O, te-nsenină, întuneric rece

Al vremei. Înflorește-n neagra-ți

Speluncă umedă ca ebenul cel topit,

Fă ca să strălucească pe-acea cale

Ce duce-n vecinicie toate-acele

Ființe nevăzute, cari sunt,

Deși trec nesimțite, ca și vremea

Ce vremuiește-adânc în tot ce e.

Să văd trecând în haină cuvenite

Acele gânduri, ce-atunci când apar

Nemuritoare par, pentru c-apoi

Nici să nu știi cum de au dispărut.

Din mintea secolilor lungi, greoi ­

Ca și când n-ar fi fost. Câte ființe

Ar trebui să treacă pe-a ta cale:

Unele mândre, țanțoșe, regale,

Cu-ncoronată frunte — îmbrăcate

În purpură; altele dulci, cu ochii

Moi, mari, albaștri... albe ca și crinul,

Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită

Mai aruncând priviri de muritoare,

Mai căutând iubire, ca sirene;

Unele-nchipuite, alte tâmpe,

Unele aspre, altele duioase,

Toate cerând brevet la nemurire

Și toate strecurându-se cu toate astea

Pe calea care duce la orașul

Uitării, îngropat de vecinicie.

Dar deasupra-astei mulțimi pestrițe

De gânduri trecătoare, vezi departe

Munții de vecinici gânduri ridicând

A lor trufașă frunte către cer:

Cu nepăsare ei privesc la toate

Efemeridele ce trec în vale

Cântând, vuind, certându-se și toate

Aspirând la un lucru care-n veci

Nu poate fi a lor — eternitatea.