făcu întocmai cum îi spuse el şi ajunse în a şaptea încăpere, unde nu se vedea nimic, atîta beznă era. Acolo simţi o răsuflare grea, parc-ar fi gemut cineva.

— Cine e ? întrebă omul care gemuse.

— Dă-mi mîna, împărate !... Sînt trimis de domniţa Floriana să te scap. Dă-mi mîna şi vino după mine!

Florin simţi în mîna lui o mînă uscată şi caldă. O strînse bine şi-l trase pe moşneag după el.

Din odaie în odaie, lumina se făcu tot mai mare. Cînd ajunse în încăperea unde-i aştepta Şoldoman,

Florin sa uită la socrul său şi mare-i fu mila cînd îi văzu faţa galbenă şi trudită, barba şi pletele lungi şi albe.

Iar bătrînul nu găsea cuvinte să-i mulţumească. Balaurul îi înghiţi pe amîndoi şi-i scoase la lumina zilei. Îi vărsă in iarbă, îi luă în spinare şi porni să zboare cu ei peste zidurile înalte.

Muma-Pădurii simţi că ceva ciudat se petrecea în ţinuturile ei... Din turnul unde şedea, ce să vadă ?

Departe, departe, un zmeu înaripat zbura, ducînd în cîrcă un moşneag şi un flăcău.

Moşneagul nu era altul decît împăratul, iar flăcăul era cel pe care îl crezuse mistuit în măruntaiele lui

Şoldoman !

Repede, călare pe o bufniţă uriaşă, care vedea şi ziua, porni Muma-Pădurii pe urma lor. O flacără lungă îi ieşea din gură şi ajungea în spinarea celor trei fugari, înfierbîntîndu-i...

Dar, ca prin farmec, păduri uriaşe, dese şi înalte răsăriră ca din pămînt, între balaur şi cucuvaie : Florin aruncase pieptănele dat de Floriana, şi acesta se prefăcuse-n codrii de stejar, în calea babei blestemate.

Coborîndu-se din slavă, Şoldoman, împăratul şi Fiorin se lăsară în acea pădure să mai răsufle. O sete cumplită îi chinuia : flacăra din gura babei le uscase trupurile. Şi iată, mări, iată că li se ivi în cale o fîntînă, o fîntînă lină, cu apă senină, cu apă curată, cu apă bogată : nu era alta decît aceea pe care o dresese şi o curăţise Florin odinioară !...

„De n-aş fi îngrijit de fîntînă aceasta cu trei luni în urmă — se gîndi flăcăul — ne-am fi topit de sete acum și ne prindea Muma-Pădurii !"

Băură însetaţi şi se răcoriră şi la drum din nou porniră ; Muma-Pădurii s-arăta din nou în zare şi venea spre ei călare !

Răsuflarea dogoritoare a babei le înţepa spinarea : cucuvaia zbura mai repede ca Şoldoman !

Florin scoase vălul de argint, dăruit de Floriana, îl fîlfîi în azur şi-ncepu să-l scuture...

Ce să vezi ? Din văl începu a curge o apă scînteietoare, ca un rîu uriaş, ce sare din vîrful unui munte...

Ţîşneau rîuri mari de apă din năframa fermecată şi se repezeau pe pămînt, răcorind cîmpiile arse de soare şi de pîrjolul ce-l împrăştia Muma-Pădurii.

Dogoarea nu se mai simţea. Şoldoman zbura în văzduh ca un mînz voios.

Orbită de strălucirea valurilor argintii, bufniţa şovăi din zbor şi răsturnă pe Muma-Pădurii în lacul nemărginit ce se-ntinsese-n urma celor trei. Iar baba se înecă în valurile largi.

Aşa scăpă lumea de Muma-Pădurii cea afurisită.

În clipa aceea pieri şi vraja care-l ţinea pe Şoldoman prefăcut în balaur. El se schimbă la loc în om, şi aşa, tustrei, Florin, înţeleptul împărat şi sfetnicul porniră către palatul unde-i aştepta Floriana. Dar mai era cale lungă pîn-acolo !

De-atîtea isprăvi şi de-atîta umblet cei trei zburători flămînziseră. Se. uitară ei în dreapta, în stingă, pînă departe, doar or da cu ochii de vreun sat, să ceară ceva de mîncare. Dar nu se zărea ţipenie de om pe-aproape. Iată însă că un miros plăcut de pîine caldă, un abur dulce care le stîrnea şi mai mult pofta le trecu pe la nas. Şi ei credeau că este o amăgire, că din pricina foamei li se pare văzduhul plin de miresme de pîine proaspătă şi caldă. Se luară pe urmele acelei adieri îmbălsămate şi ajunseră între nişte copaci, de unde se ridicau adierile de pîine caldă. Se auzi un glas :

— Flăcăule ! Flăcăule ! Ia poftim încoace, că ne cunoaştem. Ia poftim !...

Florin se uită în partea de unde venea acea chemare şi, spre marea lui uimire şi bucurie, văzu pe bătrîna căreia îi dresese cuptorul la plecare, şi care îl îmbia acum cu azime calde, albe şi mari.

Mîncară pîine proaspătă (se cam speriase băbuţa de pofta lui Şoldoman, care, dintr-un cuptor întreg, nu lăsase decît o pîinişoară scrumită !...) şi porniră la drum.

Pînă seara ajunseră la palatul unde-i aştepta, nerăbdătoare, Floriana... Vă las pe voi, dragi copii, să vă închipuiţi bucuria bietei fete, cînd îşi văzu mult iubitul părinte şi pe vrednicul ei mire !

S-a întins ospăţ cu veselie, cum de mult n-a mai fost pe pămînt.

În capul mesei, alături de cuscrul ei, împăratul, sta şi plîngea de bucurie bătrîna Dumitrana...