Peste codri sta cetatea...

Peste codri sta cetatea

Stăpânind singurătatea...

Luna plină strălucea,

Din nălțimea cea albastră

Bătea tainic la fereastră.

Și pe negrele zăbrele

Sta domnița după ele,

Uitându-se norilor

Calea zburătorilor.

Părul galben, abia creț,

Peste tâmple sta răzleț

Și trecând pe după tâmple

Ca un val de aur împle

Umerele și spinarea

Și întreagă arătarea.

Și e una la părinți,

Cum e luna printre sfinți,

Și-ntre fete tinerele

Ca și luna printre stele,

Și e una chiar sub soare,

Cine cată-n ochi-i moare,

Ochi izvoare de lumine,

Cu mâni albe, lungi și fine

Și cu degetele trase,

Subțirele, de crăiasă,

Și buzele subțirele

De-mi zâmbea-ntristat cu ele.

Au mai știu povestitorii

Ce sunt, oare, zburătorii?

Vin din rumenirea serii

Și din fundul sfânt al mării,

Vin din ploaia cea cu soare

Și din dor de fată mare.

Iară umbra norilor,

Calea zburătorilor,

Căci îi vede

Cine-i crede,

Le năzare

La oricare

L-a chemat din noaptea mare.

De-ndrăgește vreo fată,

Ca luceafăr i s-arată,

Dar din nouri se repede

La pământ unde o vede

Și-n cărare îi răsare

De la creștet la picioare;

Ochii negri-ntunecoși

I se uită mângâioși,

În păr negru stele poartă,

Dară alba față-i moartă,

Ori se face nor de ploaie

Care cade în șiroaie

Și burează-așa de lin

Prin perdelele de in;

Și-n fereastră, ca-ntr-un prag.

Se arată nalt și drag,

Cu păr lung de aur moale

Și cu ochii plini de jale.

Trestia l-încununează,

Hainele îi scânteiază,

Haine lungi și străvezii,

Pare-un mort cu ochii vii.

Astfel iese zburători

Și din umbră, și din nori,

Și din lanuri, și din luncă,

Și din stea ce se aruncă,

Și din tainicul izvor

Care sună-ncetișor,

Și când luna cea bălaie

Varsă apelor văpaie.

Iese din senin cu ploaie,

Și din ploaie cu senin,

Și din lacul cristalin,

Și din ceruri, și din mare,

Și din dor de fată mare.

A lui suflet e-o scânteie

Din luciri de curcubeie,

Din dragoste de femeie;

A lui glas la miez de noapte

E ca muzica de șoapte,

Când se clatin rămurele

Și suspină păsărele.

Și cum sta domnița dusă

Și pe gânduri multe pusă,

Teiul nalt crescut sub geamuri

I-au întins vro două ramuri

Încărcate,-nfloritoare

Și frumos mirositoare,

Și aude șopotind

Și prin frunze ropotind

Ca un glas de copilaș

Ce-o întreabă drăgălaș:

De ce șezi închisă, fată,

După poarta ferecată,

După zidurile grele,

După negrele zăbrele?

Deschide zăbrelele

Și privește stelele,

Luna plină o privește

Cum pe munți călătorește

Și deschide-mi un oblon

Ca să trec fără de zvon,

Că de noapte îmi e teamă;

Toate umbrele mă cheamă,

Tricolici mă prigonesc,

Iar babele mă vrăjesc

Cu flori roșie de mac,

Cu oscior de liliac,

Ca să nu mă dau de leac.

Nu auzi cum zbor prin ramuri,

Țip în horn și bat în geamuri?

Nu sunt tânăr fără minte,

Prins de dulcele-ți cuvinte,

Nu curtean înfumurat,

Nici oștean împlătoșat,

Ci eu sunt

Zburător

Ca un vânt

De ușor,

Mă anin

De un ram

Și suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaș

Tremurând

Să mă lași

Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă,

Orb ca visul de copilă;

Sunt ca vânt de primăvară,

Ca amurgul cel de vară;

Din picioare pân- la cap

Într-un cuib pot să încap,

Iar în cuib de turturele

Dorm alăturea de ele.

Iarna vin gonit de fulgi,

Ce m-acopăr ca un giulgi,

Și când voi spuneți povești,

Suflu codrul pe ferești,

Iar la claca cea de furcă

Mâna-mi torturile-ncurcă.

O, deschide-mi un canat,

Ca printr-însul să străbat,

Să mă iei la tine-n pat,

Ca să dorm lâng-al tău sin

Ca un biet copil străin;

Adormit la pieptul gol,

Nu mă-ndur să te mai scol;

Sânii albi, două comori,

Tare sunt dezmierdători,

Fiind albe și rătunde,

Inima mi se pătrunde,

Cu gurița mă adapă

Și de focul meu mă scapă;

Adormit pe brațul stâng,

Nu te teme c-am să plâng,

Teamă n-ai că te-oi trezi,

Că eu pier în zori de zi;

Ci-am să suflu-așa de cald,

În miroase să te scald,

Să-mi vezi fața de ninsoare

Și aripele ușoare,

Căci viața mea o țin

Cu miros de flori de crin;

Nu beau apă, ci scântei

Și miros de flori de tei,

O, primește-mă în brațe!

Umbra nopții mă îngheață,

Un strigoi poate în pripă

Să mă prinză de aripă,

Să m-ascunză în mormânt,

Ca să nu știu unde sunt,

Ori de aripi să mă lege

De un clopot fără lege

Și trăgându-l, sunător,

De izbirea lui să mor,

Căci eu nu sunt vrun fecior

Ca să viu amăgitor,

Ci eu sunt

Zburător

Ca un vânt

De ușor,

Mă anin

De un ram

Și suspin

Lângă geam,

Ca-n sălaș

Tremurând

Să mă lași

Mai curând.

Ea-și netează a ei tâmple

Și de lacrimi i se împle

Ochii dulci de mângâiere.

Ea suspină fără vrere,

Neștiind încă ce-i cere

Inima cu-a ei durere,

Iar gândirea ei cea dulce

N-o mai lasă să se culce.

Peste vârfuri trece lună,

Tânguios un corn răsună,

Petrecând cu-atâta drag

Toată rariștea de fag.

Mai începe, mai se pierde,

De-i răspunde codrul verde

Fermecat și îndrăgit

De-acel sunet rătăcit.

Iară inima îi zice:

„Ce stai, draga mea, aice,

Scoală-te, supune-te

Valului de sunete,

Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n rariștea din vale."

Și un glas aude, pare,

Ce-o chema în depărtare:

„Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroană aurită,

Ah, din valea cea adâncă,

Ca pe-o stea te zăresc încă,

Ca pe-o stea luminătoare

Și deasupră-mi plutitoare;

Glasul cornului străbate

Dulcea ta singurătate;

O, te pleacă plângerilor,

Tu, crăiasa îngerilor,

Lasă zidurile tale,

Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunând

Pe cărare corn,

Căci spre tine blând

Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită,

Cu coroana aurită,

Glasul cornului străbate

Neagra ta singurătate,

Valului de sunete,

Draga mea, supune-te,

Lasă zidurile tale,

Vino-n vale, vino-n vale!"

Share on Twitter Share on Facebook