Ah, mierea buzei tale am gustat-o,

A buzei tale coapte, amorul meu;

Zăpada sânului eu am furat-o,

De ea mi-am răcorit suflarea eu;

Ah, unde ești, demonico, curato,

Ah, unde ești să mor la sânul tău!

Ce sunt eu azi? — o frunză, o nimică.

Și-mi pare că am fost un împărat;

Simțirea care sufletu-mi despică

E ca și când o lume mi-a furat;

Ah, mierea buzei tale, păsărică,

Am nebunit de când o am gustat!

Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața,

Să-ți beau tot sufletul din gura ta,

Să-ți sorb lumina pân- ce-or fi de gheață

Frumoșii-ți ochi — să-ți devastez așa

Tot ce tu ai frumos... o, mă învață

Să te ucid cu respirarea mea!

Să murim amândoi... La ce trăiesc eu,

La ce trăiești tu pe a lumii spume?

Sărmane inimi închegate-n vreme,

Sărmane patimi aruncate-n lume;

Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.

Că undeva s-afla al nostru nume!

Încet, încet ... să ne culcăm în raclă,

Încet de pe pământ ne-om furișa.

O, stinge a privirei tale faclă,

Închide ochii tăi... așa, așa;

Ce bine e să dormi adânc în raclă,

Să dormi adânc, să nu mai știi ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,

Să stingă universu-ntreg în noi:

O rază încă, încă o scânteie,

Ș-apoi dispare tot... ș-apoi, ș-apoi

Simt încă gândul tău iubit, femeie,

Ș-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi.