Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,

Să devastez frumsețea ta cea dulce, făr- de milă ­

Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,

Tu, al amorului duios demonică prăsilă!

Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,

Precum al primăverei vânt duce-n văzduh o filă;

Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată

Se ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă;

Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi,

Boțind cerșaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;

Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se ține

Și sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă

Și proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasă

Și ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.

La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură,

Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă.

Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatec

Și-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă,

Și tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii,

Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,

De bunăvoie, lângezind, te lași de șold răpită,

Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă,

Și de turbare s-a-ncleștat, s-a strâns gurița-ți creață;

Tu de pe frunte păru-ți dai, plângi tremurând, copilă,

În șolduri boiul ți-l îndoi ș-ai vrea să-mi scapi din mână,

Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.

Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri

În vine-ți fierbe nebunit, și mintea o exilă.

Atunci căzuși pe pieptul meu o sarcină în friguri,

Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,

Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,

Apoi te lăsași patimei ce te ardea, Sibyllă,

Și-n lupta noastră te-am adus sub greul vieții mele,

Pecete-am rupt, ce pân-acum junețea ți-o sigilă ­

Un corp am fost îngemănat trăind o viaț-obscură,

Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,

Și sufletele noastre-atunci pe buze atârnate

S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă,

Parc-am trecut noi amândoi în noaptea neființei,

Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!