Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,

O taie chiar cu sila de la a ta ureche ­

Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării

Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării;

Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere

Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere

Și acea socoteală măreață-mbărbătată

A sufletului mândru o-ntunecă îndată.

Prea dulce adormire în aer curge miere

Și inima-ți bărbată devine de muiere,

Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare

Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare,

Acele chipuri mândre în cântec înțelese:

Cu chipuri pătimașe se umple ea adese.

Când cântăreții nu-i vezi ș-a fi muieri se-ntâmplă,

Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă

Și-n primitorii creieri îndată el încheagă

Poftite chipuri albe — femei cu firea dragă.

Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic:

Picioru-ușor se mișcă în saltul ditirambic,

Fără de rânduială, și dulce și molatec,

Ca ceara ea îți face sufletul muieratec.

De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,

Astup-a ta ureche tu singur chiar — cu ceară.

Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbareț

De eroul Odisseu cel mult meșteșugareț:

Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce,

La glasul de sirenă adormitor de dulce,

Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte

Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,

Dorě pază și șie, urechei, înțeleptul,

Cu gândul să-și ferească și inima și pieptul.

Căci făr- de rânduială e al femeiei vers,

Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters:

Te farmecă, urechei neavând învălitoare,

Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte

Asirienii antici din Asia departe,

Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin

Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.

Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subție,

Ca gura lor ca gura muierilor să fie.

Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni,

Cântau cu glasul dulce și rugător asemeni.

La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,

Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz

Și numai în odihnă și-n desfătări de rând,

Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezind

În dulce lenevire și nu erau destoinici

S-asculte glasul aspru al trâmbiței războinici:

Hrănindu-și nălucirea cu gânduri moi, băieții,

Să pară cântărețe — că li sunt cântăreții.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,

Cu zicături s-asamăn și glasul cel de pasări.

Ba-mpătimit se poate să fie omul oare

Pentru jivine-adesea și necuvântătoare.

Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa

Decât cetatea Roma — pe Roma cățelușa.

Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite

Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.

Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.

Și Xerxes se-ndrăgește mai iute de-un copac:

Platanu-mpodobește el ca pre o mireasă

Și spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;

De ramuri el atârnă cercei și cu inele

Și rădăcina vezi-o înfrumsețând brățele.

Și vârfu-ncununează surguci împărătești

Să semene cu-o mândră crăiasă din povești;

Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă

Cu o mult prețioasă, mirositoare apă.

Spre a-și păzi mireasa de orice ochi obraznic,

Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.

Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit

P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:

Sărută,-mbrățișază el propria făptură

Și l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură.

El singur se jertfește.