În ochii mei acuma nimic nu are preț

Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aș risipi o viață de cugetări senine

Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,

În vorbe pieritoare ca-n lanț să te cuprind,

Și în senin de stele durerile să-mi ferec

Pân- nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orișice durere îți face o podoabă,

Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară

Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;

Azi — când a mea iubire e-atâta de curată,

Ca aura de care tu ești împresurată,

Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei

De un cutremur tainic al tinerei femei

Și viețile-amânduror s-amestecă-n întreg,

Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,

Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,

Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,

Să fii ca toată lumea — frumoasă între oameni,

Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie,

Să fii — încântătoare — dar numai o femeie,

Ș-atunci să-mi zici: — Privirea ce-atât ai adorat-o

E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!?

E încă tot!...  Avea-vei în ochii-mi acel preț

Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?

Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,

C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci?

Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,

Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,

Ca repedea rotire a undelor albastre

Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,

Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,

Trec și se pierd în zare ca paserile mării.

Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura

Și oarba suferință ce bântuie natura?

Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,

Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,

Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,

Eu să zăresc o alta — un rai, o primăvară,

Și-n codri plini de umbră lucire de izvoare ­

Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeie

Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,

În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,

Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi.