Și oare tot n-ați înțeles

       Cum nu mi-i lumea dragă,

Când cu nimic nu m-am ales

       Din viața mea întreagă.

Când al meu cuget mistuit

       De-o stranie părere

A fost un lung, necontenit

       Prilej pentru durere.

Și a păstrat în fundul său

       Ca în cenușa rece

Taina părerilor de rău

       După un vis ce trece.

Ca un luceafăr răsărit

       Din liniștea uitării

Dând orizon nemărginit

       Singurătății mării,

Nainte de-a luci deplin

       Menit îi pare stinsul,

Iar ale apei valuri vin

       Călătorind spre dânsul.

Și totuși va luci în veci

       Aprins de zeul Amor

Și ale sale raze reci

       Pe frunte lumina-m-or.

În urma lui un dor nespus

       S-alerg o să m-alunge,

Deși se nalță tot mai sus

       Ca să nu-l pot ajunge.

Va rămânea necunoscut,

       Va stăpâni departe,

Cum stăpânește pe trecut

       Întins, eterna moarte.

Căci stăpânește tot ce-a fost

       Și tot ce o să vie

Și câte nu avură rost

       Și nu au fost să fie.

Câte iubiri fără-nțeles,

       Câte-nțelepte-asemeni,

Câte cu moartea s-au ales

       A fi surori de gemeni.

Câte amoruri se jurau

       Să ție pe toți vecii,

Pe când de flori se scuturau

       Alături liliecii,

Și-au prefăcut pe-acest pământ

       A noastre vieți în stepe

Și ne-au pătruns de-un farmec sfânt

       Ce nu-l putem pricepe.

Dar cine e veți întreba,

       Nebună și infamă:

Nici voi să știu cărarea sa

       Și nici chiar cum o cheamă.

Ea sufletul mi-au mistuit

       C-o stranie părere

Din viața mea, necontenit

       Prilej pentru durere.