Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. 

Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat; 

Și atuncea când spre ușă el se-ntoarce ca să fugă, 

Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă: 

— „O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc, 

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc 

Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, 

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit. 

O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triștii ochi, 

Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de diochi!” 

El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc, 

Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc: 

— „O, șoptește-mi — zice dânsul — tu cu ochii plini d-eres 

Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. 

Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, 

Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi, 

Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi numeri, 

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri 

Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele 

Și când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele; 

Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, 

Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz, 

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, 

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. 

Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă 

Și nu pot să-ți spun odată, cât — ah! cât îmi ești de dragă!” 

Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde să-nceapă, 

Căci pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă; 

Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sărută, 

Numai ochiul e vorbareț, iară limba lor e mută, 

Ea-și acopere cu mâna fața roșă de sfială, 

Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală.