O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea și soarele-i fereasta

La temnița vieții. Prin el trece

Lumina frântă numai dintr-o lume

Unde-n loc de aer e un aur,

Topit și transparent, mirositor

Și cald. Câmpii albastre se întind,

A cerurilor câmpuri potolind

Vânăta lor dulceață sub suflarea

Acelui aer aurit.

Acolo stă la masa lungă, albă,

Bătrânul zeu cu barba de ninsoare

Și din păhare nalte bea auroră

Cu spume de nori albi. Și îngeri dulci

În haine de argint, frunți ca ninsoarea,

Cu ochi albaștri cari lin lucesc

Și-ntunecat în lumea cea solară,

Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,

Îi mângâi barba lungă, ­și razim capul

De umerii bătrâni cuprinși de plete.

Și colțuroasa-i roșie coroană,

De fulger împietrit, lucește-n aer

Sălbatec. Iar un înger ... cel mai blând,

Îngenuncheat l-a lui picioare cântă

Pe arfa sa și aerul roșește

De voluptatea cântecului său...

Nu credeți cum că luna-i lună. Este

Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

Când îngeri cântă de asupra raclei

În lumea cerurilor — ele-albesc.

Și nu mai pătrund raze aurite

Prin vechi oblon — ci raze de argint

Și pe pământ ajung țăndări duioase

Din cântecul frumos — dar numai țăndări...

Ici în sicriu, sub cel capac albastru

Și țintuit și ferecat cu stele,

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime și uscat

Al vechiului pământ care ne naște ­

Certându-ne-ntre noi, ființi ciudate,

Grețoase în deșertăciunea lor.

Este un ce măreț în firea noastră,

Dar acel ceva nu din noi răsare,

O moștenim de la Titanul mort,

De la pământ, în care ne nutrim.

În moartea lui e ceva sfânt și mare,

E o gândire-adâncă și-ndrăzneață

Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viața noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei. Dorința

De-a fi și de-a-avea singur tot ce este

Principiul e de înflorire a ei.

În van pământul mort ne-nspiră câteodată

Din sântul suc al stinsei sale viețe

Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:

Întoarcerea la fire și dreptate.

Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese

Dar n-o putem. Făcuți suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte.

În van voim a reintra-n natură,

În van voim a scutura din suflet

Dorința de mărire și putere,

Dorința de a fi ca el în lume:

Unici. Și această dorință,

Temei la state, națiuni și cauza

Războaielor cumplite care sunt

Pașii istoriei, acest e... răul.

Să nu ne înșelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orișice voință,

La orice faptă-i răul. Însă

Atuncea când ne naștem, răsăriți

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni — până suntem copii.

O binefacere ne dă pământul,

Neprețuită-n duioșia ei,

El ne permite ca să ne întoarcem

Dup-o viață vană, zgomotoasă,

În sânul lui — în sânul lui și-al păcii.

El ne-a și pus, bătrân-duiosul tată,

Adânc în suflet o dorință dulce

Și de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă

Ce însemnează și dacă voim

A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! pace căutăm fără s-o știm.

Ce n-o luăm de la-nceput? De ce

O căutăm în luptă? Căci în lupte

Nu e decât victorie pe de o parte,

Cădere pe de alta — nedreptate.

Și din viața noastră, întemeiată

Pe rău și pe nedrept și pe minciună,

Și din știința morții — a renturnării

În corpul mort, din care am ieșit,

Se naște veșnica nefericire.

Suntem copii — etern nefericiți.

Dar în zădar, căci suntem după chipul

Și-asămănarea lui. Noi suntem răi

Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi

Mai ca și el — dară din neputință

Se naște ironia vieții noastre.

În van Titanul mort, ce ne-a născut

Binele ni-l voiește; în zădar

Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări

Strălucitoare, varii, -mbălsămate,

În flori, în râuri, în glasul naturii

Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

În van. Viața, sufletul, rațiunea

Scânteia care o numim divină ­

Ne face a ne înșăla asupra firii

Și-a n-o-nțelege...

O, demon, demon,! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălțimilor cerești;

El a fost rău și fiindcă răul

Puterea are de-a învinge...-nvinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc și nu vrea a cunoaște

Decât voința-și proprie și-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Că în dreptate e putere. — Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

Cătat-ai aliați între titanii

Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,

Ai înzestrat pământul cu gândiri,

L-ai înarmat cu argumente mari

Contra lui Ormuz.

Și el ca tine a devenit rebel,

Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,

Mișcând aripile-i de munți de piatră,

Puterea sa cumplită — contra Lui.

Dar deturnat el recăzu în caos ­

Cadavru viu, l-învăli într-o raclă

Albastră.

Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

Plânge în veci pe creții feții sale

Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;

Uscat... stors de dureri este adâncu-i ­

Și de dureri a devenit granit.

A lui gândiri încremeniră reci

În fruntea sa de stânci și deveniră:

Rozele dulci rubine; foile,

Smaralde, iară crinii,

Diamante. Sângele său

Se prefăcu în aur, iară mușchii

Se prefăcură în argint și fier.

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până și-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputință,

Să râdă-n tunet de deșertăciunea

Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!