Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Și eu să-mi știu osânda... să te iubesc în veci,

În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,

De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,

Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez ­

Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvântată și fericită tu,

Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.

Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiiți

În cumpănă ușori-s pe lâng-al tău capriț;

Și-n a mea socotință mă simt atât de mic ­

Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.

Da, da... numai natura dreptate are-n veci,

Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,

Căci ea-n înțelepciune-i creează-astfel de chip

Pe lângă care toate sunt pleavă și nisip.

Ironic pare-a zice: nemernici râmători,

Visat-ați vreodată asemenea comori?

Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie:

Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,

Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui

Și rișipești privirea-ți — când eu pentr-un cuvânt

Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.

Atâta de frumoasă... și tot numai femeie?

Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,

Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,

Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,

Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador ­

O, dulce chip de înger și totuși muritor!

Da, muritor... blestemul al lumei acesteia:

Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia ­

Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun — arate-mi

O singură femeie lipsită ce-i de patemi

Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred:

Numai a ei făptură de înger dac-o văd ­

Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,

Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,

Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos

Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos

În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți...

Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți?

Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,

Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,

Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin

Și mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,

Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns ­

Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă

Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă ­

Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,

Ce aerul îl umplu și inima de miere?

Putut-a împotriva atâtora să steie

Când e așa frumoasă, când nu-i decât femeie?

Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic?

Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;

Viața adoratei și gingașei copile

Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile

Și să iubesc ca dânșii... când partea cea mai bună

Din inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?

O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele,

Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele?

Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?

Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,

De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă ­

Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,

Și totuși când pe dânsa cu țărnă-a coperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă?

Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;

Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămân

În lume-atât de singur și-atâta de străin,

Și inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât ­

Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

O, demone! viața-mi și sufletu-mi de vrei,

De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?

De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,

De ce cu ușurință, atât, atât mă chinui?

Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul.

De vorbe și de zâmbet să nu mai fiu sătul?

A mamei amintire eu unu-n stare-am fost

Să ți-o sacrific ție și sunt atât de prost

Încât tot numai ție viața-ți mulțămesc,

În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc

Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt

Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

Și tu? îmi zâmbești mie, cum altora zâmbești,

Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești ­

Și eu? eu sunt ca alții? Și tu vezi și în mine

Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne

Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l dezmierzi?

O, râde-mă, o , cască în față-mi... tu mă pierzi!

Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece ­

Cu viața-mi sfărâmată urâtul tău petrece;

Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,

Să vezi că cel mai tare se face om de rând,

Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,

Priveliștea aceasta te bucură-n rărunchi ­

Să-l vezi că la picioare-ți se târâie un vierme

Și recea-ți ironie mai mult încă să-l sferme.

O, cât de bine știi tu natura ce a vrut

Când a făcut zăpadă și diamant din lut,

Știi ce voiește dânsa cu ochi-ți străluciți ­

Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiți.

Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!

Ce demon oare-n cale-ți m-a pus ca să pătrunz ­

Și de sub frunte ochii mai bine i-aș fi rupt

Decât că sorb din ochi-ți veninul ce l-am supt,

Decât să fiu un preot la un astfel de cult,

Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit demult!

Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut,

Au astă bogăție de-amor aș fi avut?

Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine

Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;

Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,

Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveți.

Spune-mi cum că fața o mască e de ceară

Și mai mult o să crească iubirea mea amară!

Că-n lupanar văzut-o-ați jucând, bătând din palme,

Și o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!

Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc:

Că-i heteră, un monstru, că-i Satan­ o iubesc!