S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr 

Și atâta de subțire, să o tai c-un fir de păr. 

Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând, 

Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând. 

Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimic, 

Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică; 

Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie, 

Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie, 

Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor și-ntunecos 

Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. 

Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri, 

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. 

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, 

Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; 

Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol, 

N-ai putea sa faci cu ochii înălțimilor ocol —

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu 

Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu; 

Și din când în când vărsate, mândru lacrimele-ți șed, 

Dar de seci întreg isvorul, atunci cum o să te văd? 

Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri, 

Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri —

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, 

Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie... 

Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar 

Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? 

Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stânge, 

Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!