Adânca mare sub a lunei față,

Înseninată de-a ei blondă rază,

O lume-ntreagă-n fundul ei visează

Și stele poartă pe oglinda-i creață.

Dar mâni — ea falnică, cumplit turbează

Și mișcă lumea ei negru-măreață,

Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe

Ducând pieire — țări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire,

O armonie, care capăt n-are ­

Astfel e-a ei întunecată fire.

Astfel e sufletu-n antica mare.

Ce-i pasă — ce simțiri o să ni-nspire ­

Indiferentă, solitară — mare!