Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Izvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,

Furtună-i azi și linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe

Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine

Te-aș fi iubit atât — cât te iubesc?

Căci tot ce simt, de este rău sau bine,

- Destul că simt — tot ție-ți mulțumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învățat ca lumea s-o citesc,

Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:

S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da... Căci eu am trei izvoară

Din care toată mintea mi-o culeg:

Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară

A lumii visuri eu ca flori le leg;

Mai am pe-un înțelept... cu-acela iară

Problema morții lumii o dezleg;

Ș-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ține...

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest și totuși foarte mare.

Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie

La nebunii — tot înțelept îmi pare.

Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici el nu vrea să-l știe orișicare,

Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață

Și decât tine mult mai mult mă-nvață!