S-a dus amorul, un amic

       Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

       Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin

       Cu mâna ei cea rece,

Și nici pe buze nu-mi mai vin,

       Și nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,

       Atât senin de stele,

Și un atât de trist amor

       Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat

       Au răsărit în mine!

Cu câte lacrimi le-am udat,

       Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu

       Din jalea mea adâncă,

Și cât de mult îmi pare rău

       Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te arați

       Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecați

       Renăscători de moarte!

Și cu acel smerit surâs,

       Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis,

       Din visul meu o viață.

Să mi se pară cum că crești

       De cum răsare luna,

În umbra dulcilor povești

       Din nopți o mie una.

Era un vis misterios

       Și blând din cale-afară,

Și prea era de tot frumos

       De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut

       Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

       Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu și eu

       În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

       Precum uitarăm toate.

Și poate că nici este loc

       Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

       Străbătător durerii!