Și oare tot n-ați înțeles

       Cum nu mi-i lumea dragă,

Când cu nimic nu m-am ales

       Din viața mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit

       De chin și de părere

A fost un trist, necontenit

       Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ

       Dorința să-l alunge

Dup-un noroc atât de sfânt

       Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut

       Pe-un orizon de stepe:

De al lui farmec străbătut

       Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpânește amorțit

       Pustiile uitării

Ca și o stea din răsărit

       Singurătatea mării.

Și-l rog încet, îl rog pe veci

       Ca să-mi asculte plânsul,

Când ale apei valuri reci

       Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminți,

       Atâtea calde șoapte,

Atâtea lacrime fierbinți

       Vărsate zi și noapte.

Le-am îndreptat despre apus

       Durerea să-mi alunge,

Dar el se nalță tot mai sus

       Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,

       Va fi în veci departe...

E steaua negrului trecut:

       Iubirea făr- de moarte,

Ce mărginește-n orizon

       Și ocean și stepe

Ș-al cărui farmec monoton

       Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri

       De-a fi iubit vrodată:

E semnul vecinicei dureri

       Ce cerul ți-l arată.